Inflatia

INFLATIA

Inflatia. Caracterizare

Fenomenul denumit inflatie constituie o problema complexa de analiza macroeconomica si una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Termenul de inflatie a inceput sa fie frecvent utilizat in randul oamenilor de stiinta si al oamenilor de afaceri (bancheri), abia pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, desi fenomenul inflationist exista cu mult inainte de aceasta perioada. Acest fenomen a aparut cu mult inainte ca stiinta economica sa se fi constituit, iar teoria inflatiei s-a conturat mult mai tarziu decat stiinta economica, astfel ca inflatia ramane cea mai de temuta si controversata forma a dezechilibrului macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale si a cauzelor si mecanismelor declansatoare. Pornind de la premisa ca inflatia este in primul rand un fenomen monetar (inflatia exista doar in prezenta banilor), explicarea genezei si naturii acesteia trebuie sa inceapa de la formele istorice pe care le-au imbracat banii de-a lungul secolelor. In acest context, se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflationist. Prima forma a inflatiei a fost cea monetaro-baneasca, care s-a manifestat sub forma devalorizarii mascate a monedelor din metale pretioase, prin punerea in circulatie a unor monede false, cu o greutate mai m 757b18h ica sau un continut in aur mai redus decat cele oficiale. Elementele definitorii ale acestei forme de inflatie au fost: continutul real in aur al monedelor metalice era mai mic decat continutul nominal, deci s-a separat continutul nominal de cel real al monedelor; transformarea existentei-aur in aparenta-aur a monedei; aglomerarea circulatiei cu monede ieftine fara valoare deplina, toate acestea conducand la scaderea puterii de cumparare a acestora. Cea de-a doua forma a inflatiei a fost inflatia banilor de hartie convertibili in aur, care s-a manifestat in perioada trecerii de la feudalism la capitalism, cand statele europene au inceput sa inlature haosul monetar medieval, creand sisteme nationale prin emiterea biletelor de banca cu acoperire deplina in aur. S-a urmarit crearea unor sisteme banesti stabile, care sa asigure o circulatie monetara normala (sanatoasa). Cantitatea banilor de hartie se limita la aurul pe care acesti bani il reprezentau in circulatie. Aceasta corespondenta dintre cantitatea de aur existenta in depozitele bancilor de emisiune si volumul bancnotelor din circulatie asigura optimizarea sau echilibrul circulatiei banesti intr-o economie. In aceasta situatie, cel putin temporar, inflatia nu putea sa apara, ea neavand baza de desfasurare. Dupa o anumita perioada insa, s-a creat un dezechilibru intre marimea depozitelor de aur-moneda, care era in functie de productia de metal pretios sau de posibilitatile fiecarei tari de a procura aurul monetar, si cantitatea de semne monetare (bilete de banca) emise, care era dependenta de volumul tranzactiilor. Inflatia de acest gen aparea atunci cand cantitatea banilor de hartie aflata in circulatie devenea excedentara fata de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar si etalonul aur (cantitatea de aur aferenta unei unitati monetare).

A treia forma a inflatiei este cea contemporana si anume inflatia banilor de hartie neconvertibili in aur. Inflatia contemporana consta in deprecierea banilor de hartie si a banilor de credit, care se exprima prin cresterea generalizata a preturilor si prin lipsa de incredere a agentilor economici in moneda existenta; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciati si nevoile circulatiei bunurilor economice. Realitatile inflationiste diferentiate pe tari si etape au facut posibila aparitia unor numeroase si controversate puncte de vedere cu privire la natura insasi a formei contemporane de inflatie.

Caracteristicile esentiale ale inflatiei sunt:

a)              este un proces de depreciere a banilor atat pe plan national, cat si in raport cu alte monede;

b)              este un proces de crestere durabila si generalizata a preturilor si tarifelor;

c)               este expresia unui dezechilibru monetar si material, manifestat atat pe piata monetara cat si pe piata bunurilor si serviciilor;

d)              este influentata de numeroase aspecte psihologice (de ex. de teama instabilitatii economice si folosind mecanismul creditului, populatia aduce in 'prezent' o cerere viitoare de consum).

In stransa legatura cu trasaturile esentiale ale inflatiei, se poate afirma ca inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru macroeconomic monetaro-material, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile reale ale economiei (circulatiei), fapt ce conduce la deprecierea banilor si la cresterea durabila si generalizata a preturilor bunurilor si serviciilor unei economii. Daca in economie se intampla o situatie inversa, fenomenul poarta denumirea de deflatie. Asadar, primul efect, de natura economica, al inflatiei este cresterea generalizata a preturilor. Cauza acestui fenomen consta in dezechilibrele de functionare ale economiei. Se pune totusi intrebarea, care tip de dezechilibru este la originea inflatiei, cel monetar sau cel material (real)? Altfel spus, consideram inflatia ca fiind doar de natura monetara (inflatie prin moneda), doar de natura structurala, reala, sau ca fiind o rezultanta a ambelor forme conjugate? Dupa modul cum s-a raspuns la aceste intrebari, in literatura economica a secolului XX s-au conturat doua mari tendinte de idei, care incearca sa explice natura inflatiei contemporane (tezele de inspiratie keynesista si cele de inspiratie monetarista). Prima tendinta pune accentul pe cauzele de ordin material, structural ale economiei. J. M. Keynes, promotorul acestor idei, defineste inflatia astfel: ″atunci cand o noua crestere a volumului cererii efective nu mai determina o noua crestere a volumului productiei si se manifesta exclusiv printr-o crestere a unitatii de cost, strict proportional cu cresterea cererii efective, s-a creat o situatie care poate fi definita cu temei ca inflatie autentica″. In conceptia lui J. M. Keynes, inflatia isi are originile in economia reala, in dezechilibrul structural si durabil dintre cererea si oferta de marfuri. Astfel, natura contemporana a inflatiei este explicata prin luarea in considerare a cresterii nominale a tuturor elementelor de pret (costuri, salarii, profituri). De asemenea, Keynes a nuantat conceptiile cantitativiste privind rolul monedei in declansarea fenomenului inflationist. Conform opiniei sale, cantitatea de bani din circulatie influenteaza nivelul preturilor nu direct, ci prin intermediul cererii efective (este posibil in realitate ca suplimentul de bani sa nu fie intotdeauna echivalent cu un supliment corespunzator de cerere, datorita, spre exemplu, unei inclinatii accentuate a populatiei spre economisire) si nu intotdeauna, ci numai dupa ce s-a ajuns la o utilizare deplina a factorilor de productie (capacitati de productie, forta de munca). M. Friedman, reprezentantul scolii monetariste, considera ca ″inflatia este totdeauna si pretutindeni un fenomen monetar de care se face raspunzatoare politica statului. Politica sa consta in a finanta surplusul de cheltuieli, imprimand din ce in ce mai multi bani. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de moneda creste″. In esenta, adeptii monetarismului sustin ca nu exista inflatie fara emisiune monetara si deci, daca exista inflatie, ea este o inflatie prin moneda. Nu excesul de cerere in raport cu oferta de marfuri determina o crestere generalizata a preturilor, ci excesul de moneda in circulatie. Explicatia acestui tip de inflatie isi are originea in teoria cantitativa a banilor, care considera ca moneda exercita o influenta directa asupra nivelului general al preturilor, in conditiile unei oferte inelastice pe termen scurt si a unei viteze de circulatie constante. Aceasta teorie se bazeaza pe cunoscuta ecuatie a lui I. Fischer:

M × V = P × T

Natura fenomenului inflationist poate fi pusa in evidenta si tinand cont de ″regula de aur″ a politicii monetare emisa de acelasi M. Friedman, conform careia masa monetara in circulatie trebuie sa creasca intr-un ritm apropiat celui al PIB. In acest context, consideram ca pot aparea doua situatii: a) daca indicele de crestere a masei monetare > indicele de crestere a PIB, inflatia este de natura monetara; b) daca indicele de crestere a masei monetare < indicele de crestere a PIB, si suntem totusi in prezenta unei inflatii, aceasta este de natura reala, structurala.

Mecanismul de functionare a inflatiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o provoaca. In acest sens, trebuie analizate corelatiile care se stabilesc intre cererea agregata, oferta agregata si nivelul preturilor. In acest sens, se pot desprinde trei forme cauzale ale inflatiei contemporane: inflatie prin cerere; inflatie prin costuri; inflatie combinata.

Inflatia prin cerere

Acest tip de inflatie apare ca urmare a cresterii cererii agregate, intr-o anumita perioada, intr-un ritm mai mare decat oferta agregata. Altfel spus, excesului de cerere solvabila ii corespunde o oferta rigida, care nu se poate adapta la exigentele cererii. La o asemenea evolutie a cererii, firmele producatoare vor avea doua tipuri de reactii: preponderent de crestere a productiei sau preponderent de crestere a preturilor. Daca in economie exista capacitati de productie subutilizate si somajul este la un nivel relativ ridicat, atunci cresterea cererii agregate poate antrena in mod direct o sporire a productiei (ofertei agregate), intr-un ritm mai mare fata de cresterea nivelului general al preturilor, adica suntem in situatia unei oferte elastice care poate asigura echilibrul pe piata bunurilor. Este momentul in care economia poate fi relansata, iar somajul diminuat. Din acest motiv, sunt economisti care promoveaza conceptul de ″politica inflationista″, recomandand-o factorilor politici ca remediu pentru iesirea din criza si cresterea ocuparii. Cu cat oferta (productia) este mai inelastica, adica in economie nu exista capacitati de productie subutilizate, iar somajul este redus ca nivel, cu atat firmele vor raspunde la cresterea cererii indeosebi prin cresteri de preturi, generandu-se astfel un puseu inflationist. In aceasta situatie, recomandarea ″politicii inflationiste″ este inoportuna si inadecvata. Se apreciaza ca inflatia determinata de cresterea cererii este o inflatie limitata in timp, ea manifestandu-se pe termen scurt. Astfel, sporirea preturilor nu poate continua la nesfarsit, fiind limitata de nivelul veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o dinamica de crestere mai mica si nu se vor regasi decat partial in structura preturilor, intrucat acestea din urma sporesc nu doar ca urmare a unor cresteri de costuri (cu salariile in special). Ca atare, in momentul cand cererea agregata va fi estompata de nivelul veniturilor, si preturile vor inregistra o tendinta de scadere, deci inflatia se va diminua. De asemenea, inflatia prin cerere este generata, de regula, de un ″soc″ al cererii. De pilda, un astfel de soc poate sa-l provoace o crestere substantiala a cheltuielilor guvernamentale, intr-o anumita perioada. Efectul acestui soc poate fi o singura crestere a preturilor, dupa care ele vor ramane la acelasi nivel. Pentru ca inflatia sa persiste sunt necesare alte socuri succesive ale cererii. In general, o astfel de inflatie este specifica perioadelor de avant sau boom economic, cand posibilitatile de a largi dimensiunile productiei sunt limitate, iar unei cresteri a cererii ii corespunde o crestere, aproape proportionala, a preturilor. Avand in vedere structura cererii agregate, cresterea acesteia trebuie analizata pornind de la elementele care o compun. Astfel, ea poate fi determinata de urmatoarele imprejurari: - cresterea cheltuielilor de consum efectuate de catre populatie; - cresterea investitiilor efectuate de catre firme, cu efecte productive intarziate; - cresterea excesiva a cheltuielilor publice (achizitiilor guvernamentale), in special a celor neproductive; - cresterea exporturilor, adica intrarea de devize straine suplimentare. In ansamblu, excesul de cerere pe piata poate avea urmatoarele cauze, mai importante:

. emisiunea excesiva de moneda in circulatie, care genereaza o inflatie prin moneda;

. expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflatie prin credit;

. scaderea inclinatiei spre economisire, care determina o inflatie prin dezeconomisire.

Inflatia prin moneda este determinata de introducerea si mentinerea in circulatie a unei mase monetare excedentare, in raport cu volumul de marfuri de pe piata, peste nevoile circulatiei banesti. Acest lucru se intampla, in general, atunci cand apar deficite bugetare mari, iar finantarea acestora se face prin imprumuturi de la banca centrala, care va emite o cantitate corespunzatoare de moneda. Fenomenul inflationist provine din faptul ca statul nu se imprumuta pentru a produce bunuri si servicii suplimentare, ci spre a consuma, activand o cerere fara corespondent in planul ofertei. De asemenea, atunci cand apare un excedent masiv al exporturilor fata de importuri, rezervele valutare ale tarii cresc, iar acestea formeaza acoperirea unor noi emisiuni de bani, care nu gasesc un corespondent echivalent pe piata in marfuri si servicii. La o suplimentare a masei monetare in circulatie poate concura, totodata, si scaderea vitezei de rotatie a banilor, in conditiile mentinerii constante a volumului fizic si valoric al tranzactiilor.

Inflatia prin credit apare ca urmare a dezvoltarii exagerate a creditului bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflationiste similare celor produse de banii numerar. Aceasta forma de inflatie apare atunci cand expansiunea creditelor are ca destinatie masive investitii in economie, investitii care nerealizate si nepuse in functiune la timp conduc la o activare suplimentara a cererii de consum (intrucat exista o masa monetara suplimentara in circulatie). Acestei cereri de consum ii corespunde o oferta care ″intarzie″ sa apara, rezultatul fiind cresterea preturilor la majoritatea bunurilor de consum. De asemenea, cresterea substantiala a creditelor in scopuri de consum conduce la acelasi rezultat. Inflatia prin credit si inflatia prin moneda pot fi considerate ca fiind una si aceeasi forma de inflatie (inflatie monetara), avand ca element comun cresterea, in mod direct sau indirect, a veniturilor nominale ale populatiei si agentilor economici, venituri care stau la baza potentialului excedent al cererii.

Inflatia prin dezeconomisire isi are originile in scaderea inclinatiei spre economii din partea populatiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste in ceea ce priveste conservarea puterii de cumparare a economiilor existente si viitoare, dar si a unor factori de natura subiectiva si psihologica, pentru o anumita perioada. Rezultatul acestui comportament este cresterea ponderii consumului in totalul veniturilor disponibile ale populatiei, consum care tinde sa depaseasca oferta de bunuri (in special de folosinta indelungata) si care va genera o crestere de preturi in ramurile producatoare.

Inflatia prin costuri

Inflatia prin costuri apare in situatia in care, pe ansamblul economiei, costurile de productie cresc intr-un ritm accentuat, independent de cererea agregata.

Daca agentii economici producatori sunt confruntati cu o sporire a costurilor, ei vor raspunde partial prin cresterea preturilor de vanzare si partial prin reducerea volumului activitatii. Masura in care agentii economici vor mari preturile si vor reduce productia depinde de evolutia cererii agregate. Cu cat cererea agregata este mai inelastica, cu atat productia se va reduce mai putin, povara costurilor mai mari fiind transferata asupra consumatorilor prin preturi mai ridicate, marcand astfel inceputul unei inflatii prin costuri. Daca cererea agregata este insa relativ elastica in raport cu evolutia preturilor, firmele producatoare vor fi nevoite (pentru a nu-si compromite rentabilitatea) sa restranga volumul productiei, cu consecinte negative asupra ocuparii fortei de munca in ramurile respective. Se constata, asadar, ca o crestere generalizata a costurilor de productie va determina, in ambele cazuri de evolutie a cererii, situatii negative pentru economiei: fie declansarea fenomenului inflationist, fie accentuarea somajului. In aprecierea inflatiei prin costuri mai trebuie precizat efectul diferit pe care il are asupra acesteia modificarea costurilor. O crestere singulara a costurilor (determinate, spre exemplu, de cresterea de catre guvern a accizelor la benzina) va genera o singura crestere a preturilor bunurilor (in cazul nostru, ale benzinei si ale altor marfuri care sunt produse si comercializate utilizand acest combustibil). Dupa ce aceasta unda de crestere s-a propagat, preturile se vor stabiliza la acest nou nivel, inflatia revenind la zero (ea a fost limitata in timp). Daca insa avem o crestere succesiva a costurilor, de la o perioada la alta, si in situatia unei cereri inelastice, fenomenul inflationist se va permanetiza, fiind mult mai dificil de contracarat. In mod similar, daca cererea este elastica, productia va incepe sa scada treptat, cu efecte asupra cronicizarii somajului in ramura respectiva si nu numai. De asemenea, elasticitatea cererii globale, adica evolutia acesteia in functie de nivelul general al preturilor, trebuie analizata ca o rezultanta a evolutiei cererilor individuale de piata pentru toate bunurile si serviciile oferite intr-o economie, la preturile existente. Se poate constata ca, fata de cazul inflatiei prin cerere, in situatia inflatiei prin costuri, efectul asupra productiei si ocuparii este invers. Daca inflatia prin cerere poate conduce la o crestere economica inflationista, permisibila unui inalt grad de ocupare a fortei de munca, inflatia prin costuri antreneaza, in general, scaderea productiei si restrangerea locurilor de munca. Factorii care pot determina cresterea costurilor si deveni astfel cauze ale inflatiei prin costuri sunt numerosi. Printre cei mai importanti enumeram:

. cresterea salariilor intr-un ritm superior cresterii productivitatii muncii. Presiunea unor costuri de productie mari se reflecta in preturi inflationiste atunci cand remunerarea factorilor de productie (in special a factorului munca) creste intr-o proportie superioara sporirii productivitatii lor. O politica salariala nefondata pe criterii economice va conduce la obtinerea de salarii mari, fara acoperire in planul productiei, creandu-se tensiuni inflationiste. Numai atunci cand dinamica salariilor este cel mult egala cu dinamica productivitatii muncii, revendicarile si cresterile salariale nu conduc la preturi inflationiste.

. cresterea excesiva a profiturilor. Fenomenul apare, de regula, in situatia firmelor mari, de monopol sau oligopol, care impun preturi mari la produsele vandute, preturi care pot constitui costuri de achizitie pentru alti agenti economici.

. cresterea preturilor la materii prime si materiale. Acest fenomen se refera, de regula, la materiile prime, materialele, combustibilii, energia etc., care provin din importuri si ale caror preturi se repercuteaza asupra costurilor de productie ale produselor finite indigene (inflatie importata). Efectul inflationist se amplifica pe fondul devalorizarii monedei nationale, care inseamna scumpirea importurilor si ieftinirea exporturilor.

. politica amortizarii accelerate. Practicarea unor amortismente descrescatoare pe durata normala de functionare a mijloacelor fixe, pentru prevenirea unei uzuri morale premature, conduce la inregistrarea unor costuri mai mari la inceputul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe.

. presiunea fiscala ridicata. Daca impozitele directe reduc veniturile nominale disponibile si, in consecinta, presiunea cererii inflationiste, nu aceeasi este situatia in cazul impozitelor indirecte, care se regasesc in preturile de vanzare ale produselor si orice crestere a lor afecteaza in mod direct nivelul acestora.

Iata cum se pot manifesta, in acelasi timp, intr-o economie, cele doua forme ale inflatiei. Analizand lucrurile in mod invers, trebuie precizat ca M. Friedman considera inflatia prin costuri doar un fenomen intarziat al inflatiei prin cerere. Astfel, o inflatie prin cerere, care inseamna venituri din ce in ce mai mari pentru firmele producatoare si incitatie spre dezvoltare, poate determina, dupa o anumita perioada, o crestere a productiei si implicit a ofertei de bunuri si servicii. O sporire a acesteia va antrena dupa o perioada mai lunga (aceasta perioada inseamna iesirea din criza si relansarea economica) o crestere graduala a costurilor (o productie mereu suplimentara si deci o crestere constanta a ofertei va implica costuri marginale din ce in ce mai mari datorita reducerii resurselor). Aceasta evolutie a costurilor va obliga firmele producatoare, dupa cum am spus, fie la o restrangere a productiei, cu consecinte negative asupra ocuparii, fie la cresteri de preturi ale produselor, cresteri care vor da nastere unei noi forme de inflatie, prin costuri. De asemenea, un puseu inflationist demarat printr-un exces de cerere agregata poate duce la consolidarea unor grupari de interese, care vor specula aceasta conjunctura pentru a-si majora veniturile, prin impunerea unor preturi ridicate. Veniturile majorate ale acestor firme vor insemna costuri mai ridicate pentru ceilalti agenti economici. Din combinatia celor doua tipuri de inflatie poate rezulta o spirala inflationista greu de stopat. De exemplu, se poate ivi situatia ca cererea globala, impulsionata artificial de catre autoritati (de pilda in perioade electorale), sa antreneze o crestere a preturilor in anumite ramuri producatoare, ceea ce se va repercuta si asupra unor cresteri salariale in ramurile respective, care nu vor face altceva decat sa mareasca costurile de productie. Aspectul negativ apare atunci cand aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al productiei relativ constant, adica oferta globala este incapabila sa se adapteze la evolutia cererii. Cresterea costurilor va provoca o inflatie prin costuri, adica o alta crestere de preturi care se va adresa cererii existente. Pentru a preveni sporirea somajului, autoritatile guvernamentale initiaza politici monetare si fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. De data aceasta fenomenul este amplificat si datorita diferentei de dinamica dintre productivitatea muncii si nivelul salariilor in sectorul real. Aceasta serie de cresteri succesive ale preturilor va inceta atunci cand cererea de bunuri si servicii se diminueaza suficient de mult, astfel incat producatorii, care au ca scop principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preturile. Scaderii cererii globale ii va corespunde in acelasi timp o subocupare importanta. Spirala inflationista preturi - salarii:

Politica economica populista cresteri de salarii cresterea costurilor cresterea preturilor de vanzare scaderea puterii de cumparare a salariilor revendicari sociale noi majorari de salarii o noua majorare a costurilor un nou puseu inflationist

Inflatia. Masurare si cauze

Fenomenul inflationist poate fi masurat atat din punct de vedere absolut, cat si relativ. La modul absolut, marimea inflatiei consta in diferenta dintre cererea globala solvabila si oferta globala de bunuri economice de pe piata. Din aceasta rezulta masa monetara care nu are acoperire in bunuri si servicii necesare si dorite de consumatori. La modul relativ, inflatia se masoara ca raport procentual intre marimea absoluta aratata, adica excedentul de masa monetara, si oferta reala de bunuri si servicii. Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflationist se mai foloseste indicele puterii de cumparare a banilor (Ipc), calculat pe baza indicilor de pret (IP).

Tinand seama de valorile pe care le au indicii de masurare a inflatiei si in principal de cele ale indicelui preturilor, literatura de specialitate prezinta urmatoarele forme intensive ale inflatiei:

. inflatia taratoare (latenta), caracterizata prin cresterea generalizata a preturilor cu 3-4% anual. In conditiile acestei forme de inflatie se manifesta o mare incredere in moneda. Agentii economici au tendinta sa incheie contracte pe termen lung, fiind convinsi ca preturile bunurilor pe care le vand si le cumpara vor cunoaste evolutii previzibile si moderate, iar ca regula generala productivitatea factorului munca depaseste cresterea salariilor. De asemenea ratele dobanzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o forma a inflatiei care permite cresterea economica neinflationista si este specifica tarilor foarte dezvoltate.

. inflatia deschisa (moderata), caracterizata printr-o crestere generalizata a preturilor de 5-10% anual. Evolutia economiei devine preocupanta pentru toate categoriile de agenti economici. In tarile dezvoltate ea se manifesta doar episodic, fiind insa un criteriu de performanta pentru tarile slab dezvoltate si cele in tranzitie, foste socialiste.

. inflatia galopanta, caracteristica unor cresteri de preturi de peste 10% anual si care este specifica, in general, tarilor in tranzitie de la economia de comanda la economia de piata. Ea a fost frecvent intalnita si in tarile in curs de dezvoltare din Africa si America Latina si doar sporadic in tarile dezvoltate. In asemenea situatie moneda nationala cunoaste o rapida scadere a puterii de cumparare, rata medie a dobanzii creste vertiginos, viteza de rotatie a banilor se accelereaza, o parte din economii sunt sustrase investitiilor productive si orientate spre operatiuni speculative. Aceasta forma de inflatie este sursa a unor ample dezechilibre in economie, putand conduce chiar la dublarea preturilor in decurs de un an (deci cresteri cu 100%).

. megainflatia, denumire relativ noua, ce reflecta un fenomen inflationist foarte accentuat si greu de stapanit de catre autoritatile guvernamentale, aparut atunci cand inflatia depaseste pragul formei galopante. Cresterile de preturi se situeaza intre 100% si 500% anual. Aceasta amplitudine a inflatiei a fost caracteristica si tarii noastre, mai ales la inceputul perioadei de tranzitie (anii 1990 - 1993). De altfel, in anul 1993 s-a inregistrat cea mai inalta rata a inflatiei din perioada postdecembrista, circa 395%.

. hiperinflatia, caracterizata prin cresteri ametitoare ale preturilor, de regula de peste 500% anual. In acest caz cererea de moneda nationala scade considerabil, o parte importanta din tranzactii efectuandu-se sub forma de troc modern (barter) sau in moneda alternativa. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu pana la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbari radicale in viata economica si politica a unei tari. In perioada contemporana hiperinflatia a fost un fenomen izolat, intalnit in unele dintre tarile in tranzitie (de ex. Polonia in anii 1998-1990, Rusia in anul 1994) si in unele tari din America Latina si Asia. De regula, ea apare acolo unde sunt conflicte militare, convulsii sociale si interetnice de amploare si de durata, dar si in perioadele cu un ″stat slab″, unde se produce o convergenta de interese intre patronat si sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-si proteja interesele reciproce pe seama celorlalti agenti economici.

Consecintele (efectele, costurile) inflatiei pot fi analizate atat la nivel microeconomic, cat si la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care afecteaza structurile intregului organism economico-social, inflatia are si importante consecinte. In continuare, vom prezenta cateva dintre cele mai semnificative, prin implicatiile pe care le au asupra economiei si societatii in general.

♦ Influenta asupra consumului, economisirii si investitiilor Inflatia, prin efectul deprecierii monetare, schimba comportamentul individual, atat in actul de consum, cat si in cel al economisirii. Astfel, in calitate de consumatori si pentru a atenua efectele deprecierii monedei, agentii economici sporesc ritmul cumpararilor, plasandu-si disponibilitatile banesti, cu precadere in bunuri de folosinta indelungata sau in diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de arta etc. Drept urmare, procesul de economisire va avea de suferit atat ca nivel, dar mai ales ca structura. In general, inflatia descurajeaza economisirea, incitand subiectii economici sa cheltuiasca mai mult. Pe fondul unei inflatii rapide, indivizii prefera satisfactiile prezente celor viitoare, neavand certitudinea ca in viitor economisirea unei parti din venitul actual le va duce aceeasi satisfactie. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii. Astfel, va creste ponderea economisirii pe termen scurt si cu caracter speculativ, in detrimentul celei pe termen lung. De aici, rezulta efectul direct si negativ asupra investitiilor. Sunt preferate si chiar privilegiate investitiile pe termen scurt, in defavoarea celor pe termen lung, mai costisitoare, dar destinate formarii brute de capital in economie, unde perspectiva obtinerii de profit este mai indepartata. Consecinta este aparitia unui sector tertiar supradimensionat, in care intreprinzatorii investitori ajung la profit intr-un timp relativ scurt. Literatura de specialitate nu omite faptul ca s-au inregistrat si se inregistreaza fenomene de crestere economica inflationista. Acest lucru este posibil si explicabil prin preturile relativ mari, incitante pentru producatori si prin rata medie a dobanzii mica, permisiva amortizarii investitiilor. Continuarea intretinuta a unui asemenea proces se loveste, insa, de anumite restrictii (limite). Economisirea fortata, prin renuntare la consum din cauza preturilor mari, si transformarea ei in potentiale investitii nu se realizeaza in orice conditii. In primul rand, acest lucru se intampla doar in tarile dezvoltate, unde veniturile populatiei sunt suficient de mari, incat sa poata fi diminuate nominal si real, pentru a spori economiile prin renuntare la consum. In al doilea rand, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflatiei sa fie mult mai mari decat efectele pozitive ale cresterii economice inflationiste. In concluzie, cel putin teoretic, inflatia nu este acceptata ca factor al cresterii economice durabile.

Efecte asupra gestiunii intreprinderii. Deprecierea monetara produsa de inflatie conduce la devalorizarea capitalurilor si la deformarea semnificatiei reale a elementelor de bilant - activ si pasiv. De asemenea, firmele intampina greutati in a prevedea corect raportul dintre costuri si incasari (evolutia cash-flow-urilor[1]), fapt care le afecteaza capacitatea concurentiala pe piata, crescand si gradul de incertitudine a deciziilor de investitii. Erodarea capitalurilor incita la aplicarea amortizarii accelerate, ceea ce conduce la cresterea costurilor si, implicit, a preturilor de productie. Pe de alta parte, inflatia favorizeaza agentii economici debitori, intrucat ei isi vor plati aceeasi datorie cu bani a caror putere de cumparare este mai scazuta (bani mai ieftini). Acest lucru se intampla atunci cand dobanzile practicate de banci sunt real-negative, adica se situeaza sub rata inflatiei. Drept urmare, intreprinderile sunt tentate sa se indatoreze permanent, acest fapt comportand riscuri mai mari si generand o reducere a cursului actiunilor firmelor respective.

Efecte asupra repartitiei (redistribuirii) veniturilor. Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferentele dintre valoarea nominala si cea reala. Daca nu ar exista inflatie, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflatia deformeaza raporturile dintre valoarea nominala si cea reala, reducand puterea de cumparare a banilor. Redistribuirea venitului se manifesta, in principal prin urmatoarele forme:

a) prin contractele de munca pe termen indelungat, care, daca se deruleaza in conditiile unei rate a inflatiei superioara celei de crestere a salariului nominal, atunci salariul real se va reduce. Aceasta inseamna ca lucratorul salariat va primi in schimbul aceluiasi efort, o cantitate mai mica de bunuri si servicii. Deci, in termeni reali el pierde, iar angajatorul (patronul) castiga. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat daca evolutia ratei anuale a inflatiei este anticipata corect, iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face insa decat sa perpetueze procesul inflationist, daca salariul nominal nu este in concordanta cu productivitatea muncii);

b) prin relatiile de imprumut, intre creditori si debitori. Si aceasta forma apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor, adica scaderii puterii lor de cumparare. Debitorul primeste de la creditor un imprumut cu o anumita putere de cumparare. El va restitui suma imprumutata peste o perioada de timp, dar aceasta suma va avea o putere de cumparare diminuata, in functie de nivelul ratei inflatiei. In general, pierderea de venit real o inregistreaza creditorii, care sunt, fie posesorii de economii banesti, constituite ca depozite bancare, fie bancile care acorda imprumuturi pe diferite termene persoanelor fizice si juridice. Astfel, sumele banesti pastrate in conturile bancare vor avea o putere de cumparare mai mica peste o anumita perioada de timp, datorita eroziunii inflatiei. Pierderea poate fi diminuata in functie de nivelul ratei dobanzii nominale de piata (rata dobanzii nominale poate acoperi rata inflatiei si rata dobanzii reale). Transferul de venit real de la creditori catre debitori are loc si in alte situatii, cum ar fi: contractele de vanzare-cumparare si contractele de inchiriere pe termen lung, emisiunea de obligatiuni, plasarea pe piata a titlurilor de stat etc. In aceste situatii, procesul de redistribuire este asemanator celui prezentat in cazul posesorilor de economii banesti, care, in calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care era castigata, prin intermediul inflatiei, de debitori. Aici, o mentiune aparte se cuvine sa facem asupra statului, titular al imprumutului public, care este cel mai mare debitor si, deci, cel mai important potential beneficiar, in conditii de inflatie. Cand nevoia de resurse este insa stringenta, guvernul practica niveluri inalte ale dobanzilor, protejand creditorii de efectele inflatiei.

c) prin mecanismul repercusiunii preturilor. Semnificativ este si faptul ca cel mai afectat de inflatie e cel aflat la capatul circuitului procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot apara transmitand povara inflationista asupra preturilor, pe care le practica si le impun cumparatorilor finali, care nu mai au unde sa realizeze aceasta translatie, suportand totul pe seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea, cresterea inflationista a preturilor determina reducerea puterii de cumparare a salariatilor, in special a celor cu venituri mici si fixe, spre deosebire de cei cu venituri variabile, a caror capacitate de cumparare creste sau, in cel mai rau caz, ramane constanta, intrucat veniturile acestui grup social insotesc cresterea preturilor (veniturile acestora se regasesc in structura preturilor, care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe).

d) prin mecanismul fiscalitatii. Statul poate castiga de pe urma inflatiei nu numai in calitate de debitor, ci si in calitatea sa de incasator al impozitelor directe si indirecte. Astfel, cu cat salariile si profiturile cresc in marime nominala, cu atat incasarile nominale din impozite si taxe sporesc. Procesul incasarii se amplifica in conditiile progresivitatii impunerii (de ex. impozitul pe salarii), care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe masura ce sporeste venitul nominal, dar in asa fel incat ponderea impozitului in materia impozabila este din ce in ce mai mare. In acest context, statul are de castigat de pe urma fiscalitatii, nu doar in marime nominala, ci si reala.

Utilizarea fortei de munca in conditii de inflatie Cercetarile economice in domeniile inflatiei si somajului au demonstrat, cu suficiente argumente, ca inflatia contine in sine factori cauzatori sau agravanti pentru fenomenul somaj. Aceasta, in ciuda cunoscutei relatii (dileme) inflatie-somaj, desprinse din analizele lui J. M. Keynes si A. W. Philips, care sugera la nivelul anilor '60-'70, ca pentru a avea o inflatie redusa trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a fortei de munca. Astfel, dupa cum am spus, o inflatie puternica poate afecta intreaga gestiune financiara a unei intreprinderi, subminandu-i serios capacitatea de a investi, deci de a se dezvolta si de a resorbi o parte din forta de munca disponibilizata. De asemenea, pe fondul unei cresteri generale si accelerate a preturilor si a unor presiuni salariale tot mai sufocante, intreprinderile aleg cea mai facila cale de rentabilizare a activitatii, si anume reducerea numarului de salariati.

Cursul valutar si balanta de plati Inflatia este insotita si de serioase consecinte monetar-valutare, intrucat presupune scaderea puterii de cumparare a monedei nationale in raport cu alte valute si, pe aceasta cale, determina o scadere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scazut al monedei nationale antreneaza o scumpire a importurilor, care afecteaza negativ balanta de plati a unei tari. Pe de alta parte, o moneda nationala depreciata, exprimata printr-un curs valutar scazut, desi in aparenta ar trebui sa incurajeze exporturile, nu reuseste acest deziderat din cauza ofertei nationale insuficiente (daca suntem in situatia unei stagflatii[2] sau slumpflatii ). Inflatia va antrena mai degraba importuri masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi din ce in ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continua si accelerata a balantei de plati, care va constrange guvernele sa ia masuri drastice, ce vor avea un puternic impact social.

Consecinte in plan social. Toate aceste consecinte in plan economic se vor repercuta inevitabil si in plan social, acolo unde vom intalni stari de incertitudine si neliniste in randul populatiei, dar si situatii grave de saracie si diferentieri sociale, toate acestea in functie de intensitatea fenomenului inflationist. In general, cand climatul social se inrautateste pe acest fond, guvernele si celelalte autoritati publice isi pierd credibilitatea in randul maselor, care vor sanctiona acest lucru in perioadele electorale.

Politici antiinflationiste

Datorita consecintelor negative asupra organismului economic si social, inflatia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate tarile cu economie de piata. De asemenea, politicile antiinflationiste actuale trebuie astfel elaborate incat sa combata eficient inflatia si, in acelasi timp, sa permita cresterea economica si limitarea somajului.

In mod firesc, politicile de combatere a inflatiei sunt corelate cu cele doua forme cauzale ale acestui fenomen - inflatia prin cerere si inflatia prin costuri. In consecinta, ele vizeaza, fie controlul cererii agregate, in sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, in sensul sporirii ei.

♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin doua tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale si politici monetare. Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regula, doua instrumente sau parghii de politica economica, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componenta importanta a cererii agregate, fie cresterea presiunii fiscale[4], ceea ce reduce masa monetara destinata consumului si investitiilor. Astfel, atat prin politica restrangerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune mentinerea unor deficite bugetare cat mai mici, cat si prin politica presiunii fiscale, care inseamna o crestere a impozitelor directe si indirecte, se realizeaza asa-numita 'politica deflationista'. Daca aceleasi parghii se folosesc in sens invers, respectiv cresterea cheltuielilor guvernamentale si reducerea impozitelor, atunci se are in vedere reducerea somajului, si constituie parti componente ale unei politici denumite 'reflationiste'. Politicile monetare vizeaza controlul masei monetare aflate in circulatie si au drept scop, fie blocarea (inghetarea) masei monetare, fie reducerea acesteia in corelatie cu nevoile circulatiei. Ambele cerinte se realizeaza prin combinarea, de catre banca centrala, a urmatoarelor instrumente de politica monetara: manevrarea taxei rescontului, operatiuni de open-market, variatia cotei rezervelor obligatorii. Manevrarea taxei de rescont reprezinta un instrument dominant al politicii monetare, datorita efectului sau asupra volumului creditului ce se poate acorda intr-o economie, deci asupra marimii masei monetare, daca se are in vedere functia de emisiune a creditului. Manevrarea taxei de rescont genereaza cresterea sau scaderea costului creditului, prin intermediul dobanzilor, fapt care se reflecta in micsorarea sau marirea masei monetare din circulatie, in concordanta cu obiectivele de politica monetara ale bancii centrale.

Controlul ofertei agregate presupune sustinerea ofertei din economie, actionand asupra tuturor cauzelor care conduc la scaderea sau stagnarea productiei nationale. In acest context, trebuie precizat ca unele din masurile menite sa ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrangerea cererii globale din economie. Altfel spus, in anumite situatii, stimularea ofertei globale pe termen mediu si lung nu se poate realiza fara anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iata de ce este foarte important, ca autoritatile guvernamentale si politice ale unei tari sa elaboreze politici antiinflationiste bine fundamentate teoretic si stiintific si, mai ales, bine ancorate in realitatile tarii respective. Cunoasterea profunda si analiza riguroasa a mecanismului si cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politica macroeconomica, care sa contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie - inflatia. Intre masurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale, urmatoarele: - ieftinirea creditelor, prin scaderea ratei medii a dobanzii pe piata monetara, si acordarea acestora, cu prioritate, in scopuri productive si acelor agenti economici care prezinta planuri de afaceri viabile. Consecintele acestei masuri vor fi, atat o crestere a volumului investitiilor in economie, cat si o punere la timp in functiune a obiectivelor de investitii; - acordarea unor facilitati fiscale, care pot insemna: scutiri sau reduceri de impozite in primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investitiile de capital strain; aplicarea sistemului de amortizare accelerata a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import si inglobate in produsele destinate pietei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import s.a. - reducerea costurilor de productie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile si implicarea directa a agentilor economici. Acestia trebuie sa ia in considerare, atat achizitionarea de factori de productie la preturile cele mai mici de pe piata (fara a fi insa afectata calitatea acestora), cat si cresterea randamentului acestor factori (cresterea productivitatii muncii, cresterea eficientei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime si materiale, cresterea vitezei de rotatie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, in aceasta directie trebuie sa se manifeste si rolul statului, atat pentru descurajarea monopolurilor si oligopolurilor, cat si pentru intarirea si respectarea concurentei loiale si sanctionarea celei neloiale.

In final, trebuie precizat ca inflatia ramane un fenomen deosebit de complex si, inca, insuficient cunoscut, fapt reflectat atat de teoria, cat si practica economica mondiala. In acest context, nu exista o solutie unica si magica de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Solutiile pot fi diferite, in functie de realitatile si traditiile fiecarei tari.