Piata de capital

PIATA DE CAPITAL

Piata de capital. Definitie si importanta

Piata de capital a unei economii are doua functii principale intr-o economie: sa atraga resursele financiare necesare procesului productiv (functie pe care o imparte cu sistemul institutiilor financiar-bancare) si, in special, sa sporeasca mobilitatea capitalurilor intr-o economie, sa faciliteze deci, canalizarea acestora catre sectoarele sau ramurile cu cel mai mare randament.

Cererea de capital se manifesta pe piata titlurilor financiare in mod diferit, in functie de cele doua segmente existente: piata primara si piata secundara. Oferta de capital provine din economisire, adica din ceea ce ramane la dispozitia detinatorilor de venituri, dupa ce isi acopera cheltuielile de consum. Oferta este reprezentata de disponibilitatile banesti temporar libere, pentru care se cauta un plasament cat mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influentat de procesul de economisire. Economiile devin oferta pe piata de capital numai daca posesorii lor sunt satisfacuti de modalitatea de fructificare 343h73d , adica daca piata asigura rentabilitatea ceruta de potentialii investitori. Investitorii se impart in doua mari categorii: investitori individuali si investitori institutionali.

a. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectueaza tranzactii de dimensiuni modeste pe piata titlurilor financiare. Acestia pot avea un caracter pasiv, adica achizitioneaza si pastreaza valori mobiliare, cu scopul de a-si asigura castiguri de capital pe termen lung, avand un impact redus asupra cursurilor zilnice, si un caracter activ, incercand sa valorifice miscarea cursului bursier, in vederea obtinerii unui castig.

b. Investitorii institutionali sunt reprezentati, de regula, de societati sau institutii care fac tranzactii de dimensiuni mari, exercitand o influenta semnificativa asupra volumului tranzactiilor si a cursurilor bursiere. Acestia cuprind: institutiile bancare, societatile de asigurari, societatile de investitii, fondurile mutuale, societatile care gestioneaza fonduri de pensii etc. Cererea si oferta de fonduri sunt doua dimensiuni ale procesului de economisire si investire, supuse influentei directe si indirecte a unor riscuri multiple, precum:

- riscul optional al investirii, care apare in momentul adoptarii deciziei de plasament prin orientarea catre piata monetara sau catre piata de capital;

- riscul afacerii, care vizeaza incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piata de capital la un moment dat, atat detinatorilor de fonduri cat si investitorilor ce gestioneaza portofolii de valori mobiliare;

riscul pietei, care vizeaza evolutia preturilor valorilor mobiliare in viitor si posibilitatea inregistrarii unor pierderi, ca urmare a modificarii raportului cerere-oferta pentru un anume tip de valoare mobiliara;

riscul lichiditatii, ce intervine in cazul in care se restrang posibilitatile de transformare rapida si fara pierderi in numerar a titlurilor detinute;

- riscul creditului, specific pietei obligatiunilor, care intervine atunci cand debitorul nu-si poate respecta angajamentul de rascumparare a titlurilor sau de plata a dobanzilor;

- riscul schimbarii cadrului legislativ, care vizeaza atat piata valorilor mobiliare, cat si modificarea legislatiei economice si financiare, in general.

Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite inscrisuri, cu caracter negociabil si care atesta existenta unor relatii contractuale intre emitentii si detinatorii acestora. In baza acestor relatii, ele confera detinatorilor anumite drepturi patrimoniale si banesti, in raport cu emitentii acestora. Prin emisiunea si negocierea acestor titluri (hartii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea si atragerea disponibilitatilor banesti de la diversi agenti economici sau populatie catre activitatea economica a altor agenti economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de alta parte, se realizeaza o circulatie a acestor valori de la un titular la altul, in functie de jocul liber al cererii si ofertei. Aceasta circulatie a titlurilor se realizeaza prin acte de vanzare-cumparare pe piata de capital. Cumpararea acestor titluri este echivalenta cu o investitie si, ca orice tip de investitie, este supusa unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circula pe piata capitalului sunt: actiunile si obligatiunile. In functie de aceste titluri primare exista: piata actiunilor si piata obligatiunilor.  Actiunile sunt titluri financiare (de proprietate), negociabile, emise de o companie sau o societate comerciala pentru constituirea, marirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atesta detinerea unei parti din capitalul unei societati, ceea ce ii confera posesorului calitatea de asociat sau actionar, cu urmatoarele drepturi aferente:

- dreptul de a participa cu vot deliberativ in Adunarea Generala a Actionarilor;

- dreptul de participa la impartirea profitului net al societatii sub forma de dividende;

- dreptul la o parte din activele societatii, conform cu numarul de actiuni detinute, atunci cand aceasta este lichidata.

Pe langa drepturile respective, actionarii au si obligatia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societatii, in cazul in care ele survin (raspund cu pasivul social in limita aportului de capital).

Circulatia actiunilor este libera, ele putand fi vandute, mostenite sau donate, dupa vointa posesorului lor. Orice actiune are o valoare nominala (initiala, de origine), care se determina prin raportarea capitalului social la numarul de actiuni emise de societate, astfel: NCSn=V, unde: CS reprezinta capitalul social si N este numarul de actiuni. Asadar, actiunile sunt fractiuni egale si indivizibile ale capitalului social care au o anumita valoare nominala. Atunci cand se emit actiuni pe piata primara de capital, acestea pot avea o valoare diferita de valoarea nominala, in functie de interesele emitentului, numita valoare de emisiune (pret de emisiune). Aceasta se determina prin adaugarea la valoarea nominala a primei de emisiune (Pe), astfel: Ve VN Pe. Vanzarea actiunilor la pretul de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. Introduse in bursa - piata lor secundara - aceste actiuni vor fi cotate la o valoare de piata (cursul bursier), diferita de cea nominala si determinata zilnic de raportul dintre cererea si oferta care se manifesta pentru titlurile respective. In mod corespunzator, valoarea bursiera (de piata) a unei societati, sau capitalizarea sa bursiera, este data de produsul dintre numarul de actiuni si cursul bursier al acestora. Prin urmare aceasta valoare de piata (capitalizare bursiera) nu corespunde valorii capitalului social si se modifica zilnic in raport cu cotatia bursiera. Pe langa cele trei categorii de valori ale actiunilor - valoare nominala, valoare de emisiune si cursul bursier - in practica se pune deseori problema evaluarii actiunilor, adica a estimarii valorii intrinseci a acestora, ce reprezinta in fapt un curs teoretic, in raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de piata, al titlurilor. O modalitate de estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii contabile, putandu-se utiliza urmatoarea formula: Vn= An/N, unde: An este activul net al societatii si N reprezinta numarul de actiuni. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei, neafectata de datoriile contractate de aceasta, astfel: An = Activul total - Datorii totale. In acest caz, daca VC < C, unde C este cursul la bursa, se considera ca titlurile sunt supraevaluate, ceea ce poate constitui un semnal de vanzare (se poate produce o ajustare in jos a cursului). Dimpotriva, daca VC > C, aceasta se poate constitui intr-un semnal de cumparare, deoarece piata nu reflecta inca realitatea valorii actiunilor si ea va trebui - sub imperiul legitatilor sale proprii - sa revina la starea de echilibru, in care cursul reflecta valoarea intrinseca; altfel spus, titlurile sunt subevaluate inca si pot fi cumparate. O alta metoda, care corespunde mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare, este estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor.

Dividendul reprezinta partea din profitul net al unei societati pe actiuni, care se repartizeaza anual actionarilor, in functie de deciziile Adunarii Generale a Actionarilor, care analizeaza marimea profitului realizat. Fiecare actionar va beneficia de dividende, intr-o anumita suma, in functie de numarul de actiuni detinute si de marimea profitului inregistrat de societate, acesta din urma, in marime neta, reprezentand sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determina in functie de valoarea nominala a actiunii si rata dividendului, aceasta din urma stabilita in functie de evolutia profitului (un profit mic va determina o scadere a ratei dividendului si invers). Formula de calcul este urmatoarea:

D=RD×Vn, unde:

Vn - valoarea nominala a actiunii si

RD - rata dividendului, sau:

NPn=D

unde: Pn - profit net repartizat si

N - numarul de actiuni.

De exemplu, daca: Vn = 1000 lei/act; Pn = 200.000 lei; N = 500 actiuni, rezulta D = 200.000 / 500 = 400 lei/actiune; sau D = 1000 lei × 40% = 400 lei/actiune. Din punctul de vedere al drepturilor pe care le confera, actiunile se impart in actiuni comune si actiuni preferentiale. Actiunile comune sunt cele mai cunoscute si ele dau detinatorului lor legal dreptul la vot in adunarea generala a actionarilor, ceea ce inseamna participare la managementul societatii emitente (principiul consacrat in acest caz este: o actiune = un vot) si dreptul la dividend, adica la o parte din profiturile distribuite societatii respective. Cum existenta si marimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, actiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.

Pe langa actiunile comune, firmele pot emite si actiuni preferentiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este platit inaintea dividendului pentru actiunile comune; in schimb ele nu dau dreptul la vot.

Obligatiunile sunt titluri financiare de credit, care atesta existenta unei creante a detinatorului lor (persoana fizica sau juridica) asupra emitentului (care poate fi o persoana juridica de drept public sau privat) pe o anumita perioada de timp. Ele dau dreptul detinatorului la incasarea unei dobanzi si creeaza obligatia pentru emitent de a le rascumpara la scadenta, investitorul recuperandu-si astfel capitalul avansat in schimbul acestor titluri. Ele mai sunt denumite si titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atesta calitatea de debitor a emitentului si pe cea de creditor a detinatorului. Pentru emitent, obligatiunile reprezinta un instrument de mobilizare a capitalului de imprumut. Daca, de exemplu, o firma intentioneaza sa mobilizeze un capital de imprumut de 100 milioane de $, pe termen lung, ea poate sa emita 100.000 de obligatiuni, fiecare avand o valoare de 1.000 $. Obligatiunile, ca titluri de credit, se caracterizeaza prin urmatoarele elemente tehnice:

- Valoarea nominala (Vn), care este determinata de raportul dintre suma imprumutata si numarul obligatiunilor emise, astfel: Vn IN unde I - valoarea imprumutului si N - numarul de obligatiuni emise.

- Valoarea de emisiune (Ve), respectiv pretul la care titlul se ofera la emisiune. In acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), cand pretul de emisiune corespunde cu valoarea nominala (Ve Vn), sau o emisiune sub pari, cand, printr-un pret de subscriptie inferior (de exemplu 98%), se ofera un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest avantaj, care reprezinta un cost pentru emitent, imbraca forma primei de emisiune (Pe), care reprezinta diferenta pozitiva dintre valoarea nominala si valoarea de emisiune, adica:

Pe Vn Ve

sau

Ve Vn Pe.

- Valoarea de rambursare (Vr), care este de regula egala cu valoarea nominala, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr Vn). Se poate aplica si o rambursare supra pari, superioara valorii nominale (de exemplu 102%), constituindu-se astfel o prima de rambursare (Pr) in favoarea detinatorului (Vr > Vn), determinata astfel:

Pr Vr Vn

sau

Vr Vn Pr.

Rata dobanzii (Rd) reprezinta raportul procentual dintre marimea dobanzii (cuponul de dobanda) si valoarea imprumutului (valoarea nominala), astfel: Rd D/Vn) Cuponul de dobanda reprezinta fructificarea plasamentului in raport de valoarea nominala a obligatiunii, D Vn Rd.

- Amortizarea imprumutului, respectiv rascumpararea de catre emitent a obligatiunilor emise si rambursarea, in acest fel, a creditului. In principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o data la scadenta, cand intregul imprumut este rambursat in ultima zi a termenului, fie prin anuitati constante, adica restituirea in fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. Plata dobanzii se poate face fie sub forma cuponului unic, caz in care dobanzile nu se mai platesc anual, ci sunt capitalizate si rambursate la finele perioadei ca o suma globala, fie sub forma cupoanelor anuale, caz in care dobanda se calculeaza la valoarea ramasa de rambursat. Obligatiunile, ca si actiunile, pot fi negociate si tranzactionate pe piata secundara de capital, avand si ele o valoare de piata, care depinde de raportul cerere-oferta pentru astfel de titluri. Daca in cazul actiunilor, acest raport este influentat in mare masura de nivelul dividendelor obtinute, in cazul obligatiunilor rolul decisiv il au dobanzile oferite de emitent. In practica financiara se cunosc mai multe tipuri de obligatiuni:

- obligatiune ipotecara - inseamna ca datoria este garantata cu ipoteca pe activele firmei emitente;

- obligatiune generala - este o creanta pe ansamblul activelor emitentului, fara determinarea, ca garantie, a unui activ particular;

- obligatiune asigurata - este garantata cu titluri asupra unor terti, detinute de emitent si depuse la un garant;

- obligatiuni cu fond de rascumparare - cand emitentul alimenteaza periodic un fond din care va rascumpara la scadenta obligatiunile respective;

- obligatiuni retractabile - care pot fi rascumparate inainte de scadenta de catre firma emitenta;

- obligatiuni convertibile - ce pot fi preschimbate, la optiunea detinatorului, cu actiuni ale emitentului.

In concluzie, o emisiune de obligatiuni poate aduce societatii comerciale emitente resurse suplimentare, fara a creste numarul de actionari si gradul de dispersie a actiunilor. De asemenea, ea se imprumuta direct de la publicul investitor (finantare directa), creditul fiind mai eficient si uneori mai ieftin. Piata obligatiunilor constituie o alternativa eficienta de apelare la fonduri imprumutate si prin faptul ca nu se impune o negociere a contractului de imprumut, ca in cazul creditelor bancare. Deosebirile principale dintre actiuni si obligatiuni pot fi sintetizate astfel:

a) Rolul detinatorului in gestiunea activitatii emitentului, in cazul actiunilor, este acela de drept de vot in adunarea generala, iar in cazul obligatiunilor este inexistent;

b) Veniturile pentru titularul titlului, in cazul actiunilor sunt dividendele (legate de rezultatele firmei), iar in cazul obligatiunilor, dobanzile a caror suma este in mod obligatoriu varsata de emitent;

c) Riscurile asumate de proprietarul titlului, in cazul actiunilor sunt mai mari: risc de evolutie nefavorabila a afacerilor firmei, riscul de a pierde fondurile investite, in cazul lichidarii firmei. In cazul obligatiunilor riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare in cazul unei garantii de stat), iar situatia lichidarii firmei, creditorii au prioritate in fata actionarilor;

d) Durata de viata a actiunilor este practic nelimitata (sau pana in momentul in care firma emitenta este lichidata), iar cea a obligatiunilor este limitata (pana la data scadenta).

Piata primara si piata secundara de capital

Piata de capital functioneaza ca un mecanism de legatura intre cei la nivelul carora se manifesta un surplus de capital (investitori) si cei care au nevoie de capital (emitenti). Piata de capital (financiara) este o piata a fondurilor pe termen mediu si lung, pe care se emit si se tranzactioneaza valori mobiliare, ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe aceasta piata se manifesta o relatie directa intre detinatorii si utilizatorii de fonduri, adica o finantare directa a acestora din urma, care intra in posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piata titlurilor financiare, ca mecanism de legatura intre detinatorii de fonduri excedentare (investitorii) si utilizatorii de fonduri (emitentii), este structurata pe doua mari componente (segmente): piata primara si piata secundara.

Piata primara de capital este acel segment al pietei de capital pe care se vand si se cumpara titluri financiare nou-emise, de catre diferiti agenti economici, institutii financiar-bancare sau autoritati publice. Ca prim segment al pietei capitalului, ea presupune emiterea valorilor mobiliare si plasarea lor pentru prima data pe piata, fiind cadrul in care emitentii atrag resurse banesti pentru finantarea unor activitati economice sau acoperirea unor deficite bugetare. Pe acest segment de piata sunt lansate primele emisiuni de titluri financiare, pentru atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu si lung, atat pe piata de capital nationala, cat si internationala. Piata primara asigura astfel intalnirea dintre cererea si oferta de titluri, permitand capitalizarea agentilor economici participanti. Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de catre utilizatorii de fonduri (emitentii) si de plasament in aceste titluri, din partea detinatorilor de fonduri (investitorii). Pe piata primara de capital pretul de vanzare al titlurilor, numit curs, il constituie valoarea nominala, adica suma inscrisa pe titlu, si este un pret ferm. Operatiunile pe aceasta piata se efectueaza, in principal, prin intermediul societatilor bancare, care in schimbul unui comision, plaseaza aceste titluri contra capitalului banesc mobilizat in favoarea emitentului de titluri. Uneori, rolul de intermediari il pot avea si societatile de valori mobiliare, autorizate in acest sens de catre organul de reglementare a pietei capitalului (in tara noastra - Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare). Emitentii de valori mobiliare (solicitantii de fonduri) pot fi urmatoarele categorii de persoane juridice: - societatile care se infiinteaza prin subscriptie publica, in scopul acumularii unui capital social initial cat mai mare; - societatile comerciale, private sau de stat, care doresc sa-si majoreze capitalul social; - societatile care au nevoie de imprumuturi pe termen mediu si lung, pentru finantarea unor investitii; - institutii financiar bancare si de asigurari; - autoritatile guvernamentale, care au nevoie de fonduri pentru finantarea unor proiecte economice nationale; - organele administratiei publice, centrale sau locale, pentru acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare.

Operatiunile specifice pietei primare de capital reprezinta, in fapt, mijloacele prin care o societate comerciala poate obtine fonduri pe termen mediu sau lung (oferta publica de vanzare, plasamentul privat si emisiunea de obligatiuni), precum si mijlocul prin care un investitor poate achizitiona un pachet de actiuni la o anumita societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publica de cumparare si subscriptia de obligatiuni).

Piata secundara de capital este o piata a titlurilor anterior emise, adica a titlurilor emise si puse in circulatie pe piata primara. Pe acest segment de piata, titlurile sunt tranzactionate de catre cei care beneficiaza de drepturile pe care le consacra acestea, adica de catre investitori. Aceasta piata indeplineste, ca si cea primara, un rol de concentrare a cererii si ofertei de titluri, dar a unei cereri si oferte derivate, care se manifesta dupa ce piata titlurilor s-a constituit. Piata secundara, prin cele doua componente ale acesteia (piata bursiera si piata extrabursiera), ofera posibilitatea valorificarii titlurilor mobiliare (actiuni si obligatiuni) inainte ca acestea sa produca venituri (dividende sau dobanzi). Existenta acestei piete garanteaza detinatorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora si transformarea lor in lichiditati, in functie de cerere si oferta, certificand astfel ca titlurile respective au o anumita valoare. Ca expresie a reglarii libere a cererii si ofertei de valori, ca barometru al nevoii de capital, dar si al starii economiei nationale, piata secundara poate fi considerata ca o piata absoluta. Aceasta asigura mobilitatea capitalurilor, negociabilitatea titlurilor trecute prin piata primara si atragerea, deopotriva, a investitorilor institutionali. Toate acestea sunt subordonate aceluiasi obiectiv: speranta obtinerii unui profit cat mai mare intr-un timp mai scurt. Obiectivul se realizeaza prin cursul bursier, care reprezinta pretul titlurilor stabilit in urma negocierii si care ascunde doua tendinte: de maximizare a rentabilitatii unei actiuni sau obligatiuni si de minimizare a riscului specific oricarui titlu. Ambele tendinte se refera la dividendele sau dobanzile obtinute la sfarsitul exercitiului financiar. Problema fundamentala a activitatii pe piata secundara de capital este, deci, formarea pretului (cursului) titlurilor, in urma operatiunilor de negociere, care poate fi substantial diferit de valoarea nominala. Nivelul si evolutia cursului depind de numerosi factori, a caror cuantificare se reflecta in raportul dintre cererea si oferta de titluri. Printre cei mai importanti dintre acestia, se pot enumera: rezultatele economico-financiare ale emitentului; rata medie a dobanzii pe piata monetara; dinamica preturilor (fenomenul inflationist); perspectivele economice ale emitentului; conjunctura economica interna si internationala; comportamentul psihologic al participantilor etc. Principalele operatiuni (tranzactii) care se efectueaza pe piata secundara a capitalului (piata bursiera) au, in general, un caracter speculativ si se impart, in mod clasic, in doua categorii: operatiuni la vedere si operatiuni la termen. Operatiunile la vedere, cunoscute si sub denumirea de tranzactii cash , constau in schimbul titlurilor contra unor sume banesti in ziua tranzactiei si la cursul existent si acceptat de catre participanti in momentul respectiv. Aceste tranzactii se caracterizeaza prin aceea ca persoana care adreseaza ordinul de vanzare sau cumparare isi asuma obligatia ca imediat (sau in perioada de lichidare normala), sa puna la dispozitia partenerului titlurile vandute sau suma de bani reprezentand pretul tranzactiei. Astfel, un investitor poate cumpara valori mobiliare, cu conditia sa plateasca in aceeasi zi (sau in cateva zile) integral contravaloarea acestora. Un client care vinde ″cash″ trebuie sa predea titlurile contractate in cadrul aceluiasi termen, primind contravaloarea acestora in contul sau deschis la societatea de bursa (societatea broker). Aceste operatiuni se realizeaza, de regula, cu intentia de modificare a structurii portofoliului de titluri detinut sau pentru transformarea activelor financiare in lichiditati. Pot avea si scop speculativ, atunci cand se realizeaza mai multe tranzactii la vedere pe diferite piete, unde titlurile coteaza in mod diferit, operatorii castigand din diferenta de pret (operatiuni de spreading). Operatiunile la termen, cunoscute si sub denumirea de tranzactii futures constau in asumarea, prin contract, de catre participanti, a obligatiei de a cumpara sau vinde o anumita cantitate de titluri financiare, la o data viitoare (T1), pretul fiind insa stabilit in momentul incheierii tranzactiei (T0). Operatiunile la termen sunt in esenta speculative, astfel ca obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea efectiva a hartiilor de valoare, ci obtinerea unui castig din eventualele diferente favorabile de curs, intre ziua incheierii contractului si scadenta acestuia. Astfel, speculatorul la scadere mizeaza pe o scadere a cursului titlurilor cu care lucreaza si, ca atare, va da un ordin de vanzare futures. Daca pana la scadenta contractului, previziunile sale se adeveresc, adica scade cursul, el va achizitiona titlurile printr-o operatiune la vedere, in ziua scadentei, si le va ceda cumparatorului, castigand diferenta dintre cele doua cursuri (a vandut mai scump si a cumparat mai ieftin). El este un speculator ″a la baisse″. Invers, speculatorul la crestere anticipeaza o majorare a cursului si da un ordin de cumparare futures. Daca pana la scadenta cursul creste, el va dobandi titlurile la cursul stabilit anterior si va face o vanzare la vedere, in ziua scadentei, castigand din diferenta de pret (a cumparat mai ieftin si a vandut mai scump). El este un speculator ″a la hausse″. Cel care reuseste sa previzioneze evolutia reala a cursului titlurilor va castiga, iar celalalt va pierde. In tarile cu o piata de capital dezvoltata, tranzactiile bursiere la termen detin ponderea covarsitoare (cca. 80%) din totalul operatiunilor. Un rol important pe piata secundara de capital revine societatilor de valori mobiliare (societati de bursa), care sunt organizate ca societati pe actiuni si indeplinesc urmatoarele functiuni:

- efectueaza intermedierea in comertul cu titluri, respectiv vanzarea-cumpararea acestora in numele si pe contul unor terti (actioneaza ca broker);

- efectueaza comert cu titluri, respectiv operatiuni de vanzare-cumparare de valori mobiliare in nume si pe cont propriu (actioneaza ca dealer).

O societate de bursa (de valori mobiliare) indeplineste functiuni de broker (de intermediere), atunci cand, in tranzactiile cu titluri, actioneaza ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat format din agenti bursieri), efectuand operatiuni in numele, pe contul si riscul acestuia si incasand, ca remuneratie, un comision, ce reprezinta un anumit procent din tranzactia incheiata. O societate de bursa indeplineste functiuni de dealer (comert cu titluri), atunci cand participa la tranzactii in calitate de contraparte, facand apel la portofoliul propriu de titluri.

Functionalitatea pietei secundare de capital se bazeaza pe cele doua componente ale acesteia: piata bursiera (bursa de valori) si piata extrabursiera (piata OTC - Over the Counter). Pentru ca piata secundara sa-si poata indeplini rolul ce-i revine intr-o economie moderna, ea trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte: - lichiditatea, respectiv abundenta de fonduri disponibile, pe de o parte, si de active financiare, pe de alta parte. O piata este lichida atunci cand exista posibilitatea de a vinde si de a cumpara, in mod operativ si fara intreruperi, active (titluri) financiare. Un activ care nu este lichid nu poate fi revandut, singura posibilitate de a recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. Prin aceasta se anuleaza una dintre principalele functii economice ale activelor financiare, aceea de a mobiliza capitalurile investite si de a transforma investitia intr-o valoare comercializabila; - eficienta, respectiv existenta unor mecanisme de realizare operativa, la costuri cat mai reduse, a tranzactiilor. Costul tranzactiilor afecteaza gradul de valorificare a activelor; cu cat el este mai redus, cu atat atractivitatea este mai mare, adica detinatorii de fonduri sunt mai interesati in a face investitii in active financiare; - transparenta, respectiv accesul direct si rapid la informatii relevante atat pentru detinatorul de titluri, cat si pentru detinatorul de fonduri. Transparenta asigura libera concurenta, contracararea tendintelor de monopol si, prin aceasta protectia investitorilor; - corectitudinea (fair market), adica o organizare foarte riguroasa a pietei prin reglementari specifice, care sa conduca la crearea unui mecanism de vehiculare totala si corecta a informatiilor, contracarandu-se tendintele de manipulare a pietei; - adaptabilitatea, care implica raspunsul prompt al pietei la noile conditii economice si extraeconomice, la noile oportunitati; o piata financiara este eficienta in masura in care este inovativa, gaseste noi modalitati de a raspunde specificului cererii si ofertei, ca si normelor stabilite in ansamblul sistemului economic. Trebuie subliniat ca intre cele doua segmente ale pietei de capital exista o stransa legatura; ele se influenteaza reciproc si, mai mult, piata secundara nu poate exista fara piata primara. Explicatia rezida in faptul ca piata primara ofera pietei secundare produsele ce urmeaza a fi tranzactionate, in timp ce piata secundara ofera pietei primare informatii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise si pretul la care pot fi atrase noi fonduri banesti (pretul unei noi emisiuni). Se poate spune ca, daca piata primara este suportul existentei si functionarii pietei secundare, prin produsele pe care le ofera acesteia, piata secundara, prin rezultatele tranzactiilor si informatiile oferite, reprezinta factorul motor de determinare a atractivitatii si dezvoltarii pietei primare. De asemenea, cele doua notiuni, de piata primara si secundara, nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spatiale si temporale, ci a proceselor si mecanismelor specifice fiecareia. Precizarea este necesara, deoarece o noua emisiune de valori mobiliare poate fi oferita publicului si prin intermediul sistemului de tranzactionare al pietei bursiere sau extrabursiere. Aceasta nu inseamna ca vanzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pietei secundare, ci, chiar daca s-au folosit facilitatile bursei, ramane un proces specific pietei primare.