 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
ECONOMIE
Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala. |
| StiuCum
Home » economie
» economie comerciala
» Teorii si modele privind comertul international
|
|
Controverse teoretice din perioada postbelica referitoare la diviziunea internationala a muncii, comertul international si politicile economice externe |
|
| Schimbarile spectaculoase care au internit in lume in perioada postbelica au oferit economistilor lumii numeroase probleme noi de reflectii in legatura cu natura, mecanismul, rezultatele si perspectile comertului international ativ cu trecutul. Am in dere astfel de fenomene si procese de mare anrgura cum au fost: aparitia a zeci de noi state surane ca urmare a prabusirii marilor imperii coloniale, experienta temerara a unor tari care au incercat sa stapaneasca sau chiar sa inlocuiasca mecan Numeroase propuneri de adecvare a teoriei neoclasice sau conntionale a comertului international, respectiv a modelului H-O-S, considerat modelul standard pentru explicarea acestui domeniu, au pornit chiar din partea unor adepti convinsi ai acestei teorii ca de ex. H.G. Johnson, Staffan Burenstam-Linder. H.G. Grubel si P.J. Lloyd, J. Meade, R.G. Lipsey si K. Lancaster. in ultimele trei decenii au fost facute numeroase propuneri de modernizare si dinamizare a teoriei neoclasice a costurilor ati de productie pe baza tentatilor de testare practica a modelului H-O-S, intreprinse de ganditori ca: P.B. Kenen, G.C. Huf-bauer, D.B. Keesing, M.A. Posner, R. Vernon si multi altii. Complexitatea si gravitatea problemelor legate de comertul international din ultimul sfert de secol, mai ales dupa criza mondiala declansata in anii 1974/1975, au impus aceasta problematica in atentia ONU si a organizatiilor ei specializate (UNCTAD, ONUDI, UNESCO, FAO, etc), in atentia unor fundatii stiintifice nationale si internationale (de ex: Fundatia Dag Hammarskjold, Fundatia Bariloche, Fundatia Internationala pentru Alternatile Dezvoltarii - I.F.D.A. etc), precum si a unor cluburi de oameni de stiinta, oameni politici si oameni de afaceri (de ex.: Clubul de la Roma, condus initial de Aurelio Peccei, iar mai recent de A. King si B. Schneider), precum si a unirsitatilor din intreaga lume, inclusiv Unirsitatea Natiunilor Unite, cu sediul la Tokyo. Aceasta problematica a constituit obiectul unuia din Congresele Asociatiei Internationale a Economistilor, cel tinut in 1968 la Montreal. Semnalam, in continuare, cateva aspecte reprezentati ale acestui imens efort teoretic si empiric pentru a oferi cateva puncte cardinale pe harta atat de incalcita a controrselor teoretice si de politica economica referitoare la comertul international contemporan1. Paradoxul lui W. Leontief si alte preocupari de testare practica a modelului H-O-S Accentuarea unor nepotriviri intre concluziile teoriei proportiei factorilor (modelul H-O-S) si rezultatele reale ale comertului international din perioada postbelica i-a determinat pe multi specialisti din dirse tari ale lumii sa se preocupe de testarea practica a acestei teorii. Procedand la o astfel de testare, W. Leontief a ajuns la concluzii diametral opuse fata de teoria proportiei factorilor in ce priste specificul exportului nord-american si mai ales structura lui, pe care le-a expus in doua studii, publicate in deceniul al 6-lea al secolului nostru si anume: "Productia interna si comertul exterior: reexaminarea pozitiei capitalului american" (1953) si "Proportiile factorilor si structura comertului american: alte analize teoretice si empirice" (1956). Spre deosebire de adeptii modelului H-O-S, care sustineau ca S.U.A. dispune de un avantaj relativ in ce priste productia de marfuri pentru a caror producere este nevoie de capitaluri mari si de un volum relativ mic de munca, W. Leontief, folosindu-se de metoda intrari-iesiri (input-output), sustine ca, in realitate, lucrurile stau tocmai inrs. "S.U.A. - scrie W. Leontief in primul studiu mentionat - recurge la comertul exterior pentru a economisi capital si a dispune de surplusul sau de forta de munca mai degraba decat vicersa. Parerea larg raspandita ca - in atie cu restul lumii - economia Statelor Unite se caracterizeaza printr-un surplus relativ de capital si o lipsa relativa de forta de munca se dodeste gresita. De fapt, adevarul este cu totul altul". Concluzia diferita formulata de W. Leontief, ativ cu modelul H-O-S, se bazeaza pe faptul ca el examineaza mai minutios faptele, sesizeaza nu numai deosebirile cantitati dintre parteneri (de ex: ponderea mare a capitalului pe muncitor in SUA), ci si deosebirile calitati (printre care, mai ales disparitatile tehnologice si calitatea superioara, respectiv calificarea superioara a lucratorilor americani, materializata intr-o productivitate a muncii de trei ori mai mare decat a muncitorilor din alte tari si alte continente). In aceste conditii, W. Leontief ajunge la concluzia ca factorul de productie abundent in SUA este munca si nu capitalul, cum rezulta din analiza facuta de promotorii modelului H-O-S. Deoarece contrazice teoria conntioanla, dominanta (modelul H-O-S), concluzia lui W. Leontief a fost considerata o abatere de la opinia "ortodoxa" si calificata cu denumirea de "paradoxul lui Leontief (de la cuvintele grecesti: "doxa" - opinie, parere - si "para" - impotriva, deci opinie contrara ideilor curente, comune, conntionale). Experienta lui W. Leontief a atras atentia asupra importantei testarii practice a teoriilor economice in derea validarii lor si a atras dupa sine anumite rezer fata de teoria dominanta (neoclasica, standard, conntionala sau ortodoxa) despre comertul international. In acest sens, W. Leontief scria textual ca: "Teoria costurilor ate - ca multe teorii economice - predomina in inile manualelor, fara insa a sta de fapt la baza practicii analizei economice empirice" . Demersul empiric si concluziile teoretice si practice trase de W. Leontief din acesta au avut o puternica influenta asupra contemporanilor si urmasilor sai, stimuland testarile practice ale diferitelor teorii despre comertul intenational si accentuarea atitudinii critice fata de "teoria neoclasica sau modelul H-O-S. In consecinta, s-a apreciat, pe buna dreptate, ca "paradoxul lui Leontief s-a dodit a fi o piatra de hotar in teoria comertului international", intrucat a semnalat o serie de insuficiente reale ale modelului H-O-S si a stimulat considerabil imbogairea teoriei despre comertul international pe baza acestor testari empirice, amplificarea inovatiilor in acest domeniu. Referindu-se la eforturile de modernizare si dinamizare ale modelului H-O-S de catre economistii de orientare neoclasica si neoliberala din perioada postbelica, R. Sandretto subliniaza faptul ca au fost luate in considerare: "- schimbarile internite in structura cererii (lucrarile lui H.G. Johnson); - modificarile in dotarile cu factori sub influenta cresterii populatiei acti, a acumularii de capital (teorema lui Rybczynski) sau a mobilitatii unuia dintre factori (teorema lui Mundell); - evolutia structurilor producti induse mai ales de progresul tehnic (Hicks, Findley, Gruber..)" si conchide ca "Modelul a fost, intre altele, generalizat in mai multe directii prin extindere la cazul unui numar oarecare de bunuri, de factori si tari, prin luarea in considerare a bunurilor intermediare, a factorilor specifici sau a AĞrasturnarilorAğ de intenstitate a factorilor". Din lista imensa si dirsa a testarilor empirice si a teoretizarilor corespunzatoare retinem, in continuare, trei exemple: a) teoria lui Kravis (1956) despre disponibilitatea produselor pentru export; b) teoria lui Staffan Burenstam Linder despre cererea reprezentativa de produse prelucrate (1961) si c) teoria lui H.G. Grubel si P.J. Lloyd (1975) despre comertul intraindustrial. TEORIA DISPONIBILITA,TII PRODUSELOR PENTRU COMERTUL INTERNATIONAL Irving E. Kravis a publicat in 1956 studiul intitulat "AĞDisponibilitateaAğ si alte influente asupra structurii comertului cu marfuri" in care isi propune sa cerceteze factorii de care depinde structura importului si exportului unei tari. Ideea de baza a studiului este ca orice tara tinde sa importe marfurile care nu pot fi produse in interiorul ei si sa exporte marfurile pe care le poate produce in cantitati mai mari decat cele necesare consumului intern si in conditii mai avantajoase decat in alte tari. in viziunea lui Kravis, disponibilitatile de export depind de patru factori: inzestrarea cu resurse naturale, amploarea si semnificatia diferentierii produselor, progreseul tehnologic in decursul timpului si politica economica externa a statului respectiv. Rolul primului factor se intelege relativ usor in sensul ca nu pot fi exportate fructe tropicale din tari temperate sau cereale din zone muntoase. Ultimii trei factori modifica in mod substantial rolul jucat in trecut de diferentele de costuri si de preturi in explicarea fluxurilor comerciale internationale. Diferentierea produselor poate impune la export chiar produse mai scumpe decat cele cu o calitate superioara fata de marfurile din alte tari, determinandu-i pe clienti sa le solicite. Progresul tehnic stimuleaza comertul international sub doua aspecte: fie prin reducerea costurilor si deci a preturilor, sporind competitivitatea marfurilor respecti pe piata mondiala, fie prin diferentierea calitativa a produselor, impunandu-le deoarece alte tari nu pot produce calitatea respectiva. In masura in care este protectionista, politica economica externa a unei tari are, in general, un efect negativ asupra disponibilitatii produselor care fac obiectul comertului international in sensul ca este vorba de tarife si alte masuri menite sa restraga importul tarii respecti de produse care sunt disponibile pe piata interna la preturi similare sau ceva mai mari, ceea ce poate duce si la represalii din partea altor state. Teza disponibilitatii produselor pentru comertul international atrage deci atentia asupra faptului ca in explicarea structurii importului si exportului unei tari si deci a fluxurilor comerciale internationale trebuie sa se tina seama atat de factori naturali (resursele si repartitia lor geografica), cat si de factori economici (costuri, preturi, competitivitate, inclusiv costul transportului), precum si politici (politica economica externa a fiecarui stat). TEORIA CERERII REPREZENTATIVE DE PRODUSE PRELUCRATE Aaceasta teorie a fost formulata de economistul suedez Staffan Burenstam-Linder si expusa in lucrarea "Eseu asupra comertului si transformarii" (1961). Economistul suedez accepta explicatia data de modelul H-O-S comertului cu produse de baza sau produse primare, in functie de avantajul relativ dedus din inzestrarea tarilor lumii cu resurse naturale, dar considera ca aceasta explicatie nu mai poate fi acceptata atunci cand este vorba de comertul international cu produse prelucrate (manufacturate sau industriale). Ideea de baza a economistului suedez consta in aceea ca volumul si structura importului si exportului unei tari sunt determinate initial si in principal de cererea interna de marfuri. in sprijinul acestei idei el aduce trei argumente si anume: (1) ca intr-o lume cu informatii imperfecte (partiale si nesigure) orice intreprinzator va reactiona la ocaziile de castig mai bine cunoscute pe care le deduce din nevoile interne; (2) ca in masura in care productia unui bun se bazeaza pe o inntie sau inovatie, experimentarea acestora se face, la inceput, pe piata interna si numai daca ea se rifica in mod renil pe aceasta piata, va fi extinsa ulterior productia ei si in derea exportului; (3) ca un intreprinzator nu se va ingriji sau preocupa de o cerere care nu exista pe piata interna de teama unor riscuri neprevazute si a unor costuri prohibiti. S. Burenstam-Linder este constient ca cererea interna este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru explicarea exportului unei tari. Oricum, inainte de a fi influentata si de alti factori, specializarea internationala in comert este conditionata, cel putin, la inceput, de cererea interna. Procedand la testarea modelului H-O-S in conditiile din perioada postbelica, S. Burenstam-Linder formuleaza cateva concluzii contrare postulatelor teoretice ale acestui model si anume: - oe masura ce creste nitul pe locuitor al unei tari creste si importul ei; - cu cat sunt mai asemanatoare structura economica si structura comertului exterior ale diferitelor tari, cu atat mai intense vor fi fluxurile comerciale dintre tarile respecti; - pe masura cresterii economice a tarilor au loc schimbari treptate in structura comertului lor exterior; - daca se face abstractie de puterea deformatoare a fortelor care franeaza comertul international (distante, costul transporturilor, obstacole introduse constient de catre oameni), atunci rezulta ca volumul comertului exterior si international va fi cu atat mai mare cu cat va fi mai asemanator si mai mare nitul pe locuitor al tarilor partenere, cu cat va fi mai apropiata structura productiei interne si a exportului acestor tari. Concluziile economistului suedez au starnit unele comentarii critice (H.G. Johnson, E.E. Leamer), dar in acelasi timp au anticipat un proces real care va fi amplu studiat ulterior si anume dezvoltarea prioritara a comertului orizontal dintre tarile puternic industrializate in perioada postbelica; spre deosebire de comertul rtical intre tarile inegal dezvoltate, care a prevalat in perioada interbelica. TEORIA COMERTULUI INTRA1NDUSTRIAL SAU INTRARAMURI Aceasta teorie a fost amplu dezbatuta in lucrarea economistilor australieni H.G. Grubel si P.J. Lloyd intitulata "Comert intraramuri: teoria si masurarea comertului international cu produse diferentiate" (1975). Studiind fluxurile comerciale internationale in perioada 1959-l967 autorii constata, pe de o parte, ca intre cele 24 tari membre ale OCDE a sporit comertul de la 36% la 46%. Ei fac distinctie intre comertul international, care se desfasura intre tari cu o inzestrare diferita cu resurse, denumit si comert rtical sau interindustrial (intre ramuri diferite ale economiei tarilor coschimbiste) si comertul actual, preponderent intraramuri sau intraindustrial, denumit si comert orizontal, adica intre tari cu un potential si structuri asemanatoare atat in productie, cat si in comertul exterior. Comertul rtical sau interramuri (interindustrial) are loc intre tari inegal dezvoltate si presupune, de exemplu, schimb,de produse primare pe produse industriale si este explicat cu ajutorul modelului H-O-S, in functie de inzestrarea diferita a tarilor cu factori de productie (mai ales naturali). Comertul orizontal sau intraramuri (intra-industrial) denumit, uneori, si comert incrucisat, are loc intre tari cu o dezvoltare asemanatoare si presupune schimbul de produse diferentiate din aceeasi ramura sau ramuri economice asemanatoare, diferentiate ca urmare a progresului tehnic, a inovatiilor sau a economiilor obtinute la productiile de mare serie.Intrucat acest tip mai recent de comert international tinde sa ia amploare in ultimul timp si intrucat teoria conntionala neoclasica nu ofera o explicatie satisfacatoare acestui gen de tranzactii internationale, a rezultat o ingustare considerabila a sferei in care aceasta teorie, respectiv modelul H-O-S continua sa fie plauzibila. Criza teoriei conntionale neoclasice a comertuluiInternational Erodarea treptata a paradigmei costurilor ati si a avantajelor relati din comertul international, ca urmare a schimbarilor structurale si calitati internite in lumea contemporana, si incapacitatea crescanda a teoriei conntionale neoclasice de a explica dirsitatea proceselor care au loc in cadrul comertului international contemporan au dus la inmultirea atitudinilor eterodoxe fata de aceasta teorie, la amplificarea criticilor aduse ei de ganditorii neomarxisti si radicali si chiar la recunoasterea autocritica a unor slabiciuni si lacune ale acestei teorii din partea unora dintre sustinatorii ei actuali. Aceasta stare cvasi-generala de nemultumire tata de puterea explicativa a teoriei conntionale neoclasice despre comertul international si cautarile febrile de innoire in acest domeniu au condus spre convingerea ca este vorba de o adevarata criza a acestei sectiuni a stiintei economice standard si ca se impune cautarea unei noi paradigme pentru explicarea comertului international pe termen lung in toata complexitatea si dirsitatea lui. Se contureaza ideea ca specialistii din acest domeniu se gasesc in preajma unei noi revolutii in gandirea economica referitoare la mondoanaliza, in sensul expresiei folosite de Th. Kuhn, adica schimbarea de paradigma in cercetarea stiintifica, innoirea ansamblului de metode si principii folosite pentru instigarea acestui domeniu al realitatii economico-sociale si politice, care sa permita formularea de modele si concluzii tesile in practica. Simptomele si manifestarile crizei teoriei conntionale neoclasice despre comertul exterior si comertul international sunt foarte dirse. Simptomul cel mai banal si mai frecnt este acumularea treptata de modele si teorii care suplinesc lacunele teoriei dominante sau standard, incepand cu diferitele paradoxuri exprimate de ganditorii eterodocsi si terminand cu teoriile schimbului neechivalent sau inegal formulate de criticii si adrsarii deschisi ai teoriei dominante sau standard. Sunt semnificati in acest sens unele generalizari epistemologice si istorice, exprimate in ultimul timp de specialisti de mare notorietate mondiala in domeniul teoriilor despre comertul international. De pilda, A.O. Hirschman aprecia in 1977 ca "progresul intelectual poate fi definit ca o pierdere treptata a sigurantei, ca o schimbare lenta a dimensiunilor ignorantei noastre, care a fost anterior ascunsa de o anumita siguranta triumfalista ca paradigma". Caracterizand starea actuala a teoriilor despre comertul international, Gottfried Haberler aprecia, tot in 1977, ca "Tabloul care ne apare este acela al unui mozaic de teorii si modele interdependente care se suprapun (orlapping) si uneori se afla in conflict, fiecare dintre ele aplicabile in anumite situatii. Acesta este strigatul care porneste dinspre structura unificata dezvoltata de ganditorii neoclasici"1. Privirea retrospectiva pe care o schiteaza R. Sandretto asupra genezei, continutului, concluziilor si limitelor modelului H-O-S ajunge la concluzia ca acesta zugraste "o lume de vis", foarte indepartata de datele realitatii, obligandu-i chiar pe unii dintre fondatorii si sustinatorii lui sa recunoasca acest lucru. Autorul mentionat invoca drept argumente convingatoare parerea lui P.A. Samuelson care recunoaste ca "fata de aceasta realitate dura ar fi nechibzuit sa dem in liberul schimb un remediu unirsal pentru inegalitatile actuale", precum si opinia lui Gottfried Haberler despre caracterul neorealist al pretinsei egalizari a preturilor factorilor de productie. "Ipotezele pe care trebuie sa se bazeze acest rezultat fericit al egalizarii preturilor factorilor s-au dodit a fi mult mai restricti si mult mai putin conforme cu realitatea decat s-a considerat la inceput - constata G. Haberler -, astfel incat toata aceasta agitatie teoretica a condus spre o concluzie diametral opusa celei care a fost anuntata la inceput. Ea a demonstrat ca egalizarea preturilor factorilor este aproape de neconceput in realitate"2. Ce perspecti se intrevad pentru depasirea acestei crize in conditiile in care "structura unificata" a teoriei neoclasice a fost categoric subrezita si o alta structura unificatoare nu a fost inca elaborata? Raspunsurile specialistilor din acest domeniu difera de la un deceniu la altul al perioadei postbelice. De pilda, in 1961, M.V. Posner spunea ca "Principalul scop (al stiintei economice - n.ns. - S.S.S) este mai degraba sa adauge decat sa inlocuiasca seria de explicatii disponibile". In 1967 H.G. Johnson preciza ca progresul tehnic trebuie sa devina o componenta esentiala endogena a teoriilor despre comertul international. In 1974 E.E. Leamer se intreba "Care este AĞcea mai buna teorieAğ despre comert?" si raspundea ca "Toate teoriile despre comert imbogatesc intelegerea noastra si cea mai buna teorie este in mod necesar una combinata, mixta (composite - in original - n.ns. -S.S.S.) . Este limpede ca ne gasim inca foarte departe de o teorie de mai mare generalitate a comertului international, care sa constituie baza unificatoare pentru instigarea acestui fenomen complex din toate unghiurile posibile si necesare. Capatul acestui demers teoretic si empiric care trebuie sa sfarseasca in mod necesar in imperiul stiintei autentice este ascuns in ceata necunoasterii, daca tinem seama ca in prezent exista destule teorii despre comertul international care se contrazic sau incearca chiar sa se anihileze reciproc. Date fiind natura caleidoscopica a teoriilor contemporane despre comertul international si concluziile lor contradictorii, probabil ca se potrisc foarte bine si in acest domeniu cuvintele pline de intelepciune ale lui Robert Heilbroner referitoare la destinul, sub anumite aspecte tragic, al stiintei economice, formulate inca in 1965. "in timp ce Marshall si colegii sai se preocupau de perfectionarea delicatului lor mecanism al echilibrului, cativa dizidenti* neortodocsii insistau asupra faptului ca nu echilibrul, ci schimbarea - schimbarea violenta - care caracterizeaza lumea constituia, de fapt, obiectul cercetarii economice. Razboiul si revolutia si depresiunea (criza) si tensiunea sociala, constituiau, dupa parerea lor, problemele fundamentale pentru cercetarea economica - si nu echilibrul si procesele blande de ajustare ale unei societati sile asa cum rezulta din manuale. Automultumirea lumii oficiale - continua R. Heilbroner - nu a fost numai un trist comentariu asupra vremurilor; aceasta a fost o tragedie intelectuala de prim ordin. Caci, daca academicienii ar fi acordat atentie lumii subterane, daca Alfred Marshall ar fi avut tulburatoarea viziune a unui Hobson, sau daca Edgeworth ar fi avut simtul relelor sociale pe care 1-a avut Henry George, s-ar fi putut ca marea catastrofa a secolului XX sa nu fi izbucnit intr-o lume extrem de nepregatita pentru schimbari sociale radicale. Trecutul ne invata ca, oricat ar fi de eretice, ideile nu pot fi ignorate cu siguranta - cu atat mai putin de cei ale caror interese sunt conservatoare - tinand seama de sensul corect al acestui termen gresit utilizat"1. Momentul de varf al crizei gandirii economice neoclasice, conntionale despre comertul international 1-a constituit cel de al treilea Congres al Asociatiei Internationale a Economistilor care s-a tinut in 1968 la Montreal, avand ca obiect al dezbaterilor "Viitorul relatiilor economice internationale", dar insistand, de fapt, asupra teoriilor contradictorii despre acest complicat domeniu al realitatii contemporane. O sinteza a comunicarilor sustinute si a discutiilor purtate in cadrul acestui congres international se gaseste in volumul intitulat "Relatii economice internationale" cu o introducere scrisa de P.A. Samuelson, volum publicat in limba franceza sub titlul "Viitorul relatiilor economice internationale", cu o prefata semnata de Robert Mosse.In cursul dezbaterilor si in volumul corespunzator publicat au fost exprimate atat sperante cat si indoieli fata de puterea explicativa a teoriei liberale - clasice si neoclasice - a costurilor ati de productie si a avantajelor relati in comertul international. Spectrul aprecierilor facute cu acest prilej a fost extrem de larg. El se cuprinde intre pozitia "ortodoxa" a lui P.A. Samuelson care apreciaza, in introducerea mentionata, ca "Aceasta teorie este de necombatut, si respingerea totala a acestei teorii ca nepotrivita pentru tarile slab dezvoltate si in curs de dezvoltare, de catre ganditori ca mexicanul Victor L. Urquidi sau nigerianul H.M.A. Onitiri.Intre aceste doua extreme ale spectrului se situeaza desigur, pozitii mai nuantate, fie in sensul unor incercari de reabilitare a teoriei liberale clasice si neoclasice (H. Myint), fie in sensul de modernizare si dinamizare a acesteia (H.G. Johnson), fie in sensul recunoasterii unor nepotriviri intre postulatele teoriei traditionale si realitatea contemporana (Goran Ohlin, Andre Marchal, Jan Wemelsfelder, P. Norregaard Rasmussen etc.)1. Preocupari de modernizare si dinamizare a teoriei neocla- sice a comertului international Pentru ca multe din criticile adresate teoriei proportiei factorilor de productie au semnalat caracterul prea abstract al acesteia, restrictiile prea mari pe care se bazeaza si imobilismul care se degaja din pretentia ei de unirsalitate, adeptii teoriei neoclasice sau ortodoxe despre comertul international au cautat sa corecteze, cel putin in parte, aceste defecte reale. Efortul lor s-a manifestat in doua directii principale:" modernizarea teoriei prin relaxarea premiselor ei, prin luarea in considerare a unor date ale realitatii ignorate in trecut, si, dinamizarea teoriei, in functie de diferite laturi ale progresului stiintific, tehnic si tehnologic. CONTRIBUTIA LUI H.G. JOHNSON LA MODERNIZAREA TEORIEI NEOCLASICE SAU CONVENTIONALE A COMERTULUI INTERNATIONAL In lucrarea sa "Costul ativ si teoria politicii comerciale pentru o economie mondiala in dezvoltare" (1968), H.G. Johnson se refera la unele date faptice neglijate sau ignorate de teoria conntionala a comertului international, indeosebi la rolul marilor corporatii in desfasurarea acestuia, face o sinteza a progreselor realizate in dinamizarea teoriei neoclasice a costurilor ati de productie, precum si unele consideratiuni ati privind raportul dintre liberalism si protectionism in lumea contemporana. Autorul analizat considera ca exista trei grupe mari de fapte care se abat de la ipotezele pe care se bazeaza modelul H-O-S al comertului international si anume: a) problema institiilor directe pe care le fac marile corporatii (monopoluri) in alte tari si care presupun mobilitatea internationala a capitalului, economii decurgand din productiile pe scara larga si diferente internationale in tehnologie; b) "exodul creierelor" sau mobilitatea internationala a mainii de lucru calificate, care atrage atentia asupra deosebirilor calitati ale factorului munca, precum si c) "decalajul tehnologic" dintre tari si continente. Dintre problemele ignorate de modelul H-O-S, doua mai importante au constituit obiect de instigatie, dupa parerea lui H.G. Johnson si anume: caracteristicile concurentei industriale moderne (concurenta monopolista, ca si rolul pe care-l joaca in concurenta economiile pe scara larga, tehnologiile superioare de productie si produsele noi), precum si interntia statului in productie si comert, indeosebi problema taxelor vamale.In legatura cu primul grup de probleme, el explica dinamica avantajului relativ in comertul international drept urmare a progresului tehnologic. "Aplecandu-se asupra explicatiilor date comertului (international - n.ns.-S.S.S.) care se bazeaza pe abateri de la presupunerile lui Hechscher-Ohlin, cu privire la tehnologia productiei, este clar - scrie H.G. Johnson - ca atat capacitatea de a produce bunuri superioare, cat si detinerea unei tehnologii superioare de productie constituie izvoare ale unui avantaj ativ aditional sau alternativ fata de avantajul relativ bazat pe abundenta relativa a factorilor (de productie - n.ns -S.S.S.)"1. Largind sfera instigatiilor referitoare la comertul international, H.G. Johnson nu abandoneaza, deci, principiul avantajului relativ, ci subliniaza posibilitatea dinamizarii, lui si a dirsificarii formelor lui de manifestare si de aplicare. Aparatul analitic al modelului H-O-S poate fi usor adaptat, dupa parerea sa, "la analiza avantajului ativ care deriva din diferentele in tehnologie, sau din diferentele in dimensionarea tarii respecti modelul static Heckscher-Ohlin (Samuelson - n.ns. - S.S.S.) poate fi AĞdinamizatAğ prin introducerea unei rate fixe a economiilor (sau rate pentru proprietarii muncii si ai capitalului), in locul unei inzestrari fixe de capital, o rata pozitiva a cresterii populatiei in locul unei rate zero a acesteia si o rata pozitiva a progresului tehnic in locul unei tehnologii date". H.G. Johnson recunoaste ca modelul H-O-S a ignorat multe fapte reale din domeniul functionarii pietei interne si mondiale, printre care si prezenta marilor corporatii. Spre deosebire de alti ganditori neoclasici anteriori (de ex.: Joan Robinson, Ed. Chamberlin), care au considerat monopolurile drept elemente de rigiditate in functionarea pietei (nationale si mondiale), autorul citat considera benefica prezenta lor in acest domeniu. "Concurenta monopolista - scria el in comunicarea prezentata la Congresul de la Montreal in 1968 - apare ca un mecanism rational si dinamic de ajustare sociala a structurii consumului la dezvoltarea economica si nu ca o imperfectiune, indezirabila din punct de dere social, a structurii pietei, care ar trebui sa fie redusa sau limitata de o politica sociala cu scopul protejarii consumatorului de . Cu toate acestea, in comertul international, eficienta sociala a concurentei monopoliste depinde, din acest punct de dere, de dimensiunea si bogatia pietei nationale deosebite in care opereaza aceasta concurenta si de caracterul potrivit al metodelor de concurenta pe aceasta piata"". Autorul analizat recunoaste totusi ca prezenta si activitatea monopolurilor conduce spre anumite dileme in ce priste geneza si utilizarea cunostintelor noi (costul privat al crearii cunostintelor si transformarea cunostintelor dobandite in bun public), scriind ca "monopolizarea utilizarii cunostintelor limiteaza aplicarea lor la un nil inferior nilului o Ca orice ganditor neoclasic, H.G. Johnson este adeptul liberului schimb si considera protectionismul ca o piedica in calea comertului international. Tinand seama insa de frecnta si intenstitatea masurilor protectioniste adoptate atat in tarile dezvoltate, cat si de cele subdezvoltate si in curs de dezvoltare, el sustine liberalizarea in continuare a politicilor comerciale in special din partea tarilor dezvoltate din punct de dere industrial. TEORII ALE PROPORTIEI NEOFACTORILOR Raspunzand la criticile lansate de "paradoxul lui Leontief', o serie de specialisti neoclasici in problemele comertului international, printre care, mai ales, P.B. Kenen, G.C. Hufbauer si D.B. Keesing s-au preocupat de modernizarea acestei teorii, pornind de la influenta progresului stiintific, tehnic si tehnologic, inclusiv a invatamantului asupra economiei contemporane, respectiv asupra exportului si intregului comert international. Paradigma de la care au plecat acesti ganditori continua sa fie teoria traditionala a costurilor ati de productie si a avantajelor relati in comertul exterior. Ei cauta insa sa depaseasca unele lacune ale variantei neoclasice sau conntionale a acesteia (modelul H-O-S) si sa dea raspuns la intrebarile lansate de "paradoxul lui Leontief.In timp ce modelul H-O-S opera, de regula, cu doi factori de productie (munca si capitalul), neoclasicii contemporani extind numarul acestora la trei sau chiar cinci factori de productie, adaugand: munca superior calificata si resursele materiale - materiile prime si resursele energetice.In timp ce modelul H-O-S pornea de la ipoteza identitatii functiilor de productie in tarile coschimbiste si examina proportia factorilor numai sub aspect cantitativ, considerand ca munca si capitalul ar fi perfect substituibile, neoclasicii contemporani tin seama de deosebirile calitati dintre factorii de productie (de exemplu, dintre munca necalificata si munca superior calificata), respectiv de legatura dintre structura diferitelor economii nationale si structura corespunzatoare a exporturilor si importurilor respectilor tari, admitand diferentieri in functiile de productie de la o tara la alta, cu importante consecinte asupra schimburilor economice internationale (volumul si eficienta lor). Autorii citati mentin logica teoriei neoclasice a proportiei factorilor de productie, in ce priste criteriul specializarii in productie si comertul exterior (avantajul relativ), dar modifica, imbogatesc argumentarea acestui criteriu. in consecinta, avantajul relativ este definit nu numai in functie de proportia in care este folosit un factor sau altul (munca sau capitalul), ci si de eficienta factorilor respectivi, de ponderea pe care o detin componentele de diferite calitati ale factorilor de productie (de ex.: munca simpla si munca calificata). Pentru a semnala includerea de noi factori in cercetare si luarea in considerare nu numai a cantitatii, ci si a calitatii lor, varianta mai recenta a teoriei neoclasice a comertului international a fost denumita teoria proportiei neofactorilor. Particula neo vrea sa indice noutatile sortimentale si calitati, structurale, ale factorilor de productie implicati in productia pentru export. Dintre nenumaratele demersuri in acest sens (preocupari de testare empirica a validitatii avantajului relativ si de conceptualizare teoretica a acestora) retin atentia mai ales doua si anume: a) teoria "capitalului uman", sustinuta de P.B. Kenen si G.C. Hufbauer si b) teoria calificarii mainii de lucru, sustinuta de D.B. Keesing1. a) Teoria "capitalului uman" are ca punct de plecare, pe de o parte, conceptia lui Irving Fisher (1907) despre capital in sensul larg al termenului (ca stoc, resurse, rezer, fonduri disponibile sau cheltuite), iar pe de alta parte distinctia calitativa dintre munca necalificata si munca superior calificata, caracterizata printr-o mare productivitate a muncii (distinctie utilizata si de W. Leontief). Cercetarile empirice au evidentiat faptul ca, in ramurile economice care produceau pentru export, mana de lucru aa o calificare superioara, si deci munca era mult mai productiva decat in sectoarele care produceau inlocuitori ai importului. in acelasi timp s-a aratat ca existau mari diferente in nilul salariilor pentru cele doua categorii de munca. intrucat calificarea superioara presupune mari cheltuieli prealabile, fiind rezultatul institiilor facute de particulari sau de stat in domeniul invatamantului si al pregatirii fortei de munca, s-a ajuns la concluzia ca trebuie facuta distinctie categorica intre munca simpla si munca superior calificata. Totalul cheltuielilor facute cu aceasta calificare reprezinta o institie de capital, iar suma cunostintelor acumulate prin calificare se aseamana cu un fond sau o zestre si deci poate fi numita capital uman. Prin asimilarea muncii calificate cu capitalul uman, acesti ganditori au salvat concluzia modelului H-O-S in legatura cu specificul economiei nord-americane in sensul ca factorul cel mai abundent era captitalul in sensul larg al termenului, inclusiv, "capitalul uman", respectiv ca S.U.A. exportau produse care presupuneau un consum mai mare de capital si nu de munca, asa cum rezulta din "paradoxul lui Leontief. Aprecierile specialistilor in problemele de comert international la adresa acestei interpretari au fost contradictorii. Unii au considerat ca teoria "capitalului uman" reuseste sa dea raspuns la "paradoxul lui Leontief. Altii au criticat teoria pentru lipsa de rigoare deoarece insuma in notiunea unica de "capital" doi factori care nu se puteau substitui in mod real (cheltuielile pentru mijloacele de productie si cheltuielile pentru calificarea fortei de munca). Raspunzand unui paradox (al lui Leontief), promotorii acestei teorii creeaza, de fapt, alt paradox: considera substituibile capitalul fizic (mijloacele de productie) cu munca simpla, necalificata, dar nu accepta substituirea intre munca simpla si munca superior calificata. Urmarind sa cuantifice relatia dintre volumul si structura exportului tarilor dezvoltate si cheltuielile facute cu calificarea mainii de lucru din ramurile care produc pentru export, G.C. Hufbauer introduce "capitalul uman" ca al treilea factor in modelul H-O-S si foloseste un coeficient de transformare a deosebirilor de salarizare in "capital uman" (H^. El scade salariul minim (w) din salariul mediu (u;,-), inmulteste diferenta cu numarul total al lucratorilor (Lp si cifra obtinuta o imparte la rata curenta a acumularii (de ex. 10%). Cu ajutorul acestui coeficient este determinat volumul "capitalului uman". Comparand evolutia in timp a dinamicii "capitalului uman" cu dinamica exportului de marfuri din diferite ramuri ale economiei tarilor dezvoltate, autorii acestei teorii au ajuns la concluzia ca aproximativ o treime din variatiile exporturilor nete se explica prin variatiile "capitalului uman", concluzie care nu este insa unanim acceptata. b) Teoria calificarii a fost dezvoltata de D.B. Keesing intr-un ciclu de lucrari din perioada 1965-l971, dintre care "Calificarea muncii si comertului international; evaluarea fluxurilor comerciale cu ajutorul unui singur mijloc de masura" (1965). Autorul pleaca de la teoria proportiei factorilor (modelul H-O-S), isi concentreaza atentia asupra situatiei din domeniul industriei prelucratoare care furnizeaza marfuri cu volum mic (lasand la o parte produsele primare sau de baza si produsele industriei prelucratoare care au un volum mare), admite substituirea dintre capitalul fizic si munca necalificata, dar nu accepta substituirea intre capitalul fizic si munca calificata, nici intre munca necalificata si cea calificata. El imparte numarul total al lucratorilor in 8 categorii de calificare, incepand cu muncitorii necalificati si terminand cu cercetatorii, inginerii si personalul de conducere, referindu-se la 14 tari occidentale dezvoltate. Pe aceasta baza, autorul ajunge la concluzia ca structura comertului exterior este conditionata de dotarea relativa cu munca calificata in sensul ca tarile in care predomina munca simpla (de ex: India, Hong-Kong etc.) exporta cu precadere marfuri care incorporeaza relativ mai multa munca necalificata, in timp ce tari ca S.U.A. exporta in cea mai mare masura marfuri care au fost produse de lucratori cu o calificare superioara. Desi au un caracter static, teoriile proportiei neofactorilor prezinta importanta practica deoarece se refera la factorul munca, factor ce are un rol esential in explicarea structurii si performantelor din diferite ramuri ale productiei materiale si din comertul exterior. TEORII ALE NEOTEHNOLOGIILOR Preocuparile de modernizare a teoriei factorilor de productie (a modelului H-O-S) au adus in atentia specialistilor si problema dinamizarii acestei teorii in functie de factorul cel mai mobil al cresterii economice si anume progresul tehnic si tehnologic, strans legat, evident, de revolutia stiintifico-tehnica din perioada postbelica. Grefate pe modelul H-O-S, dar luand in considerare inegalitatile dintre tari in ceea ce priste nilul de dezvoltare a fortelor de productie din cadrul lor, aceste teorii considera ca factorul determinant al comertului exterior este capacitatea de inovare In domeniul tehnicii si tehnologiei. Din aceasta idee de baza deriva denumirea generica a acestor teorii drept teorii ale neotehnologiilor, dintre care, doua sunt mai cunoscute si anume: a) teoria "decalajului tehnologic" formulata de M.V. Posner si b) teoria "ciclului de viata a produsului", formulata de R. Vernon. a) Teoria "decalajului tehnologic" a fost expusa in lucrarea lui M.V. Posner intitulata "Comert international si schimbare tehnica" (1961). Ea are ca punct de plecare cercetarea corelatiei dintre exporturile unei tari si eforturile de cercetare anterioare acestora. Ea ajunge la concluzia ca, in tarile in care se fac cheltuieli mai mari de cercetare si dezvoltare, este mai pronuntat procesul de inovare, are loc o innoire mai puternica a produselor, ceea ce le permite acestora sa mentina un insemnat decalaj fata de restul tarilor lumii. Acest decalaj le asigura o pozitie de monopol in privinta exportului produselor respecti, care, chiar daca este temporar, le aduce mari avantaje, asigurandu-le o eficienta ridicata a comertului exterior, intrucat nu exista riscul unei concurente serioase din partea partenerilor lor mult ramasi in urma sub aspectul nilului tehnologiei folosite. Preocuparile de masurare a efortului (cheltuielilor) de cercetare si a influentei lor poziti asupra competitivitatii unei tari pe piata mondiala au dus la concluzia ca partea cea mai mare a exportului tarilor dezvoltate este data de ramurile economice in care se fac mari cheltuieli de cercetare si dezvoltare, de stimulare a inovatiilor. Pentru a arata ordinul de marime a legaturii dintre cercetare, inovare si export au fost calculati o serie de coeficienti reprezentativi ca, de exemplu: ponderea cheltuielilor de cercetare in totalul vanzarilor, ponderea personalului cu calificare superioara in totalul angajatilor (unei ramuri, unei tari), ponderea exportului in totalul vanzarilor, ponderea soldului balantei comerciale in totalul vanzarilor etc. b) Teoria "ciclului de viata a produsului" a fost formulata de R. Vernon in lucrarea "Institiile internationale si comertul international in ciclul de viata al produsului" (1966). Aceasta examineaza legatura dintre eforturile de cercetare si inovatie intr-o perspectiva mai indelungata, tinand seama de etapele pe care le poate parcurge un produs in functie, nu numai de cheltuielile facute pentru el, ci si de alte reactii fata de el pe piata mondiala. Punctul de plecare al acestei teorii este ideea ca avantajul relativ nu este static, dat o data pentru totdeauna, ci se poate modifica in timp in functie de modificarile care pot interni in actiunile intreprinse pentru valorificarea respectivului produs pe piata mondiala si de reactiile pe care le au fata de el concurentii reali sau potentiali. Durata si dimensiunea avantajului relativ, privit in mod dinamic, depind de etapele pe care le parcurge un produs in decursul prezentei lui pe piata, incepand cu inovarea, respectiv diferentierea produselor la scara nationala, continuand cu monopolul tarii respecti in perioada lansarii produsului pe piata mondiala, cu apararea acestui monopol in faza de maturizare a produsului prin masuri de protejare a avantajelor castigate si sfarsind cu depasirea monopolului tarii exportatoare si abandonarea masurilor de aparare prin protejarea productiei nationale, atunci cand produsul respectiv a ajuns sa fie standardizat la scara internationala, sa fie produs mai ieftin de concurentii care l-au asimilat si deci sa fie importat in conditii mai avantajoase decat cele din tara care 1-a lansat. Monopolul acesteia a fost intre timp refacut prin noi inovatii si ciclul descris mai sus urmeaza sa se repete cu alt produs, de care se leaga alt avantaj relativ, generat de alte cheltuieli pentru cercetare si dezvoltare. Problema are, desigur, si fatete mai intunecate, legate pe de o parte, de insuficienta resurselor pentru cercetare in multe tari ale lumii (peste doua treimi) si deci de fluxul redus al inovatiilor, iar pe de alta parte, de conditiile oneroase ale transferului de tehnologie de la tarile dezvoltate spre cele in curs de dezvoltare (preturi exorbitante, datorii externe coplesitoare si ruinatoare, in multe cazuri) ca si irationalitatea transferului inrs de tehnologie, respectiv a "exodului creierelor" din tarile slab dezvoltate, unde ele sunt absolut necesare, spre tarile puternic dezvoltate, care isi insusesc imense gratuitati deoarece se folosesc de specialisti straini in sporirea avutiei lor, fara sa fi suportat cheltuielile cu pregatirea lor. Comparand sperantele pe care le-au pus diferiti ganditori si diferite tari in transferul de tehnologie cu mecanismul complicat al desfasurarii lui si mai ales cu rezultatele efecti obtinute de AĞbeneficiariiAğ acestui transfer, R. Sandretto atrage atentia asupra ambiguitatilor care insotesc tranzactiile de acest fel pe piata mondiala, ca si asupra unor dificultati informationale si organizatorice de care se losc importatorii de tehnologii si tehnici din tarile mai putin dezvoltate, avand drept urmare rezultate mult sub asteptarile celor ce recurg la importul de tehnologii. Printre motile majore ale deziluziilor tarilor importatoare de tehnologii din tarile dezvoltate autorul citat mentioneaza: practici restricti in comercializarea bretelor si licentelor, preturi supradimensionate, lipsa sau insuficienta preocupare pentru pregatirea unor structuri adaptate acestor tehnologii si pentru pregatirea adecvata a personalului care urmeaza sa le utilizeze. Toate aceste deficiente si altele asemanatoare reduc considerabil eficienta transferului de tehnologie pentru tarile importatoare, perpetuand si agravand dependenta tehnologica a tarilor in curs de dezvoltare de tarile industrializate. Depasirea acestor dificultati impune elaborarea unei diplomatii tehnologice a tarilor in curs de dezvoltare pornind de la stimularea unei dinamici tehnologice endogene pe termen lung. "Necesitatea unei diplomatii tehnologice este si mai evidenta daca, in loc sa privim transferul de tehnologie ca ajutor sau dar, il privim ca pe un proces in care coexista relatii de conflict si cooperare. In mod paradoxal - conchide R. Sandretto - tarile in curs de dezvoltare trebuie deci sa conteze mai intai pe ele insele pentru a fi in masura sa poata beneficia mai bine de aportul tehnologic din exterior"1. TEORIA OPTIMULUI DE GRADUL II (THE SECOND BEST) SAU A "RA,ULUI CEL MAI MIC" Aceasta teorie a fost formulata de R.G. Lipsey si K. Lancaster intr-un studiu din 1956-l957 intitulat "Teoria generala a optimului de gradul doi". In esenta, ea face parte din "teoria pura" a comertului international si se situeaza la confluenta dintre instigatiile poziti (de analiza, diagnoza si prognoza ale relatiilor economice internationale) si instigatiile normati (de cercetare a efectelor diferitelor masuri in acest domeniu asupra bunastarii generale sau a unor grupuri, inclusiv motivarea optiunilor de politica economica externa: protectionism sau liberschimb). Mai concret si mai precis, aceasta teorie este legata de problematica uniunilor vamale. Se stie ca sustinatorii teoriei liberale traditionale (clasice si neoclasice) considera ca politica economica externa optima ar fi in toate cazurile politica liberului schimb, respectiv neamestecul statului in fluxurile economice internationale sau absenta totala a taxelor vamale asupra tranzactiilor comerciale internationale. Respingand politica protectionista ca fiind nerationala si ineficienta, o serie de ganditori neoclasici contemporani au constatat insa ca practicarea acesteia este foarte frecnta si in consecinta au cautat o solutie de compromis, o formula de imbinare a liberului schimb cu protectionismul in legatura cu desfasurarea zonala a comertului international. Ei au pornit de la ideea ca infaptuirea optimului deplin presupune respectarea unui foarte mare numar de conditii si ca atunci cand nu pot fi realizate in intregime toate aceste conditii se pune intrebarea: la ce nil poate fi realizat totusi optimul urmarit sau ce consecinte au anumite masuri protectioniste asupra volumului comertului exterior al unei tari, precum si asupra bunastarii generale din acea tara. S-a ajuns astfel la concluzia ca intre cei doi poli extremi ai spectrului de politica economica externa - liberul schimb deplin si protectionismul generalizat - exista trepte intermediare de solutii suboptime sau de situatii mai putin rele decat protectionismul generalizat, pe care le-au calificat cu termenul de optim de gradul doi sau raul cel mai mic. Exemplul tipic de optim de gradul doi il constituie uniunile vamale zonale care presupun deplina libertate de miscare a membrilor uniunii in interiorul acesteia sau liberalizarea comertului exterior numai intre membrii uniunii vamale (de ex.: in cadrul Pietei comune europene), mentinand in continuare restrictiile vamale fata de partenerii care nu fac parte din aceasta uniune vamala, deci fata de "tarile terte" sau chiar sporind aceste restrictii tarifare.In masura in care au fost desfiintate taxele vamale in tranzactiile dintre membrii uniunii vamale se considera ca s-au facut pasi importanti in directia liberalizarii comertului international si deci a apropierii de optimul economic (deocamdata zonal). in masura in care au fost mentinute taxele vamale numai fata de "tarile terte" sau nemembre se considera ca raul care se mentine, adica protectionismul partial, este mai mic decat protectionismul generalizat. Aceasta logica explica denumirea teoriei - teoria optimului de gradul doi (sau solutie suboptima), respectiv a raului cel mai mic (protectionism fata de tarile terte), ativ cu raul cel mai mare care ar consta in protectionismul generalizat. Instigatiile empirice din acest domeniu au urmarit sa demonstreze, prin calcule foarte minutioase si prin metode adeseori sofisticate (calcule ati, grafice etc), in ce masura o uniune vamala contribuie la dezvoltarea sau micsorarea fluxurilor comerciale intre parteneri, consecintele uniunii vamale asupra productiei si consumului, influenta lor asupra competitivitatii tarilor respecti, castigurile si pierderile din comertul international datorate uniunilor vamale, modificarile pe care le provocau aceste uniuni vamale asupra standardului de viata al populatiei etc. . Teorii actuale despre schimbul inegalIn opozitie cu linia de gandire economica standard sau conntionala din tarile occidentale, dominanta in lumea academica ("mainstream economics"), preponderent neoclasica, in ciuda asimilarii unor elemente eterodoxe, pe parcursul confruntarilor teoretice din perioada postbelica, s-a dezvoltat considerabil in aceasta perioada linia de gandire antineoclasica, formata din numeroase curente eterogene care au reactionat, din perspecti foarte diferite, la gandirea dominanta despre comertul international. Trasatura comuna a acestor reactii antineoclasice si principala lor piesa de rezistenta o constituie conceptul de schimb inegal prin care urmaresc sa demonstreze ca rezultatele reale ale comertului international sunt cu totul altele decat cele expuse de teoria dominanta neoclasica, respectiv modelul H-O-S cu toate modificarile ulterioare legate de modernizarea si dinamizarea lui. Linia de gandire antiliberala, indeosebi antineoclasica, este extrem de eterogena, fiind formata din ganditori eterodocsi care contesta avantajul reciproc al partenerilor in comertul international (G. Myrdal, Joan Robinson, J. Freyssinet), ganditori neomarxisti (P. Baran, P.M. Sweezy, P. Boccara, Ch. Bettelheim, Chr. Palloix, J.B. Frumkin, I.S. Popov, Jan Otto Andersson), ganditori radicali, atat din tarile dezvoltate (A. Gunder Frank, A. Emmanuel), cat si din tarile subdezvoltate si in curs de dezvoltare (J. de Castro, R. Prebisch, C. Furtado, Samir Amin). SCURT ISTORIC AL TEORIILOR DESPRE SCHIMBUL INEGAL Teoriile schimbului neechivalent sau inegal au o istorie impresionanta, de aproape doua secole. Aceasta istorie incepe cu socialistii utopici, indeosebi Ch. Fourier, si romanticii din gandirea economica, indeosebi S. de Sismondi, care denunta aspectele distructi ale concurentei comerciale si inceara o explicatie a rolului pietelor externe pentru tarile cu economie moderna de piata. Un impuls deosebit dobandesc aceste teorii din partea marxismului, atat la mijlocul secolului al "XlX-lea, cat si in contextul dezvoltarii social-democratiei europene, la sfarsitul secolului al XTX-lea si inceputul secolului al XX-lea, culminand in perioada interbelica prin teoria exploatarii tarilor agrare de catre tarile industrializate, teorie expusa in lucrarile lui M. Manoilescu, care, desi nu era marxist, a fost puernic influentat de teoria economica marxista.In perioada postbelica, ideea unor privilegiati si a unor dezavantajati in schimburile economice internationale este prezenta atat in lucrarile unor publicisti cu vocatie democratica si umanista, cum a fost Josue de Castro (Geografia foamei, 1949; Geopolitica foamei, 1951), cat si in lucrarile unor cunoscuti specialisti in economia mondiala si relatiile economice internationale, precum si militanti in diferite organisme ale ONU, cum au fost: Raul Prebisch in cadrul Comisiei Economice a ONU pentru America Latina (CEPAL) sau Gunnar Myrdal in cadrul Comisiei Economice pentru Asia si apoi pentru Europa, inclusiv ale unor economisti marxisti cum a fost Henri Denis care s-a ocupat de raportul de schimb dintre diferite categorii de tari. CONTRIBUTIA LUI ARGHIRI EMMANUEL LA ANALIZA SCHIMBULUI INEGAL SI ECOURILE EI Momentul central al dezbaterilor actuale referitoare la schimbul inegal 1-a constituit publicarea lucrarii economistului francez Arghiri Emmanuel in anul 1969 sub titlul "Schimbul inegal. Eseu asupra antagonismelor din relatiile economice internationale". Desi au o formatie intelectuala eterogena si adera la paradigme uneori diferite, ganditorii din orientarea antiliberala au cateva trasaturi comune care le permit sa ia atitudine critica fata de teoria conntionala neoclasica a comertului international.In acest sens, ei sustin, si aduc in sprijinul ideii lor do convingatoare, ca realitatea contemporana din domeniul relatiilor economice internationale nu confirma nici continutul, nici concluziile modelului liberal de comert international, atat a formei lui clasice, cat si a celei neoclasice. Dupa aprecierea lor, teoria costurilor ati de productie nu este unirsal valabila, nu explica in mod convingator continutul si rezultatele reale ale comertului dintre tari inegal dezvoltate. Principalul lor argument consta in faptul ca acest comert international intre parteneri inegal dezvoltati nu este reciproc avantajos, ca in realitate, unii castiga, in timp ce altii, cei mai multi pierd, proces dodit de existenta subdezvoltarii si a decalajelor crescande din economia mondiala contemporana. Ei sustin deci ca, in locul armoniei de interese despre care vorbeste gandirea liberala, respectiv neoclasica, are loc, in realitate, un transfer de nit national de la tarile subdezvoltate spre cele dezvoltate, are loc exploatarea celor saraci de catre cei bogati, prin mecanismul comertului international, deci sub forma schimbului inegal. Lucrarea lui A. Emmanuel (1969) a constituit un moment de varf In dezbaterile referitoare la relatiile comerciale dintre tarile industrializate si tarile subdezvoltate, atat prin amploarea demonstratiilor, prin spiritul critic fata de teoriile anterioare, cu precadere cele neoclasice, cat si prin stradania de a gasi o solutie favorabila celor dezavantajati. Aceasta a fost cea mai radicala critica a teoriilor liberale si neoliberale despre comertul international facuta din interiorul gandirii economice nemarxiste. Acceptand unele elemente ale paradigmei marxiste in ce priste calcularea preturilor de productie, A. Emmanuel ajunge la concluzia ca exista doua feluri de schimburi inegale: a) schimbul inegal in sensul larg al termenului, datorat deosebirilor in compozitia organica a capitalului si, din aceasta cauza, prezent atat pe intern, cat si pe international, si b) schimbul inegal in sensul restrans al termenului, datorat deosebirilor nationale in ce priste salariile (sau cum se exprima el, prin analogie cu terminologia lui K. Marx, deosebirilor in "compozitia organica a muncii") pe care il considera schimb inegal propriu-zis. Obiectul principal al instigatiilor lui A. Emmanuel il constituie schimbul inegal propriu-zis sau in sensul restrans al termenului. A. Emmanuel intelege prin schimb inegal faptul ca tarile sarace in care nilul salariilor este mai scazut si, implicit, nilul plusvalorii mai ridicat, dau mai multa munca (in unitati naturale) decat primesc de la tarile dezvoltate, unde salariile sunt mai mari si, corespunzator, plusvaloarea pe unitatea de produs este mai mica. Definind notiunea, A. Emmanuel scrie "Lasand la o parte orice modificare a preturilor care rezulta din concurenta imperfecta de pe piata marfurilor, schimbul inegal este raportul dintre preturile de echilibru care se silesc in virtutea egalizarii profiturilor intre regiuni cu rate ale plusvalorii care difera AĞinstitutionalAğ - termenul de AĞinstitutionalAğ insemnand ca aceste rate se sustrag, pentru anumite moti, egalizarii concurentiale de pe piata factorilor (de productie - n.ns. - S.S.S.) si sunt independente de preturile relati"1. Mai concret si mai simplu, aceasta inseamna ca tara in care salariile sunt mai mici (cu o "compozitie organica a muncii" scazuta) vinde marfurile proprii la preturi care nu recupereaza valoarea lor nationala si cumpara marfuri din tarile dezvoltate la preturi mai mari decat valoarea lor nationala, ceea ce inseamna ca ea pierde de doua ori, respectiv ca are loc un transfer de nit national din tara saraca spre tara dezvoltata. Situatia este inrsa in tarile dezvoltate in care salariile sunt mult mai mari (au o "compozitie organica a muncii" ridicata): ele vand marfurile la preturi mai mari decat valoarea lor nationla si cumpara pe piata mondiala marfurile de la tarile mai putin dezvoltate la preturi mai mici decat valoarea lor nationala, ceea ce inseamna ca ele castiga de doua ori, atragand spre ele nit national din alte tari. Demonstratia lui A. Emmanuel are o insuficienta, o fisura pe care el insusi o recunoaste, dar pe care o subacpreciaza si anume "ca trateaza salariile ca pe o variabila independenta de sistem (de sistemul economic existent in fiecare tara -n.ns. - S.S.S.). Or, se stie ca, in realitate, nilul salariilor din diferite tari este conditionat de gradul de dezvoltare economica si de imprejurarile concret-istorice din fiecare tara. Reglementarile institutionale referitoare la salarii nu pot sa ignore aceasta legatura si cu atat mai putin poate fi ea ignorata de un om de stiinta, de un crecetator. Discuile sunt si unele concluzii de ordin practic, politic trase de A. Emmanuel sau decurgand din teoria lui, printre care: ideea ca sporirea salariilor din tarile subdezvoltate ar putea declansa cresterea economica si lichidarea subdezvoltarii, ideea ca de transferul de nit national ar beneficia nu numai patronii, ci si muncitorii din tarile dezvoltate, respectiv ca ei ar participa la exploatarea tarilor subdezvoltate. Teoria lui A. Emmanuel despre schimbul inegal a starnit puternice controrse teoretice si de politica economica, al caror ecou s-a prelungit pana in zilele noastre si care au stimulat instigatii minutioase ale problematicii relatiilor economice internationale. Ignorata de gandirea conntionala neoclasica, teoria lui A. Emmanuel a fost pozitiv apreciata de ganditorii antiliberali, mai ales marxisti si radicali, pentru punerea in discutie a unei probleme gra si complexe de mare actualitate (problema mecanismului de desfasurare si a rezultatelor reale ale comertului international contemporan pentru diferite categorii de parteneri), dar in acelasi timp si criticata pentru unele insuficiente metodologice si teoretice, ca si pentru unele inconsecnte si contradictii politice. Din punct de dere metodologic i se repros |
|
|
Politica de confidentialitate
|
