Rolul Bancii Centrale in proiectarea si aplicarea politicii monetare.

In toate tarile cu economie de piata, sistemul bancar este compus din doua nivele. In primul nivel se situeaza banca centrala, iar pe cel de al doilea nivel diferitele banci secundare. La inceputurile lor majoritatea bancilor centrale au fost entitati private care asigurau diferite servicii celorlalte banci. Treptat, deoarece reprezentau o importanta sporita pentru sistemul bancar si chiar economia tarilor respective, banca centrala se aproprie din ce in ce mai mult cu statul, transformandu-se intr-un instrument economic al acestuia. Bancile centrale preiau diverse functii fundamentale printre care cele mai importante sunt: dirijarea politicii de credit, politica ratelor de dobanda, emisiunea monetara, etc. toate insumate reprezintand politica monetara a bancii centrale.

Substanta functionalitatii bancilor centrale se manifesta prin cinci functii principale:

functia de emisiune;

functia de banca a statului;

functia de banca a bancilor;

functia de creditare;

functia de centru valutar.

Fiecare dintre aceste functii au sfere de actiune dinstincte, dar, prin natura lor, interdependente si intercorelate.

Banca de emisiune: in stransa legatura cu exercitarea privilegiului de emisune, banca de amisiune devine, patrimonial, detinatoarea stocului de aur monetar si titulara rezervelor valutare ale tarii. Uniunea intre stat si banca de emi 959f56j siune se statueaza pe temeiul acestui privilegiu pe care statul il confera acesteia. Pe baza acestui drept, banca de emisiune are un rol primordial in creatia monetara. Bancnotele emise precum si depozitele la banca centrala (detineri de moneda centrala) reprezinta partea substantiala a circulatiei monetare, aceasta din urma constituind o pondere insemnata a componentei M1 a masei monetare.

Dimensiunea masei monetare este o problema vitala a economiei si autoritatea monetara (banca centrala), potrivit atributiilor sale statuate prin lege, trebuie sa supravegheze activitatea economica cu privire la creatia monetara, si cu privire la ansamblul posibilitatilor de finantare ale economiei, in cadrul politicii monetare si in sprijinul politicii economice a tarii respective.

Banca a statului: statul reprezinta pentru banca centrala principalul beneficiar de credite. Pe de o parte, statul are la banca centrala conturi pe baza carora poate emite cecuri, pe de alta parte, cand veniturile sunt inferioare cheltuielilor bugetului de stat, acesta din urma emite si vinde titluri de stat, obligatiuni sau bonuri de tezaur, fie catre publicul larg (parte cea mai mare), fie catre banca centrala care acorda astfel un credit de finantare catre bugetul de stat.

In alte tari, ca de exemplu in Albania, banca centrala are in atributiile sale administrarea datoriei publice, inclusiv efectuarea emisiunilor de titluri de stat. In unele tari, inclusiv in Albania statul beneficiaza de avansuri monetare ori de cate ori se efectueaza emisiune monetara. Pe aceasta baza emisiunea monetara in ultimii ani a servit drept sursa perpetua si instrument de finantare a deficitului bugetar. De asemenea, banca centrala este promotoare a intereselor statului conducand politica monetara in conformitate cu politica economica a guvernului.

Pe de alta parte, banca centrala este reprezentanta legitima a statului in relatiile internationale: interstatale, interbancare, si cu institutii monetare internationale precum FMI, Banca Mondiala, etc.

Banca a bancilor: banca centrala este o banca care joaca efectiv, fata de celelalte banci, rolul de banca, primind depozite de la celelalte banci comerciale si efectuand transferuri in conturile acestora, si mai ales acordand credite, actionand astfel ca ultima posibilitate de creditare pentru sistemul bancar. Din motive prudentiale, adica, din necesitatea bancilor comeciale de a asigura lichiditati pentru a raspunde, la orice moment, la solicitari mai putin previzibile ale clientilor lor, acestea nu-si angajeaza, in scopul acordarii de credite, toate resursele lor, ci pastreaza o parte, la banca centrala, sub forma de rezerve.

Un alt motiv al constituirii acestor depozite este si compensarea creantelor reciproce intre banci. Deoarece platile intre persoane devin plati intre banci, o parte a acestora se sting prin compensare iar soldurile nete se sting prin plati intre banci. Acest lucru se realizeaza de catre banca centrala ca banca a bancilor, unde efectuarea platilor se efectuaeza prin trecerea sumelor dintr-un cont in altul.

Functia de creditare prin bancnotele emise, banca centrala este izvorul principal al creditului in economie. Prin mecanismele scontului si rescontului cambiilor se realizeaza, din nou, o creditare a sistemului bancar prin emisiune. Dar aceste mecanisme nu sunt preponderente in activitatea de creditare a bancii centrale. Astfel, ea deruleaza operatii de credit bazate pe detinerea si circulatia hartiilor de valoare cum ar fi: credite lombard care reprezinta credite pe gaj de hartii de valoare acordate de banca centrala catre bancile comerciale, operatii de creditare insotite de conventii de rascumparare, achizitii de titluri de stat. Prin aceste operatiuni specifice bancilor centrale se afirma rolul sau principal de ultim creditor si factor principal in procesul de recreditare.

In functie de scopul pentru care se utilizeaza, imprumuturile acordate de banca centrala se impart in mai multe categorii: imprumuturi structurale[1]; imprumuturi de licitatie ; imprumuturi speciale ; imprumuturi lombard ; imprumuturi de refinantare curenta ; creditele sezonale ;

Centru valutar acest rol al bancilor centrale isi are inceputurile sale in cel de al doilea deceniu al acestui secol, cand trecerea de la etalonul aur la etalonul aur-devize, va semna si incetarea functionarii mecanismului de reglare spontana a circulatiei monetare internationale. Banca centrala isi va lua responsabilitatea echilibrarii schimburilor cu strainatatea si astfel urmarirea balantei de plati externe, care in majoritatea tarilor este data in sarcina bancilor nationale. Acestea din urma isi exercita atributii autoritare in aplicarea restrictiilor valutare pe care statul le decide ca de exemplu: contingentarea si controlul platilor in devize, preluarea in favoarea statului a unor parti din incasarile valutare, efectuarea si controlul schimburilor valutare, etc.

Functia de centru valutar se evidentiaza si de atributiile bancii centrale in constituirea si administrarea rezervelor valutare, care in anumite situatii sunt folosite pentru interventiile directe ale bancii centrale pe piata valutara, in functie de conjuctura si de principiile politicii monetare, in vederea echilibrarii cursului valutar, prin suplimentarea ofertei sau a cererii de valuta. Protejarea cursului valutar al monedei nationale este o sarcina majora pentru economia nationala care revine, deci, bancii nationale.

Pe langa aceste functii fundamentale, banca centrala este promotoare a intereselor statului conducand politica monetara in conformitate cu politica economica a guvernului. Aceasta functie este rezultatul atributiilor bancii centrale de a modifica baza monetara si implicit si oferta de moneda. Modificarea directa a bazei monetare si cea indirecta a ofertei de moneda sunt realizate prin intermediul unor instrumente printre care putem enumera: operatile de open market, modificarea ratei oficiale a scontului, modificarea cuantumului rezervelor obligatorii, plafonarea creditelor.

In principal, Banca centrala intervine pe piata monetara, cu scopul de a controla oferta de moneda. Exista totusi si situatii in care banca centrala, intervine pe piata pentru a mentine ratele de dobanda la nivele mici in scopul reducerii costului finantarii deficitului bugetar, in perioadele in care acesta inregistreaza debite mari. De asemenea, bancile centrale au si responsabilitatea sprijinirii sistemului financiar, evitarea situatiilor de caos sau de faliment bancar.

Pe langa aceste functii, banca centrala indeplineste si alte functii mai putin importante cum ar fi: clearingul interbancar, retragerea cartmonedelor uzate si emisiunea celor noi, etc.

In legatura cu gradul de independenta al bancii centrale fata de stat privind elaborarea si aplicarea politicii monetare, exista diferite teorii si modele.

Cei care opteaza pentru o independenta mai mare a bancii centrale fata de stat (guvern) apreciaza ca credibilitatea politicii monetare si capacitatea acesteia de a asigura si mentine stabilitatea preturilor pentru o perioada mai indelungata si cu costuri reale mai mici s-ar intari daca s-ar permite ca aceste politici sa fie formulate de personalitati nepolitice (specialisti in domeniu care nu fac parte din guvern). In acest mod se creaza posibilitatea aplicarii unui anumit principiu pe termen lung. Conceptul care reprezinta esenta acestei teorii se intalneste in literatura de specialitate sub denumirea "incoerenta temporara" a politicii monetare. Este cunoscut faptul ca atunci cand guvernul urmareste simultan doua obiective reprezentand reducerea inflatiei cu cea a somajului, acesta poate obtine rezultate pozitive numai pentru unul din obiective si acestea pe termen scurt. Se intampla astfel deoarece mijloacele folosite pentru reducerea somajului nu minimizeaza, ci dimpotriva, stimuleaza inflatia.

Rezolvarea problemei de "incoerenta temporara" poate consista in adoptarea de masuri indispensabile cu scopul de a convinge publicul larg ca conducatorii acestor politici urmaresc aplicarea unei politici monetare stabile cu caracter antiinflationist.

Alti economisti sprijina cealalta postura a indipendentei bancii centrale optand astfel pentru o independenta limitata a bancii centrale fata de guvern. Dupa acestia, acordarea acestui atribut de formulare a politicii monetare, care este un element foate important al politicii economice al fiecarei tari, unui grup de oameni nealesi cum sunt conducatorii bancii centrale, este considerata ca fiind o practica care nu coincide cu principiile democratice. O astfel de logica neglijeaza faptul ca nici-o banca centrala nu a fost vreodata total independenta de guvern, deoarece acesta din urma dispune de o serie de metode si mijloace de influentare a politicii monetare.

Cateva studii empirice confirma conceptul influentei pozitive al indipendentei bancilor centrale in combaterea inflatiei, si nu numai atat, dar si faptul ca politica monetara serveste ca mijloc pentru evaluarea si eventual reducerea costurilor altor politici neadecvate din alte domenii cum sunt finantele publice, cursul de schimb, etc. Dar nu lipsesc nici cazurile in care cele mai bune rezultate ale politicii monetare au fost inregistrate in tari ca Japonia, Franta, etc unde conform statutului bancilor centrale din aceste tari, acestea nu beneficiaza de o independenta sporita.

Practica mondiala cunoaste trei variante de organizare a bancilor centrale in functie de gradul de independenta al acestora fata de guvern:

varianta germana: Bundesbank (si Banca Nationala a Elvetiei) este considerata a fi banca centrala cea mai independenta. Bundesbank ia in consideratie sugerarile guvernului atunci cand acestea nu contravin obiectivului sau principal care este legat de stabilitatea monedei nationale.

varianta franceza: (Banca Centrala a Frantei, Angliei, Belgiei, Danimarcai, Olandei, etc.) este opusul variantei germane acordand bancii centrale o independenta minima fata de guvern. In aceste tari, bancile centrale formuleaza sugestiile lor referitor la politica monetara ce trebuie efectuata, dar formularea acestei politici cat si responsabilitatea pentru rezultatele acesteia le revin guvernului.

varianta a treia: este o varianta intermediara a primelor doua mentionate mai sus, situandu-se intre varianta germana si cea franceza (Rezerva Federala a SUA, Banca Japoniei).