 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
ECONOMIE
Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala. |
| StiuCum
Home » economie
» doctrine si curente
» Teorii contemporane despre subdezvoltare si strategiile lichidarii ei
|
|
Confruntari de idei privind strategiile nationale ale dezvoltarii sl motivarea lor teoretica sl istorica |
|
| Vocatia constructiva a economiei politice a subdezvoltarii s-a manifestat in preocuparea autorilor ei de a gasi solutii pentru atenuarea si apoi lichidarea subdezvoltarii, preconizind calea de urmat si formulind masurile potrivite pentru declansarea si desfasurarea procesului de crestere economica si dezvoltare in cadrul tarii respective. Din aceasta cauza, lucrarile consacrate analizei economiei tarilor subdezvoltate au purtat, pe linga denumirile de "economia politica a subdezvoltarii", respectiv "economia politica a l Caracterizarea generala a strategiilor dezvoltarii. Teoriile dezvoltarii nu au constituit un scop "in sine", un rezultat al simplei dorinte de cunoastere, ci o motivare de principiu a masurilor si actiunilor considerate necesare si utile pentru infaptuirea cresterii si dezvoltarii tarilor care au fost frustrate de acest drept timp de secole. Exista un evantai extrem de bogat de politici si strategii ale dezvoltarii diferitelor tari, in functie atit de orizontul cunoasterii fenomenului subdezvoltarii (cauze, mecanisme, esenta, particularitati nationale), cit si de optiunile social-politice ale autorilor respectivi, de interesele pe care le exprima fiecare dintre ei.Intr-o clasificare foarte generala, impusa, in primul rind de nevoi didactice, putem distinge doua tipuri de strategii ale dezvoltarii: in primul rind, strategiile conventionale, intemeiate pe teoriile economice "ortodoxe", in principal de inspiratie neoclasica, dar si de inspiratie keynesista, iar in al doilea rind, strategiile neconventionale, intemeiate, cu precadere pe teoriile economice contestatare (radicale si marxiste) si sustinute, total sau partial si de economistii liberali eterodocsi. Exista, evident, si unele puncte comune ale diferitelor strategii de dezvoltare, cum ar fi, de pilda, necesitatea acumularii de capital in vederea investitiilor pentru a determina sporirea productivitatii muncii si cresterea venitului national pe locuitor sau sublinierea importantei relatiilor economice externe, ca si a obiectilui final de crestere a calitatii vietii, de ridicare a standardului de viata a populatiei, lichidind foametea si alte aspecte ale saraciei absolute. Deosebirea esentiala dintre aceste doua tipuri de strategii ale dezvoltarii deriva din elementul-cheie pe care se bazeaza fiecare si din atitudinea lor fata de problema independetei politice si economice a tarilor respective. Strategiile conventionale pun accentul pe un factor extern in declansarea dezvoltarii, respectiv rolul hotaritor al exportului de capital (public sau privat) din tarile dezvoltate spre tarile slab dezvoltate in conditiile in care acestea si-au dobindit independenta politica, eliberindu-se din situatia de colonii ale unor tari dezvoltate. Aceste strategii tin seama, cu precadere, de aspectele functionale ale dezvoltarii. Strategiile neconventionale pun accentul pe independenta tarilor care doresc sa se dezvolte, considerind ca independenta politica trebuie consolidata prin indepedenta economica, iar aceasta poate fi realizata prin deciziile interne ale tarilor respective, sprijinite din exterior, prin intermediul unor organisme internationale, cu scopul de a diversifica si moderniza economia acestor tari, demarind industrializarea lor si valorificarea resurselor umane si materiale in interesul propriului lor popor. Aceste strategii acorda intiietate aspectelor structurale ale dezvoltarii. Strategiile conventionale ("ortodoxe") de dezvoltare. Provenite din tarile dezvoltate, foste metropole colonialiste, strategiile conventionale de dezvoltare poarta pecetea limitelor economiei politice "ortodoxe" sau neoclasice si neoliberale, considerind ca dezvoltarea ar putea fi realizata in mod spontan pe baza mecanismelor pietei concu-rentiale, fara prea multe masuri luate in mod deliberat in acest sens. Exista, evident, unele deosebiri de nuanta intre aceste strategii, care decurg din viziunea autorului respectiv despre dezvoltare. De pilda, W.W. Rostow considera ca mai devreme sau mai tirziu se vor crea, si in tarile subdezvoltate, conditiile pentru "decolare", pentru trecerea la industrializare, ceea ce va permite cresterea venitului national, sporirea investitiilor suplimentare si deci sporirea productivitatii muncii, care vor asigura sporirea ulterioara si mai rapida a venitului national si dezvoltarea tarii respective. N. Rosenstein-Rodan sustine, in plus, teoria "marelui impuls", respectiv ideea ca daca tara respectiva nu poate singura sa asigure conditiile pentru transformarile cumulative in sensul cresterii si dezvoltarii, ea ar putea fi ajutata din exterior prin exportul de capital strain. Pe o pozitie asemanatoare se situeaza si adeptii teoriei "cercului vicios" al subdezvoltarii datorat insuficientei de capital, care considera ca recurgind la importul de capital (investitii sau ajutor), acesta ar putea fi transformat intr-un "cerc virtuos" al dezvoltarii. Acesti autori au dreptate in ceea ce priveste nevoia de capital si de investitii suplimentare in vederea dezvoltarii. Ei simplifica insa problema, referindu-se numai la o secventa a intregului proces si ignorind sau ocolind alte secvente ale acestuia cu implicatii negative pe termen lung. Pe de o parte, ei nu examineaza cum este distribuit venitul sporit pe baza investitiilor suplimentare (in ce proportie se imparte intre tara gazda si investitorii straini, iar in primul caz cit este alocat acumularii pentru formarea de noi capitaluri si cit consumului final, cit pentru clasa ata si cit pentru masa larga a populatiei etc). Pe de alta parte, ei nu cerceteaza urmarile investitiilor straine asupra structurii de ansamblu a economiei tarilor subdezvoltate, ignorind pericolul unor destructurari si, in consecinta, aparitia unor blocaje in calea dezvoltarii. Pozitia ultraoptimista si ultraliberala a economistilor occidentali care sustin ca "locomotiva capitalista" ar antrena dupa sine in mod spontan tot restul tarilor in directia dezvoltarii (M. Friedman) nu a fost confirmata de experientele in acest sens facute in decursul secolului XX, cind se stie ca subdezvoltarea s-a agravat, iar decalajele economice dintre tari s-au adincit.Indoieli justificate in ce priveste rolul real al capitalurilor straine in lichidarea subdezvoltarii au aparut in legatura cu diferitele forme de penetratie a acestora in economia tarilor subdezvoltate (imprumuturi de stat cu sau fara conditii politice, imprumuturi date de bancile particulare, investitii directe facute de catre intreprinderile transnationale etc). Practica din ultima jumatate de secol a aratat ca rezultatele reale ale acestor imprumuturi si investitii nu depind numai de conditiile strict economice, ci si de raportul de forte dintre parteneri pe social si politic. Strategiile neconventionale (radicale, marxiste si eterodoxe) de dezvoltare Abordind in mod istoric, sistemic si structural subdezvoltarea, ginditorii neconventionali au ajuns la concluzia ca prin complexitatea si urgenta ei, aceasta problema nu va putea fi rezolvata in mod spontan, numai pe baza fortelor necontrolate ale pietei concurentiale atit nationale si cu atit mai mult a celei mondiale, considerind inoperante strategiile conventionale de inspiratie neoclasica si neoliberala.In ciuda unor particularitati individuale sau de grup ale gindirii acestor autori, ei au ca trasatura comuna convingerea ca lichidarea subdezvoltarii si declansarea unei dezvoltari autentice a acestor tari presupun un complex de schimbari substantiale, nu numai de ordin cantitativ (sporirea acumularilor de capital si a investitiilor), ci mai ales de ordin calitativ, inclusiv schimbari structurale, atit in interiorul tarilor subdezvoltate si in curs de dezvoltare, cit si in relatiile economice internationale si organismele corespunzatoare.In viziunea acestor autori, exista o strinsa legatura intre strategiile nationale ale dezvoltarii si preocuparea majoritatii tarilor lumii pentru instaurarea unei ordini economice internationale democratice si juste. Principala deosebire dintre cele trei categorii de ginditori neconventionali-radicali, eterodocsi, marxisti - consta in ponderea diferita pe care o atribuie masurilor interne si masurilor internationale in cadrul strategiei dezvoltarii, precum si optiunea lor social-politica. Ginditorii contestatari (radicali si marxisti) considera ca garantia principala a realizarii strategiei dezvoltari Ginditorii eterodocsi considera ca prioritare sint masurile ce trebuie adoptate pe intern la scara nationala, dar ca ele trebuie dublate si fortificate si prin masuri la scara mondiala si internationala.In procesul controverselor teoretice care au insotit elaborarea acestor strategii a at loc o tendinta de apropiere a acestor puncte de vedere si s-au realizat o serie de compromisuri mai ales in cadrul lucrarilor elaborate de echipe mixte interdisciplinare (de ex. rapoartele catre "Clubul de la Roma") sau documentele elaborate in cadrul ONU si al organizatiilor ei specializate (UNESCO, UNCTAD, ONUDI etc). Strategiile dezvoltarii elaborate de ginditorii de orientare contestatara au in vedere un ansamblu coerent de schimbari structurale cu caracter radical pe intern si international. La baza acestora stau o serie de principii cu o puternica incarcatura democratica. Principalul punct de sprijin al acestor strategii este principiul independentei si suveranitatii nationale care presupune suveranitate asupra resurselor naturale si a bogatiilor faurite de fiecare popor, adoptarea autonoma a deciziilor privind directia si modalitatile dezvoltarii economice a tarilor respective, realizarea unei economii autocentrate sau intra-vertite, prioritatea intereselor nationale in raport cu cele individuale, precum si egalitatea in raport cu partenerii straini, mai ales la intruniri la care se iau decizii referitoare la interesele tarii respective. Un obiectiv esential al strategiilor nationale de dezvoltare il constituie diversificarea structurii economiei respective si asigurarea coerentei fluxurilor economice pentru a depasi atit monocultura sau monoproductia, cit si caracterul dezarticulat sau destructu-rarea economiei ca Urmare a dominatiei straine si a dependentei fata de exterior. Pirghia hotaritoare pentru atingerea acestui obiectiv o constituie politica de industrializare a tarilor subdezvoltate si in curs de dezvoltare, urmarind prin aceasta asimilarea progresului stiintific si tehnic mondial si implicarea lui in toate ramurile economiei nationale in vederea modernizarii lor si a sporirii substantiale a capacitatii lor de performanta, in primul rind, cresterea productivitatii muncii (media nationala), in al doilea rind, satisfacerea nevoilor interne de consum, inclusiv substituirea importurilor pentru plata carora este nevoie de valuta in cantitate sporita si, in al treilea rind, sporirea productiei pentru export, in vederea echilibrarii balantei de plati externe, eventual a constituirii de rezerve valutare.In strinsa legatura cu industrializarea se preconizeaza modernizarea agriculturii, incepind cu inzestrarea acesteia cu tehnica moderna, continuind cu inlaturarea relatiilor premoderne (medievale) din agicultura prin infaptuirea unor reforme agrare democratice si terminind cu valorificarea superioara a productiei agricole prin prelucrare. Complexitatea prefacerilor pe care le presupun strategiile nationale de dezvoltare si volumul mare al resurselor financiare necesare i-a facut pe autorii lor sa faca apel la sprijinul masiv al statului (dirijism, progamare, ificare etc), atit sub aspect financiar (subventii, subsidii, investitii) si organizatoric (politic, administrativ, diplomatic, militar), cit si sub aspect stiintific si instructiv-educational. Apelul la implicarea masiva a statului in strategia dezvoltarii ca suport pentru agentii individuali (in tarile cu economia libera de piata) sau ca substitut ori supliment al acestora (sectorul public din economiile mixte si sectorul de stat din economiile socialiste) contine riscuri si pericole mari legate fie de incalcarea democratiei, in primul rind, a drepturilor omului, fie de incompetenta sau coruptia unei parti din personalul administrativ, fie de risipa de resurse si slaba eficienta a intreprinderilor din sectorul public, precum si centralizarea excesiva a deciziilor in conditiile ificarii socialiste.Intrucit dezvoltarea inseamna, in cele din urma, cresterea calitatii vietii, incepind cu ridicarea nivelului de trai al populatiei din aceste tari si terminind cu protejarea mediului ambiant (in primul rind, cel natural), in cadrul strategiilor dezvoltarii s-a conturat prioritatea scopului urmarit (imbunatatirea calitatii vietii) si subordonarea mijloacelor folosite (industrializarea si modernizarea agriculturii, respectiv investitiile si comertul exterior). Dezamagiti de neimplinirea sperantelor de dezvoltare spontana prin "efectul de antrenare" al "polilor dezvoltarii" prin mecanismele pietei concurentiale si de slabele rezultate practice ale "transferurilor" de capital si tehnologie, contrazise de "transferul invers" de inteligenta ("exodul creierelor"), strategiile dezvoltarii elaborate de ginditorii contestatari au pus accentul pe efortul propriu de dezvoltare. Constienti insa de dificultatile, complexitatea si urgenta sarcinilor care trebuie rezolvate in procesul dezvoltarii, aceste strategii au subliniat necesitatea potentarii efortului propriu de dezvoltare prin cooperarea economica internationala pe baze noi, intemeiata pe egalitate si echitate intre parteneri. Tinind seama atit de particularitatile nationale ale diferitelor tari subdezvoltate, cit si deosebirile de paradigma si teorie dintre cele trei categorii de ginditori neconventionali (antiliberali) se pot constata destule deosebiri, atit de principiu, cit si de metoda, respectiv de tactica (masuri) intre acestia, dintre care vom semnala citeva cu titlu de exemplu. Deosebirile dintre radicali si marxisti se refera in special la forma de proprietate asupra mijloacelor de productie si, implicit, la sistemul de organizare si conducere a economiei. Marxistii se pronunta pentru inlocuirea proprietatii private cu proprietatea socialista (de stat si de grup), preconizind conducerea centralizata a economiei prin ificarea de la centru. Sint reprezentative in acest sens, atit lucrarea marxistului nordamerican P. A. Baran "Economia politica a cresterii" (1957), cit si lucrarea marxistului chilian Th. dos Santos "Socialism sau fascism?" (1969). Radicalii se pronunta pentru mentinerea proprietatii private si adoptarea deciziilor in mod descentralizat, recunoscind insa unele avantaje ale proprietatii de stat. Anumite elemente de justitie sociala inspirate de socialism se fac simtite intr-o serie de lucrari colective de orientare radicala ca, de pilda, in lucrarea lui J.L. Sampedro "Fortele decisive in economia mondiala" (1967), in Raportul Bariloche "Catastrofa sau o noua societate? Un model latino-american al lumii" (1976), ca si in Raportul Tinbergen (R.I.O. - 1976). Numeroase deosebiri exista si intre diferite categorii de radicali. In ce priveste cadrul institutional in care urmeaza sa se desfasoare dezvoltarea, majoritatea ginditorilor radicali opteaza pentru proprietatea privata asupra mijloacelor de productie si descentralizarea deciziilor economice, criticind ificarea centralizata. Pe aceasta pozitie se situeaza majoritatea ginditorilor radicali din tarile Americii Latine, incepind cu R. Prebisch, continuind cu C. Furtado si terminind cu V. L. Urquidi. in ce priveste ramura primordiala in cadrul diviziunii sociale a muncii, majoritatea radicalilor acorda intiietate industriei, in timp ce unii (de ex. Ch.P. Mahalanobis) considera ca in India trebuie acordata prioritate agriculturii in strinsa legatura cu sarcina asigurarii hranei pentru populatia acestei tari de dimensiunile unui adevarat subcontinent. in ce priveste relatiile intre tarile subdezvoltate si restul tarilor lumii, majoritatea ginditorilor radicali se pronunta pentru perfectionarea cadrului institutional si a tehnicilor de cooperare dintre tarile sarace si tarile bogate, in timp ce Samir Amin preconizeaza "deconexiunea lor", adica ruptura lor de relatiile cu tarile care au at colonii. |
|
|
Politica de confidentialitate
|
