Piata monetara

PIATA MONETARA

Banii si sistemele monetare

Economia mondiala, ca economie de schimb nu a putut evolua fara existenta unor mijlocitori ai schimbului, bunuri de referinta, divizibile, si in raport de care sa se stabileasca valoarea celorlalte bunuri si servicii. Acesti intermediari ai vanzarii si cumpararii au luat forma pe care o cunoastem astazi ca urmare a cresterii necontenite a volumului marfurilor tranzactionate.

Banul este definit ca orice bun care mijloceste schimbul de bunuri si servicii. Astfel ca rolul banilor a fost "interpretat" de foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltarii umane, cum ar fi: scoicile, pieile, cerealele, pietrele, metalele, hartia, plasticul.

Rolul monedei (banilor) in cadrul unei economii este pus in evidenta prin functiile indeplinite:

a) Functia de masura a valorii. Prin aceasta functie, moneda serveste la masurarea cheltuielilor de productie si a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileste costul activitatilor desfasurate sau programate a se desfasura, se apreciaza eficienta, se determina pretul produselor si al serviciilor. De altfel, functia de masura a valorii este exercitata prin mecanismul formarii preturilor, in care intervin trei factori determinanti: munca, utilitatea si raportul cerere-oferta. Moneda indeplineste aceasta functie in mod ideal; cand se exprima valoarea unei marfi sau cheltuielile de productie nu este necesara prezenta efectiva a sa, fiind suficient ca moneda (banii) sa existe, in general, in societate.

b) Functia monedei ca mijloc de circulatie In aceasta functie, moneda serveste procesului circulatiei marfurilor, intervenind in actul de vanzare-cumparare al unei marfi, ce trece de la producator la consumator in schimbul unei anumite cantitati de moneda. Totodata, trecerea din posesia unei marfi in posesia altei marfi are loc prin intermediul monedei. In aceasta calitate - de mijloc de circulatie - banii apar ca bani reali, cu existenta efectiva: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei functii este necesar sa existe o anumita cantitate de moneda in circulatie, care sa mijloceasca noi si noi acte de vanzare-cumparare.

c) Functia monedei ca mijloc de plata Aceasta functie consta in utilizarea monedei pentru achitarea marfurilor cumparate pe credit, pentru plata salariilor, dobanzilor, chiriilor, impozitelor si 414g62e taxelor, primelor de asigurari, pentru restituirea imprumuturilor etc. Si aceasta functie reclama existenta monedei in mod real, efectiv.

d) Functia monedei ca rezerva a valorii In fapt, aceasta functie reprezinta o putere de cumparare in asteptare la agentii economici sau populatie. Este vorba de economisirea si acumularea unor sume banesti in vederea unor activitati viitoare sau in scopuri de precautie contra unor cheltuieli neprevazute. Manifestarea acestei functii se afla, evident, in relatie directa cu evolutia puterii de cumparare a monedei, fenomenul inflationist afectand mai mult sau mai putin aceasta putere.

e) Functia de moneda universala Moneda este folosita si in cadrul relatiilor economice internationale la cumpararea de marfuri si prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenta in cadrul acestor relatii sunt denumite valute forte, adica acele monede nationale recunoscute pe plan international ca mijloc de cumparare, mijloc de plata si de rezerva (dolarul SUA, euro, lira sterlina, francul elvetian, yenul japonez etc). Tot in acest sens, se utilizeaza, in prezent, si unitati monetare conventionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar International), care insa au o circulatie limitata la relatiile dintre bancile centrale ale tarilor lumii si intre acestea si Fondul Monetar International. Derularea procesului de circulatie a marfurilor, a schimbului de bunuri si servicii este mijlocita de moneda. Pentru ca moneda sa-si poata indeplini rolul si functiile sale este necesar ca aceasta sa fie pusa in circulatie intr-un anumit volum si intr-o structura anume. Cantitatea de moneda existenta in circulatie intr-o economie nationala, intr-un interval de timp dat, constituie masa monetara. Altfel spus, pornind de la functiile monedei, masa monetara reprezinta ansamblul mijloacelor de plata si de circulatie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat in cadrul unei economii. Intr-o alta acceptiune, masa monetara se prezinta ca o marime eterogena constand din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor si serviciilor si pentru plata datoriilor. Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat indeosebi asupra formelor sale de existenta si care trebuie incluse in structura masei monetare. Generalizand diferitele sensuri si interpretari date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia ca in structura acesteia pot fi incluse urmatoarele active, in functie de gradul de lichiditate: a) moneda efectiva sau numerarul (bilete de banca, moneda divizionara); b) moneda de cont (scripturala); c) depunerile la termen si in vederea economisirii; d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Moneda efectiva sau numerarul reprezinta activul cel mai lichid, putand fi transformat imediat in bunuri si servicii de catre detinatorii sai. Moneda efectiva este una din componentele importante ale masei monetare; este moneda care circula din mana in mana (moneda manuala). Moneda de cont (moneda scripturala), respectiv disponibilitatile in conturi curente sau la vedere probeaza acelasi grad de lichiditate ca si moneda efectiva. O suma depusa intr-un cont la banca poate fi considerata moneda intrucat titularul depozitului respectiv poate sa-si achite datoriile sau sa-si procure bunuri si servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste disponibilitati in conturi (curente sau la vedere) au aceleasi calitati precum moneda efectiva, putand fi transformate, fara restrictii, in aceasta din urma sau invers. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri si efectua plati fara preaviz. In practica tarilor dezvoltate, majoritatea tranzactiilor (peste 90%) se realizeaza prin intermediul monedei de cont, cu ajutorul cecurilor sau cardurilor (platilor prin virament). Cele doua componente ale masei monetare au, asadar, acelasi rol, se pot suplini si transforma una in cealalta; intre ele exista doar deosebiri de stare, ca forma de existenta. In timp ce numerarul are o existenta fizica materiala, moneda de cont este un simbol, se prezinta ca un numar inscris in contul bancar al unui agent economic. Depozitele la termen si in vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la banci si case de economii asupra carora nu pot fi trase cecuri si efectua plati imediate, dar care pot fi retrase dupa un preaviz. Includerea lor in structura masei monetare este justificata de faptul ca din punct de vedere al influentei pe care o exercita aceste tipuri de plasamente asupra volumului si structurii cheltuielilor titularilor si, deci, asupra cererii solvabile, practic nu exista nici o deosebire fata de depunerile la vedere. Mai mult, depozitele la termen manifesta o tendinta de crestere mai rapida decat cele la vedere, datorita profitului obtinut ca urmare a dobanzilor atractive pentru titularii de conturi. De aceea, se apreciaza ca aceste active, desi au un grad mai scazut de lichiditate, ele au trasaturi si functionalitati asemanatoare cu cele ale monedei (in sens restrans) si, deci, pot fi incluse in structura masei monetare. Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) in diferite titluri, emise si puse in circulatie pe piata financiar-monetara; unele dintre ele (indeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casa si de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decat cele pe termen mediu sau lung precum actiunile, obligatiunile etc. Ceea ce il atrage pe cel care realizeaza economii monetare in a le plasa in aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de a le vinde inainte de scadenta oricand are nevoie de bani (lichiditati) pentru plata unor datorii sau pentru cumpararea unor bunuri sau servicii. Bineinteles ca nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plati curente si imediate, motiv pentru care modificarea masei monetare este in functie de gradul lor de lichiditate.

Cantitatea de moneda emisa intr-o economie s-a efectuat, de-a lungul timpului, in functie de mai multe criterii. Initial, cantitatea de moneda din economie a fost proportionala cu cantitatea de aur detinuta de banca centrala (intrucat inscrisurile monetare era total sau partial convertibile in aur). Apoi, masa monetara a trebuit sa fie proportionala cu cantitatea de aur si devize din depozitele bancii centrale (in perioada in care numai dolarul american mai era partial convertibil in aur). Renuntarea la convertibilitatea in aur a dolarului a determinat considerarea unui nou criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzactiilor din economie sau volumul bunurilor si serviciilor finale produse de o tara. Astfel, in prezent, masa monetara are acoperire in produsul intern brut.

Piata monetara

Formarea si miscarea masei monetare sunt in stransa legatura cu cererea si oferta de moneda, ca elemente componente ale continutului pietei monetare. Cererea de moneda reprezinta acea cantitate de moneda pe care toate categoriile de persoane fizice si juridice o solicita intr-o anumita perioada de timp, avand ca motivatie utilitatea acesteia, data de functiile pe care le indeplineste intr-o economie. Avand in vedere ca structura masei monetare este reprezentata de mai multe categorii de active monetare, grupate in functie de gradul lor de lichiditate, putem considera ca cererea de moneda este sinonima cu ″preferinta pentru lichiditate″. Cererea de moneda depinde in primul rand de volumul operatiunilor de achizitionare a bunurilor si plata a serviciilor, precum si de viteza de rotatie a monedei. Aceasta cerere se afla in raport direct proportional cu volumul schimburilor (exprimate in preturi) si in raport invers proportional cu viteza de rotatie a monedei, astfel: M = PTxV unde: M - cantitatea de moneda ceruta, necesara tranzactiilor; T - volumul fizic al tranzactiilor; P - pretul mediu al unei tranzactii; V- viteza de rotatie a monedei (numarul mediu de operatiuni de vanzare-cumparare si de plati mijlocite de o unitate monetara, intr-o anumita perioada). Din aceasta relatie se constata ca intr-o economie, cantitatea de moneda ceruta de piata este in functie de variatia preturilor, a volumului tranzactiilor si de viteza de circulatie a monedei. Astfel: 1) cererea de moneda creste sau se reduce proportional cu volumul tranzactiilor, cand nivelul preturilor si viteza de circulatie raman constante; 2) cererea de moneda creste, crescand implicit masa monetara, cand viteza de circulatie scade si se reduce cand viteza de circulatie creste; 3) masa monetara se afla in raport direct proportional cu nivelul general al preturilor, ceilalti factori ramanand constanti. In al doilea rand, cererea de moneda depinde de volumul vanzarilor pe credit, care antreneaza dupa sine platile scadente si platile care se sting (compenseaza) reciproc intre agentii economici ce-si acorda reciproc credit comercial. Cererea de moneda este influentata de comportamentul agentilor economici (atat persoane fizice cat si juridice) fata de moneda, manifestat prin intensitatea inclinatiei spre lichiditate. Inclinatia spre lichiditate are mai multe motivatii, precum: motivul tranzactiilor curente; motivul precautiei (cererea de bani pentru nevoi neprevazute); motivul speculatiei (cererea speculativa de bani). Cererea de moneda se afla si sub influenta ratei dobanzii, care reprezinta pretul renuntarii la suma lichida. Daca rata dobanzii scade sub o anumita limita (considerata minima), creste cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri daca sunt transformati in componente nemonetare ale averii. Cresterea ratei dobanzii peste un anumit nivel reduce preferinta pentru lichiditate, banii putand fi utilizati pentru crearea de depozite bancare sau cumpararea de active financiare.

Oferta de moneda reprezinta cantitatea de moneda existenta intr-o economie, la dispozitia utilizatorilor (populatie si agenti economici), sub forma de numerar si moneda scripturala. Oferta monetara poate fi evidentiata ca flux si ca stoc. Ca flux, pe o anumita perioada de timp, ea este egala cu produsul dintre masa monetara (M) si viteza de circulatie a banilor (V). Avand in vedere ecuatia cantitativa a banilor (M×V=T×P), rezulta ca fluxul monetar este egal cu fluxul real (T×P), respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obtinute si comercializate (T), intr-o anumita perioada si pretul mediu al acestor bunuri (P). Privita ca stoc, oferta monetara reprezinta in fapt masa monetara, adica ansamblul activelor monetare sau instrumentelor banesti existente intr-o economie la un moment dat, destinate achizitionarii de bunuri si servicii, achitarii datoriilor, constituirii economiilor in vederea investitiilor si a altor plasamente. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul si moneda scripturala) sunt puse in circulatie prin mecanisme diferite. Numerarul, constituit din bancnote si monede metalice este emis de catre o singura banca, care reprezinta autoritatea monetara a natiunii, adica banca centrala (de emisiune). Aceasta creeaza moneda sub forma de numerar prin urmatorul gen de operatiuni:

- cumpararea devizelor straine obtinute de agentii economici in urma exporturilor de marfuri si servicii; in schimbul devizelor achizitionate, banca centrala emite moneda pe care o pune in circulatie; cantitatea de moneda din economie se poate diminua atunci cand banca centrala vinde devize straine agentilor economici care efectueaza operatiuni de import;

- credite de refinantare acordate bancilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face fata retragerilor mai mari decat depunerile realizate in aceeasi perioada de timp;

- achizitia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligatiuni, emise de stat pentru acoperirea partiala a deficitului bugetar. Creatia monedei scripturale (de cont) este realizata de catre bancile comerciale si institutiile de credit, care, prin intermediul creditelor pe care le acorda agentilor economici nebancari, sustin oferta de moneda intr-o economie, prin mecanismul multiplicatorului creditului. Asadar, oferta de moneda consta in punerea in circulatie a instrumentelor monetare. Moneda incepe sa existe din momentul in care paraseste depozitele bancii centrale sau ale altor institutii bancare emitente si isi inceteaza existenta cand revine in depozitele bancilor. Oferta de moneda scripturala este de regula legata de operatiunea de creditare, astfel ca rambursarea unei datorii in favoarea unei banci echivaleaza cu o reducere a masei monetare, deci o scadere a ofertei.

Piata monetara este o piata specifica, in cadrul careia se tranzactioneaza moneda creata de intregul sistem bancar. Pe aceasta piata se confrunta cererea cu oferta de moneda, in functie de pretul acesteia - dobanda. Intr-o acceptiune mai restransa si frecvent utilizata, piata monetara este definita ca o piata a capitalurilor pe termen scurt, unde se intalneste cererea si oferta de fonduri, din partea agentilor economici si institutiilor financiar-bancare. Piata monetara asigura compensarea excedentului si deficitului de lichiditati prin oferta si cererea de credite pe perioade scurte de timp (pana la un an). Pentru a intelege mai profund, insa, conceptul de piata monetara, este necesar a se face o analiza succinta a structurii acesteia, din punct de vedere al relatiilor diverse care iau nastere in cadrul acestei piete si al participantilor pe aceasta piata. Astfel, in majoritatea tarilor cu economie de piata dezvoltata, piata monetara este compusa din doua segmente: - piata scontului si - piata interbancara. Fiecare dintre aceste segmente de piata poate fi o ipostaza a pietei monetare, care, nu este altceva decat o piata a creditului pe termen scurt. De precizat ca, in sens larg, piata monetara cuprinde si piata creditului (clasic), segment al pietei ce se afla uneori la confluenta cu piata capitalului. Piata scontului este segmentul pietei monetare in cadrul caruia sunt efectuate operatiuni cu active financiare cu scadente scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligatiuni pe termen scurt s.a. Titlurile de credit sunt documente solemne avand forme si continut standardizate, care reprezinta o obligatie a unei persoane fizice sau juridice (debitor), de a plati la o scadenta determinata o suma de bani, impreuna cu dobanda aferenta, unui beneficiar anume. Titlurile de credit sunt transmisibile si negociabile pe piata monetara, adica pot fi girate ori vandute si cumparate inainte de scadenta. Vanzarea titlurilor la o banca, inainte de termenul scadent si incasarea sumei inscrisa pe aceste titluri, diminuata cu dobanda ce revine bancii pana la scadenta, reprezinta operatiunea de scontare a titlurilor. Astfel, se asigura fonduri lichide inainte de termen necesare firmelor participante la tranzactiile economice. Dobanda ce revine bancii se numeste taxa de scont. La scadenta banca primeste suma inscrisa pe document de la debitor. De asemenea, banca poate la randul ei sconta titlurile respective la banca centrala, inainte de scadenta, operatiune denumita rescontare. Similar, banca centrala preia aceste titluri percepand o anumita dobanda numita taxa de rescont (taxa oficiala a scontului), care este mai mica decat taxa de scont (taxa rescontului este o componenta majora a taxei scontului). Prin aceasta operatiune bancile comerciale se refinanteaza. Titlurile de credit, precum cambiile, biletele la ordin, cecurile, mai sunt denumite si efecte comerciale sau instrumente de plata, ca urmare a rolului pe care il au in stingerea anumitor obligatii banesti nascute din contractele economice incheiate intre diversi agenti economici. Piata interbancara este un segment de piata specific, care reprezinta cadrul de desfasurare zilnica a raporturilor dintre banci in legatura cu lichidarea soldurilor provenind din operatiuni reciproce. Bancile isi acorda imprumuturi sau isi ramburseaza creditele contractate anterior. Totodata, bancile efectueaza plati la ordinul clientilor lor, titulari de depozite, catre unele banci si sunt beneficiare de incasari de la aceleasi sau alte banci. Astfel, din fiecare operatiune efectuata, o banca devine creditoare sau debitoare fata de alta banca. La sfarsitul unei zile de lucru, fiecare banca, in parte, are in raport cu celelalte banci o serie de pozitii si sume debitoare si o serie de pozitii si sume creditoare, fiind in consecinta beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. Interconectarea operatiunilor dintre banci face ca intre acestea sa apara obligatii reciproce, o banca devenind in raport cu celelalte banci, cand debitoare, cand creditoare. In decursul timpului, s-a statornicit practica stingerii zilnice a obligatiilor reciproce dintre banci, intr-un cadru organizat sub egida bancii de emisiune[1]. Negocierea disponibilitatilor necesare pentru stingerea obligatiilor reciproce face obiectul tranzactiilor pe piata monetara interbancara. Pe aceasta piata apar zilnic doua categorii de participanti, ofertantii de moneda si solicitantii de moneda, care fac operatiuni de decontari interbancare, prin intermediul caselor de compensatii interbancare (acestea sunt organizate si functioneaza in cadrul Bancii Nationale si a sucursalelor acesteia). Decontarea platilor poate avea loc si in cadrul unor operatiuni intrabancare, atunci cand acestea intervin intre unitatile aceleiasi societati bancare (centrala, sucursale, filiale, agentii).

Ofertantii de moneda sunt bancile titulare ale conturilor de disponibilitati la banca de emisiune, care au solduri creditoare. Intrucat depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtatoare de dobanda, titularele acestora (bancile) sunt foarte interesate sa valorifice aceste disponibilitati prin acordarea negociata de credite pe piata interbancara.

Solicitantii de moneda sunt acele banci care, ramanand debitoare in raporturile cu alte banci, cauta resurse de acoperire contractand credite pe termene foarte scurte.

In derularea operatiunilor pe piata monetara, banca de emisiune are un rol de regulator. Ea intervine in mod regulat, prin operatii de open-market, care ajuta satisfacerea cererilor de lichiditati, atunci cand piata, considerata global, se manifesta ca solicitatoare de moneda centrala. De asemenea, banca de emisiune are si un rol creditor, constituindu-se ca ofertant de moneda pentru bancile cu pozitii debitoare, prin operatii de rescontare si lombardare[2].

Continutul si specificitatea pietei monetare interbancare sunt puse in evidenta de cateva trasaturi caracteristice:

- participantii pe aceasta piata sunt unitatile bancare;

- obiectul tranzactiilor il reprezinta disponibilitatile monetare ale bancilor exprimate in moneda centrala;

- operatiunile de negociere se desfasoara zilnic, rareori la interval de doua zile;

- termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte si foarte scurte (1-7 zile);

- creditele acordate sunt credite personale, de la banca la banca, bazate pe incredere reciproca si cu riscuri reduse;

- dobanda practicata se stabileste zilnic prin jocul curent al cererii si ofertei de moneda.

Instrumentele politicii monetare

In limbajul de specialitate a intrat de curand termenul de tintire a inflatiei. Acest tip de politica monetara isi propune sa canalizeze asteptarile inflationiste ale agentilor economici catre tinta stabilita de banca centrala. Aceasta politica presupune, pe langa utilizarea instrumentelor deja consacrate, transparenta mare a masurilor si obiectivelor bancii centrale prin publicarea de rapoarte trimestriale asupra cresterii preturilor, a buletinelor de conjunctura si prin comunicate bancii centrale.

Eficienta politicii monetare depinde in mare masura si de credibilitatea bancii centrale. Aceasta reprezinta acea aptitudine a bancii de emisiune de e determina recunoasterea competentei sale in a conserva regimul monetar pentru care s-a angajat si a atenua socurile ce pot apare.

Instrumentele utilizate in influentarea economiei sunt:

instrumentele si tehnicile de interventie indirecta,

instrumentele si tehnicile de interventie directa sau reglementarile bancare.

Tehnicile interventiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de moneda limitand, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea bancii centrale. Tehnicile de interventie globala si indirecta se sprijina pe un triplu fundament:

dependenta sistemului bancar fata de banca centrala,

corelatia existenta intre volumul de credit si nivelul activitatii economice,

caracterul elastic al cererii de credit fata de nivelul dobanzii.

Dintre instrumentele care apartin acestui grup mentionam: taxa scontului si politica de open market. De asemenea, sistemul rezervelor minime obligatorii se afirma printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminata a activelor bancare.
Tehnicile de interventie directa asupra lichiditatii actioneaza prin modificarea operatiilor de credit, actioneaza asupra unor sfere determinate a relatiilor de credit, sprijinind deopotriva liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor insusi sistemului bancar, functionalitatii si eficientei sale.

Taxa scontului reprezinta dobanda uzuala pentru creditele acordate catre banca de emisiune in cadrul operatiilor de rescontare. In cadrul economiei de piata exista multiple valori ale dobanzii, tinand cont de diversitatea conditiilor de creditare se formeaza o rata medie a dobanzii, dar toate aceste diferite valori ale dobanzii se afla la o distanta data de taxa scontului, astfel ca la orice modificare a ei, trebuie sa varieze concentrat.
Pozitia taxei scontului in cadrul esafodajului de dobanzi ale pietei determina si utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. In principal, actiunea taxei scontului influenteaza piata capitalurilor, sfera creditului si respectiv ritmul desfasurarii vietii economice in ansamblul ei. Astfel, scaderea taxei scontului determina diminuarea generala a dobanzilor, sporeste eficienta utilizarii creditelor pentru intreprinzatori si-i orienteaza in sensul dezvoltarii activitatii lor pe baza angrenarii de capitaluri suplimentare.

Cresterea taxei scontului are ca urmare sporirea generala a dobanzilor, inrautatirea conditiilor de obtinere a creditelor si duce la scaderea profiturilor pentru cei care utilizeaza capitaluri suplimentare.
Manevrarea taxei scontului actioneaza si asupra capitalurilor straine. Scaderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor straine si chiar a unor capitaluri indigene, lasand sarcina inviorarii numai pe seama capitalurilor interne ramase. Cresterea taxei scontului atrage in tara capitaluri straine. Efectele manevrarii taxei scontului asupra afluxului si refluxului capitalurilor straine implica recurgerea la aceasta metoda in scopul eliberarii balantei de plati. Cresterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor straine si are momentan un efect binefacator in echilibrarea balantei de plati. Afluxul capitalurilor poate insa veni in contradictie cu conjunctura dezvoltarii economice la aceeasi data si cu obiectivele politicii economice si de credit.

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achizitie ferma, cu plata imediata, a unor creante, in termen, prezentate de bancile comerciale. Un regim similar au si pensiunile[3], respectiv achizitiile insotite de angajamentul de rascumparare la un anumit termen a creantelor de catre banca prezentatoare.

Operatiunile de rescontare se caracterizeaza prin trasaturi proprii semnificative:

se desfasoara pe baza unei rate a dobanzii fixe, stabilite de catre banca de emisiune, cunoscute in prealabil, a carei valabilitate este de durata, nivelul acesteia fiind determinant in orientarea bancilor solicitante;

initiativa operatiunilor si oportunitatea lor sunt hotarate de bancile comerciale, banca de emisiune, avand un rol pasiv de a raspunde acestor solicitari;

furnizeaza la nevoie lichiditati bancilor comerciale.

Politica operatiilor la piata libera (open market ) este istoric insotitoarea fireasca a politicii de rescont, ambele avandu-si originea in economia engleza, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evolutia lichiditatii, creditului si dobanzii.

Trasaturile specifice ale operatiilor la piata libera sunt:

nivelul dobanzii practicate, variaza in functie de evolutia pietei si indeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrala doreste sa o impuna;

in desfasurarea operatiunilor banca centrala are un rol activ. Acesta initiaza alimentarea pietei monetare cu lichiditati, in special prin oferte proprii;

operatiile pe piata libera au un dublu sens. In timp ce operatiile de rescont se limiteaza numai la alimentarea cu lichiditati a bancilor comerciale, operatiile la piata libera permit bancii de emisiune, deopotriva sa acorde credite, dar sa si imprumute, reducand astfel lichiditatile bancilor si prin aceasta ale economiei nationale;

volumul tranzactiilor poate fi nelimitat, data fiind puterea bancii centrale de a emite moneda.

Astfel, politica open market este interventia bancii centrale pe piata monetara, zisa piata libera sau deschisa (fata de alte piete ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai putin controlate) pentru a creste sau diminua lichiditatile agentilor ce opereaza pe aceasta piata, deci posibilitatile lor de acordare a creditului si de creatie a monedei scripturale.

In derularea ei, politica monetara trebuie sa tina cont de actiunea sistemului bancar, care reprezinta si exprima nevoile economiei, si de actiunea tezaurului, care reprezinta si exteriorizeaza cerintele statului.

Domeniul de actiune este totodata larg cat si foarte precis. Prin moneda, prin reglarea cantitatii de moneda, se actioneaza pentru a controla lichiditatea si a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confunda cu cele ale politicii economice, pentru realizarea carora aceasta actioneaza ca un instrument.

Astfel in formularea ei deplina, politica monetara poate fi definita ca ansamblul interventiilor bancii centrale sau autoritatilor monetare care se efectueaza asupra lichiditatii economiei, in scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.
Politica monetara ca si cea fiscala urmareste 4 scopuri:

asigurarea angajarilor,

stabilitatea preturilor,

rata adecvata a schimbului valutar,

rata inalta a cresterii economice.

Pentru realizarea acestor obiective autoritatile monetare iau in considerare patru categorii de constrangeri:

prevenirea panicii financiare,

evitarea instabilitatii excesive a ratei dobanzii,

revenirea anumitor sectoare ale economiei sa suporte povara politicii restrictive

castigarea si mentinerea increderii investitorilor straini.

Restrictiile de mai sus au in vedere faptul ca banca centrala trebuie sa asigure, pe langa stabilitatea pietei monetare si supravegherea asteptarilor agentilor economici, si o neutralitate a efectelor asupra agentilor economici, astfel incat toti acestia sa suporte proportional cu puterea economica socurile si costurile induse de politica monetara.