PREVENIREA CONFLICTELOR SI MANAGEMENTUL CRIZELOR IN VIZIUNEA UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeana - actor al apararii si securitatii globale

Perioada de pace si stabilitate fara precedent pe care o traverseaza Europa la sfarsitul secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXI-lea se datoreaza existentei Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economica pe continent, ci si o noua abordare a securitatii, intemeiata pe solutionarea pasnica a disputelor si pe cooperarea internationala multilaterala prin intermediul unor institutii comune[1].

Desigur ca un rol crucial in asigurarea securitatii europene l-a jucat SUA, atat prin sprijinul acordat integrarii europene, cat si prin angajamentele de securitate fata de Europa, luate in cadrul NATO.

Prin contrast cu aceste evolutii pozitive din vestul continentului, in alte parti ale Europei, si mai ales in Balcani,  s-au inregistrat dupa 1990 o suita de crize, care s-au derulat in contextul reasezarilor geopolitice ce au urmat sfarsitului razboiului rece. O caracteristica esentiala a acestora a fost ca ele au avut loc cel mai adesea in interiorul statelor si mai putin intre acestea. De asemenea, in aceasta perioada forte militare provenind din Europa au fost trimise in strainatate mai mult decat in orice alta perioada, inclusiv in regiuni precum Afganistan, Republica Democrata Congo sau Timorul de Est.

La nivel mondial, incheierea razboiului rece a determinat, cel putin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolara, in care SUA detin o pozitie dominanta, la foarte mare distanta de orice alt stat. Cu toate acestea, experienta perioadei 1990 - 2004 a aratat ca nici un stat, nici macar o superputere precum SUA, nu poate aborda de unul singur problemele globale de securitate.

In acest context, dupa 1990 si, mai ales, dupa 1998, Uniunea Europeana a dat un nou impuls eforturilor de intarire a securitatii si de definire a dimensiunii de aparare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe si de securitate comune a inclus si ideea definirii unei politici comune de aparare, mentionata in mod explicit in Tratatul de la Amsterdam.

In acelasi timp, Uniunea Europeana s-a aratat tot mai mult preocupata de finalizarea propriilor reforme institutionale interne, mai ales in contextul extinderii, precum si de finalizarea dezbaterilor pe tema constructiei politice ce va defini viitorul Europei.

Incepand cu 1 mai 2004, Uniunea Europeana se defineste ca o uniune de 25 de state, reunind circa 450 de milioane de locuitori si producand circa 25% din PIB-ul mondial. Devenita actor economic global, UE va trebui sa participe mai substantial si la mecanismele de asigurare a securitatii globale, chiar daca formele concrete ale acestei implicari inca nu sunt pentru moment clar precizate.

Raspunsul Uniunii Europene la noile riscuri si amenintari

Fata de noile provocari la adresa securitatii Europa poate aduce, atat direct, cat si indirect, un plus de stabilitate, deoarece riscurile aparitiei unei confruntari militare traditionale pe continentul european s-au diminuat semnificativ.

Explicatia acestei evolutii rezida in doua aspecte:

interesele si obiectivele de securitate actuale ale statelor europene nu sunt generatoare de stari conflictuale; dimpotriva, ele favorizeaza cooperarea si solidaritatea;

mediul de securitate international este influentat pozitiv de procesele de integrare europeana si euroatlantica, in fapt de extinderea comunitatii statelor care impartasesc si promoveaza valorile democratiei si economiei de piata, in contextul adancirii colaborarii regionale.

Fata de amenintarile de tip nou la adresa securitatii, 232b17c Uniunea Europeana poate raspunde prin trei obiective strategice.

Asigurarea stabilitatii si bunei guvernari in vecinatatea imediata Aceasta va implica extinderea zonei de securitate din jurul Europei si asigurarea ca statele din aceasta zona (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate. Acest obiectiv va implica, totodata, continuarea si dezvoltarea implicarii Europei in solutionarea conflictului arabo-izraelian.

Crearea unei ordini internationale bazate pe un multilateralism eficace. Intr-o lume caracterizata de globalizare (amenintari globale, piete globale, mijloace mass media globale), securitatea si prosperitatea depind de existenta unui sistem multilateral eficace. De aceea, unul dintre obiectivele Uniunii Europene trebuie sa fie dezvoltarea unei societati internationale puternice, caracterizate de existenta unor institutii internationale eficiente, precum si de existenta unei ordini internationale bazate pe respectarea legilor, in primul rand a principiilor inscrise in Carta Organizatiei Natiunilor Unite. Calitatea societatii internationale depinde de calitatea guvernelor ce o compun. Cea mai buna aparare pentru securitatea europeana este data de existenta unei lumi formate din state democratice bine conduse. De aceea, atotcuprinderea bunei guvernari, combaterea coruptiei si a abuzului de putere, instaurarea domniei legii si protejarea drepturilor omului sunt cele mai bune mijloace de a intari ordinea mondiala. In acest context, un element important al acestei noi ordini internationale este considerata a fi cooperarea transatlantica in cadrul NATO.

Pregatirea unui raspuns la amenintarile de tip nou Acest raspuns a inclus pachetul de masuri antiteroriste adoptat dupa 11 septembrie 2001, sprijinirea masurilor de neproliferare a armelor de distrugere in masa si asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile din Balcani, Afganistan, Timorul de Est si Africa (Republica Democrata Congo). Identificarea unor raspunsuri la noile amenintari trebuie sa porneasca de la faptul ca acestea survin adesea la mari departari, sunt mai dinamice si mai complexe.

De aceea liniile de aparare de multe ori vor trebui sa se afle in strainatate. Caracterul dinamic va necesita mutarea accentului pe prevenirea crizelor si a amenintarilor.

Caracterul complex va necesita si solutii pe masura, care vor include controlul exporturilor, presiuni economice, politice sau chiar militare. Uniunea Europeana dispune de toate instrumentele pentru adoptarea unor astfel de solutii complexe.

Pentru ca politica de securitate si aparare a Uniunii Europene sa devina mai eficace, este necesar ca Uniunea Europeana sa devina mai activa in urmarirea obiectivelor sale prin mijloace civile sau militare, mai coerenta prin unirea eforturilor si prin asigurarea unitatii de comanda in caz de criza, mai capabila prin alocarea unor resurse mai mari, evitarea duplicatelor, coordonarea mai buna a resurselor existente.

Strategia de securitate a Uniunii Europene insasi nu este un document operational care va functiona de la sine, ci trebuie urmata de definirea cailor concrete de materializare, care se vor constitui intr-un set de alternative politice; utilizarea metodei multidisciplinare/comprehensive, ca abordare generala, s-a dovedit solutia cea mai eficienta, deoarece determina toate dimensiunile actiunii externe. Aceasta abordare va fi aplicata in implementarea politicilor privind vecinatatea apropiata, care, din punct de vedere geografic, este definita concret (ca, de exemplu, solutionarea conflictului arabo-izraelian, ca obiectiv strategic sau, la nivel global, o optiune strategica se refera la ranforsarea sistemelor multilaterale in cadrul carora ONU sa fie actorul principal); toate aspectele privind aceste optiuni trebuie transformate in politici comune pentru fiecare dintre domeniile de decizie si actiune ale UE, cu referiri atat la statele membre, regiuni si probleme globale, cat si la dezvoltarile facute de UE pe linia instrumentelor si a capacitatilor pe care implementarea strategiei le reclama.

Retine atentia faptul ca UE duce inca lipsa de un cadru de lucru politic clar si neambiguu pentru procesele zilnice de decizii politice in domenii ca: guvernarea globala - ca esenta a obiectivului "multilateralism efectiv" sau ca suport pentru definirea mai clara a "calitatii societatii internationale", domenii in care strategia nu ofera elemente suficiente, care sa permita operarea unei prioritati intre domeniile politice si obiectivele specifice.

In cadrul strategiei, NATO este mentionata ca un important "strategic partner" pentru UE, in mod special pentru managementul crizelor si in procesul de intarire a capacitatilor militare, dar nu sunt oferite inca solutii sau perspective cu privire la posibile evolutii ale relatiilor dintre cele doua organizatii, angajarea separata in diferite zone de conflict, relatiile dintre NRF si forta de reactie rapida a UE/BGs; in acelasi timp, trebuie avute in vedere relatiile speciale UE - SUA, care sunt "mai mult decat un parteneriat echilibrat", asa cum se stipuleaza in text. OSCE este mentionata ca o organizatie regionala, cu o semnificatie particulara; relatiile UE - OSCE sunt foarte apropiate, dar, ca urmare a cresterii implicarii UE in zona de vecinatate apropiata, sferele geografice ale celor doua organizatii se suprapun.

O diviziune mai clara a muncii, in cadrul careia fiecare organizatie sa se concentreze pe o anumita arie sau pe un anumit domeniu, ar fi elementul care ar conduce la cresterea valorii adaugate, a influentei si rolului celor doua organisme. Strategia defineste "procesul de constructie a securitatii in vecinatatea apropiata" ca un foarte ambitios obiectiv strategic, mult peste principiul general al bunei guvernari, asigurand sprijin economic tuturor statelor vecine, creand, astfel, premisele necesare netezirii drumului acestor state spre integrarea europeana. Putine semnale concrete sunt date despre continentul african, cu toate ca abordarea multidisciplinara subliniaza pozitia comuna asupra prevenirii conflictelor, gestionarea crizelor si rezolutiile privind Africa, adoptata in anul 2004[2]; nu sunt inca definite concret aspecte privind relatiile cu Japonia, China, Canada si India.

Fundamentele prevenirii conflictelor                                 si managementului crizelor in viziune UE

Uniunea Europeana este un actor global proeminent, care a dezvoltat, intr-adevar, politici intr-o mare varietate de domenii. In domeniul managementului crizelor si prevenirii conflictelor, Strategia de Securitate a UE reprezinta documentul de baza, iar un prim pas in implementarea efectiva a acesteia poate fi creionat dupa un inventar al politicilor existente in toate domeniile relatiilor externe; un altul poate consta in reevaluarea politicilor existente, in functie de obiectivele trasate de strategie prin intarirea coordonarii dintre politici; in fine, sunt domenii care trebuie inca identificate si elaborate in profunzime.

Politica Europeana de Securitate si Aparare (PESA) reprezinta raspunsul dat de Uniunea Europeana la crizele si provocarile la adresa securitatii si a intereselor statelor membre, aparute dupa incheierea razboiului rece. Desi ideea integrarii politicilor europene de securitate si aparare are o istorie de aproape o jumatate de secol, realizarea ei efectiva s-a produs doar recent, in contextul generat de criza din Kosovo.

Dificultatile cu care statele europene s-au confruntat in articularea unei reactii la o criza in imediata vecinatate a uniunii, precum si slabiciunile demonstrate de UE cu acest prilej au constituit principalele argumente care au condus la asumarea necesitatii de realizare si implementare a unei politici comune de management al crizelor externe. In acest sens, s-a trecut si la realizarea mecanismelor autonome de raspuns la crize, prin dezvoltarile concrete subsumate domeniului PESA.

Aceste evolutii au inceput cu ocazia Summit-ului UE de la Salonic (iunie, 2003), la scurt timp dupa incheierea campaniei din Irak, cand inaltul reprezentant al UE pentru PESC si secretar general al Consiliului UE (HR/SG), Javier Solana, "artizanul" primei Strategii de Securitate Europene, a prezentat un document intitulat A secure Europe in a better world, proiectul conceptului strategic european. Premisa de la care se porneste este ca "UE este, vrand-nevrand, un actor global"; in consecinta, "ar trebui sa fie gata sa isi asume responsabilitati in domeniul securitatii globale". In intervalul scurs de la Summit-ul UE de la Salonic si pana la Consiliul European de la Bruxelles (decembrie, 2003), in cadrul caruia a fost adoptata prima Strategie de Securitate Europeana - ESS, documentul nu a suferit modificari de substanta, fiind doar rafinat si avand loc o restabilire a prioritatilor (reierarhizare) pentru unele obiective sau linii de actiune.

Analizand proiectul strategiei, Fraser Cameron[3] afirma ca "UE este un actor a carui influenta pe scena internationala este in crestere si care trebuie sa isi asume mai multe responsabilitati in domeniul securitatii proprii, dar si a celei regionale si globale". Desi avand interese globale, continua rationamentul, "relatiile externe trebuie orientate cu prioritate asupra vecinatatii imediate a UE ()". Si, poate, cel mai important argument pentru evolutia si nevoia de maturizare a uniunii este dat de faptul ca, "desi UE prefera negocierile, dialogul si convingerea in loc de utilizarea fortei militare, nu poate ignora ca forta poate fi utilizata din cand in cand pentru apararea valorilor si a intereselor sale", dupa cum apreciaza Cameron si este reflectat si in textul documentului final. Desigur, acesta va necesita o dezbatere atat in cadru comunitar, dar si cu partenerii principali ai UE, pentru a se obtine un acord asupra "criteriilor referitoare la utilizarea fortei, in noul mediu de securitate" .

Primul concept de securitate european s-a nascut, iar acum se asteapta transpunerea in practica a prevederilor acestuia. In momentul adoptarii strategiei (decembrie 2003), consiliul a identificat patru domenii de actiune imediata, si anume: "multilateralismul efectiv", care sa situeze ONU in centrul sistemului global de gestionare a aspectelor privind securitatea si care reprezinta motorul abordarii multidisciplinare a strategiei, segment pe care s-a institutionalizat deja noua comisie UE - ONU; "lupta impotriva terorismului", domeniu in care UE militeaza pentru cresterea rolului agentiilor de impunere a legii si in care cooperarea transatlantica si cu alte organisme internationale a fost dezvoltata in cadrul unor programe si actiuni comune, schimbul de informatii fiind un domeniu in care inca nu se dezvolta suficiente actiuni[5]; o strategie pentru zona Orientului Mijlociu, ca prioritate, pentru ca reprezinta o sansa pentru pace in aceasta regiune (UE a adoptat o pozitie clara fata de rezolutiile elaborate fata de acest conflict, actionand impreuna cu SUA, prin toate mijloacele, pentru stabilirea unor platforme comune); o politica adecvata, cuprinzatoare, pentru Bosnia-Hertegovina, care sa conduca la constituirea unei identitati national-statale in aceasta tara, integrarea acesteia si, apoi, a restului statelor din Balcani si continuand cu stabilizarea zonei si integrarea in programele complexe de dezvoltare democratica si economica. Preluand misiunea SFOR si lansand propria operatie ALTHEA, UE aplica aceasta larga abordare a strategiei sale in domeniul regional; in domeniul armelor de distrugere in masa, UE aplica propriile politici, fiind parte activa, ca uniune, precum, si prin statele membre, la toate initiativele si actiunile desfasurate in acest domeniu.

Procesul, aflat in desfasurare, al definirii obiectivelor in domeniul capacitatilor de aparare (Headline Goals 2010) va servi, la randu-i, la realizarea capitolului privind aspectele militare ale strategiei; nivelul de ambitie, asa cum este el definit in strategie, trebuie sa determine ce fel de capacitati vor fi create, in ce cantitate, la ce nivel calitativ, astfel incat capacitatile de aparare sa joace un rol definitoriu in stabilizarea vecinatatii apropiate a UE, sa asigure protectia fortelor, sa sprijine politica ONU pentru un "efectiv multilateralism" etc.; in toate cazurile, operatiile, cu sau fara recurs la capacitati si mijloace NATO, trebuie gandite pentru toate tipurile posibile de scenarii care vor avea la baza prevederile strategiei si pe care Statul Major Militar al UE le va elabora sub coordonarea politica a PSC/Secretariatului General si supervizarea militara a EUMC. Aceasta presupune o revedere/analiza periodica a strategiei apararii la nivelul UE[6], proces care poate asigura realizarea principiului bottom-up in realizarea capacitatilor europene de aparare in sistemul "cooperarii consolidate", asa cum este mentionat in proiectul Tratatului constitutional .

Proiectul tratatului instituind o constitutie pentru Europa (The Draft EU Constitution), semnat de catre sefii de stat si de guvern din statele membre si candidate, la Roma, la 30 octombrie 2004, reprezinta un important pas pentru integrarea politicilor externa, de securitate si de aparare la nivelul uniunii. Antonio Missiroli apreciaza tratatul drept un text "favorizator" pentru PESA ("enabling text")[8] atat prin inovatiile pe care le aduce, cat si prin perspectiva diferita asupra domeniului in comparatie cu tratatele anterioare.

Datorita noutatii procesului si retinerilor unor state membre, tratatele adoptate dupa momentul Maastricht (1992) au fost orientate, in principal, spre limitarea dimensiunilor si a domeniilor de aplicare a politicilor externa, de securitate si de aparare.

Noul tratat face referiri atat la politica externa si de securitate comuna (PESC), cat si la politica de securitate si aparare comuna (PSAC), ca parte a PESC. In proiectul Constitutiei Europene, noul concept PSAC (Common Security and Defence Policy - CSDP) inlocuieste atat vechiul concept PESA, cat si varianta sa "desfasurata", PESAC. Proiectul Constitutiei Europene contine prevederi distincte cu privire la actiunile externe ale Uniunii Europene (titlul V). Acestea din urma cuprind o serie de elemente interdependente, intre care politica comerciala comuna, politica externa comuna, politica de securitate si aparare comuna, dezvoltarea cooperarii si asistenta umanitara.

In ceea ce priveste politica de securitate si aparare comuna, proiectul Constitutiei Europene reitereaza faptul ca aceasta va include articularea progresiva a unei politici comune de aparare a uniunii, care va conduce la o aparare comuna atunci cand Consiliul european va decide aceasta in unanimitate. Aceasta evolutie nu trebuie sa afecteze particularitatile politicilor de securitate si aparare ale statelor membre, trebuie sa respecte obligatiile impuse, anumitor state membre, de apartenenta la NATO si sa asigure compatibilitatea sa cu politica de securitate a Aliantei Nord-Atlantice.

Proiectul Constitutiei Europene aduce cinci elemente de noutate, importante in sfera politicii de securitate si aparare comune: extinderea misiunilor Petersberg; decizia infiintarii unei agentii europene de aparare (European Defence Agency), destinata coordonarii politicilor in domeniul realizarii capabilitatilor militare, aplicarii cooperarii structurate (structured cooperation) la misiunile internationale, analizarii posibilitatii cooperarii mai stranse (closer cooperation) a statelor Uniunii in sfera apararii reciproce (mutual defence), si introducerii unei clauze de solidaritate pentru cazurile producerii unor atacuri teroriste si a unor dezastre naturale sau produse de om.

Din aceasta perspectiva, extinderea misiunilor Petersberg de la definirea lor anterioara, din Tratatul de la Amsterdam, la propunerile actuale se refera la: operatiuni comune de dezarmare; misiuni de salvare si umanitare; servicii de asistenta si consultanta militare; misiuni de prevenire a conflictelor si de mentinere a pacii; misiuni ale fortelor combatante in operatiunile de management al crizelor, incluzand impunerea pacii si stabilizarea postconflict.

In ciuda divergentelor manifestate pe marginea proiectului Tratatului Constitutional al UE, formulele finale de compromis par a fi fost satisfacatoare pentru toti: "conceptual Tervuren" a fost inlocuit cu o simpla celula de planificare in cadrul EUMS, dublata de o prezenta NATO in aceasta structura militara a UE si de o celula de stat major a UE, la SHAPE; prevederile initiale ale unei "aparari colective europene" au fost mult ajustate, urmand a se aplica ansamblului membrilor UE, nu doar unui grup de state gata sa participe la o "cooperare mai stransa"; asa-numita "cooperare structurata" in domeniul apararii a fost redirectionata catre un proces de imbunatatire a capacitatilor militare europene din domeniul gestionarii crizelor.

Premise organizationale si politice ale implicarii UE in prevenirea conflictelor si managementul crizelor

Implicarea Uniunii Europene in managementul crizelor si prevenirea conflictelor este strans legata de evolutia politicii externe si de securitate comuna, care nu a existat pana in anul 1993, cand Tratatul de la Maastricht a intrat in vigoare. Inainte, relatiile externe se rezumau la relatiile comerciale, la cele privind raporturile cu coloniile unor state membre sau la cele ce priveau ajutorul acordat tarilor in curs de dezvoltare. Primii pasi in definirea unei politici externe europene au inceput cu asa-numitul proces de cooperare politica europeana, care, cu tot caracterul declaratoriu, a reprezentat un moment important, dupa care, in deceniile recente, UE a construit o retea multipla de relatii internationale, al caror domeniu se extinde mult peste relatiile comerciale, si de dezvoltare economica, ducand la dezvoltarea unei cooperari care sa includa dialogul politic, sprijinul democratiei si cooperarea in investitii. Acest lucru, dublat de o integrare profunda, a conferit UE un nou statut in exercitarea responsabilitatilor, drepturilor si obligatiilor ce-i revin ca actor global si in ceea ce priveste crearea instrumentelor necesare exercitarii acestora. O data cu crearea politicii externe si de securitate comuna (Common Foreign and Security Policy/CFSP), statele membre pot sa-si coordoneze politicile proprii si sa confere UE o identitate politica proprie, uniunea dispunand de mecanisme si instrumente necesare realizarii acestei identitati[9].

Tratatul de la Amsterdam (1997, intrat in vigoare la 01.05.1999) a adus o serie de dezvoltari semnificative in functionarea CFSP[10], iar in Tratatul de la Nisa (decembrie 2002) se stipuleaza ca o decizie unanima, care decurge din acordul tuturor statelor membre (sau folosind abtinerea constructiva), este necesara intr-o serie de domenii, inclusiv CFSP .

Sub umbrela CFSP, UE a avut o serie de initiative in spatiul ex-iugoslav (ajutor umanitar, trimiterea unor elemente de monitorizare a modului de aplicare a acordurilor si tratatelor internationale, asigurarea de forte din partea statelor membre pentru misiunile de mentinere a pacii), a contribuit substantial la realizarea stabilitatii si lansarea programelor de reconstructie statala in Bosnia-Hertegovina, in Kosovo, Serbia si Muntenegru si in FYROM, la lansarea si derularea Programului Pactului de Stabilitate in Europa de Sud-Est, precum si in definirea unor politici si strategii concrete privitoare la relatiile cu Federatia Rusa, Orientul Mijlociu, Irak si Afganistan, Africa si alte regiuni.

Beneficiind de o politica comuna externa si de securitate exersata pe parcursul a aproape cinci ani, s-a putut trece la pasul urmator, cel al fundamentarii unei politici europene de securitate si aparare. La reuniunea la nivel inalt de la Köln (iunie, 1999), liderii UE au decis sa puna in practica o serie de proceduri de adoptare a deciziilor politice pentru o politica europeana de securitate si aparare in cadrul CFSP si sa dezvolte capacitati proprii pentru a lansa si a conduce operatii de gestionare a crizelor pe continentul european sau in alte regiuni geografice unde UE are interese strategice (Tratatul de la Amsterdam contine prevederi pentru actiuni in domeniul securitatii, cum ar fi mentinerea pacii, actiuni de monitorizare, prevenirea conflictelor, care inainte erau indeplinite de catre UEO si care, ulterior, au fost asumate de catre UE). Reuniunea de la Nisa a completat actiunile incepute la Köln si continuate la summit-urile de la Helsinki si Feira/Portugalia pentru crearea ESDP.

ESDP insumeaza misiuni umanitare si de cautare, de mentinere a pacii si participa cu forte combatante in gestionarea crizelor, inclusiv in misiuni de impunere a pacii. Obiective pentru ESDP au fost crearea unei forte de reactie rapida (60.000 de militari), in masura sa se desfasoare in 60 de zile, si sa se autosustina in teatre un an de zile[12]. Tratatul de la Nisa a amendat articolul 17 al Tratatului Uniunii Europene, modificand prevederile care defineau relatiile dintre UE si UEO. In plus, Comitetul Politic si de Securitate/PSC (COPS in limba franceza) poate fi autorizat de catre consiliu sa gestioneze o criza si, pe durata crizei, sa ia el insusi masurile care se impun pentru a asigura conducerea si controlul politic si strategic al operatiilor de gestionare a crizei. Pentru operatiile specifice securitatii comune, unde NATO, ca organizatie, nu este angajata, UE poate utiliza mijloace si capacitati NATO sau capacitati militare specifice statelor membre. Relatiile dintre cele doua organizatii sunt reglementate de mecanisme specifice, care asigura consultari permanente ale UE cu NATO. Drept urmare, la nivelul UE s-a constituit o serie de aranjamente institutionale care asigura functionarea mecanismelor specifice ESDP, astfel: PSC - pentru a asigura consultanta necesara consiliului in monitorizarea situatiei internationale, propune optiuni politice, monitorizeaza procesul de implementare a politicilor comune adoptate de catre consiliu si, cu autorizarea consiliului, adopta propriile decizii (in domeniul securitatii), in masura sa asigure controlul si conducerea politica si strategica pe timpul operatiilor de gestionare a crizelor; un organism militar compus din sefii apararii din statele membre sau din reprezentantii acestora; un centru satelitar al UE; un comitet militar al UE si un stat major militar al UE, compus din personal militar si civil din statele membre; un institut pentru studii europene de aparare (la Paris).

Necesitatea analizarii mijloacelor strategice a decurs din procesul care a dus la crearea ESDP, ca dimensiune militara a CFSP[13]. La o propunere britanica privind coordonarea angajarii unor forte puse la dispozitia UE de catre statele membre, din ratiuni bugetare sau de natura politica, pentru a fi angajate in operatii conduse de UE aparea ca necesara crearea unor structuri specifice de analiza, avertizare timpurie, planificare si conducere strategica doar prin cooperarea stransa in cadrul UE, activitate care se poate rezolva prin crearea unor organisme militare specifice .

In urma reuniunii de la Helsinki a consiliului (decembrie, 1999), au fost elaborate "Helsinki Headline Goals", incepand, astfel, procesul de constructie militara si civila a mijloacelor europene in domeniul militar al ESDP, capacitati specifice de aparare pentru gestionarea crizelor, fara a fi inca realizat un cadru cuprinzator strategic pentru actiuni externe in acest domeniu[15]. Absenta unei strategii explicite, care sa defineasca problemele concrete referitoare la modul de generare a acestor forte, la dotarea si instruirea lor, pentru a se asigura interoperabilitatea in teatrele de operatii, ar trebui pusa pe seama momentului istoric in care fost elaborata decizia politica respectiva.

Motivatia si necesitatea imediata a formularii Strategiei de Securitate Europene constau in consecintele crizei irakiene, care a produs divizare intre state membre si intre europeni si americani, dar se mai poate adauga o larga preocupare de a defini o noua abordare a securitatii. Acest document, "O Europa sigura intr-o lume mai buna/A Secure Europe in a Better World", cunoscut si sub numele de Strategia Solana, era absolut necesar, in conditiile in care, in secolul al XXI-lea, s-au produs si se vor produce mutatii radicale in evolutia mediului international, iar pe plan conceptual are loc o diversitate de dezvoltari in teoria si practica relatiilor de putere, a relatiilor internationale, in stiinta si arta militara.

La data de 29 octombrie 2004, sefii de state si guverne ale tarilor membre si candidate au semnat la Roma proiectul Tratatului referitor la o Constitutie pentru Europa (The Draft EU Constitution), care face referiri atat la politica externa si de securitate comuna, cat si la politica de securitate si aparare comuna, ca parte integranta a PESC. In proiectul Constitutiei Europene, noul concept PSAC  inlocuieste, asadar, deopotriva vechiul concept PESA, cat si varianta sa "desfasurata", PESAC.

In ceea ce priveste PSAC, proiectul Constitutiei Europene va include articularea progresiva a unei politici comune de aparare a uniunii, care va conduce la o aparare comuna atunci cand Consiliul European va decide aceasta in unanimitate.

PSAC trebuie sa nu afecteze insa particularitatile politicilor de securitate si aparare ale statelor membre, sa respecte obligatiile impuse de apartenenta la NATO anumitor state membre si sa asigure compatibilitatea sa cu politica de securitate si aparare a Aliantei Nord-Atlantice.

Evolutia procesului UE de prevenire a conflictelor si al managementului crizelor

Majoritatea analistilor dezvoltarilor subsumate PESA remarca faptul ca, in prezent, UE a ajuns la evolutii semnificativ diferite fata de intentiile si proiectiile initiale ale decidentilor politici si politico-militari europeni, legate atat de capabilitatile militare ale UE, cat si de misiunile de managementul crizelor, conduse de catre UE.

In urma cu cinci ani, contextul lansarii celor mai importante initiative in domeniul PESA, de catre Consiliul European de la Köln, era legat de interventia in Kosovo si de necesitatea de a asigura capacitatile necesare pentru securizarea unor spatii din vecinatatea imediata a uniunii, cum a fost cazul Balcanilor. In prezent, in prim-planul dezvoltarilor PESA se impun: necesitatea realizarii capabilitatilor de reactie rapida pentru operatiuni la mare distanta, contracararea noilor riscuri si amenintari, in special a terorismului si a fenomenului proliferarii armelor de distrugere in masa, precum si intarirea cooperarii si a parteneriatelor militare cu principalele organizatii internationale, in special cu NATO si ONU.

In acest context, recentele dezvoltari din cadrul PESA - dezvoltarea si implementarea "Headline Goal 2010" si a conceptului de grup tactic de lupta, "Battlegroups/BGs", preluarea operatiunii militare din Bosnia/ALTHEA, operationalizarea Agentiei Europene de Aparare - reprezinta momentul de maturizare si consistenta a eforturilor UE in aceasta politica comunitara, semnificand, in acelasi timp, un nou momentum in dezvoltarea acesteia.

Mult timp, criticii proceselor de integrare europeana in domeniile securitatii si apararii remarcau ca pe o limitare serioasa incapacitatea de elaborare si de adoptare a unei strategii de securitate. Necesitatea unui concept strategic european care sa-i ghideze pe cei ce iau deciziile cu privire la aspecte legate de  oportunitatea interventiilor militare - cand, unde si cum sa fie sau nu acestea facute ori cum si cand sa se aplice instrumentele nonmilitare pentru gestionarea situatiilor de criza - era considerata ca un element esential in maturizarea PESA.

In domeniul realizarii capabilitatilor militare, UE se orienteaza spre o noua abordare necesara - de la concepte, la contributii efective. In acest context, noul "Headline Goal 2010" muta accentul de la aspectele cantitative ale vechiului Helsinki Headline Goal pe elementele calitative, constand in cresterea eficientei fortelor si, implicit, a utilitatii lor (interoperabilitate, sustenabilitate, mobilitate si viteza de desfasurare in teatru). Principala explicatie a intarzierilor si a dificultatilor intampinate in realizarea capabilitatilor militare UE a fost legata de existenta a doua "scoli de gandire" divergente in legatura cu PESA - una care sustine si proiecteaza PESA independent de NATO si, a doua, care este adepta cooperarii stranse cu NATO - intre care nu a fost realizat inca un consens, necesar de altfel, si de care depinde evolutia intregului proces.

Documentul privind HG 2010 a fost adoptat in cadrul reuniunii ministrilor apararii ai UE din 17 mai 2004 si reprezinta rezultatul adaptarii HG 2003 (Helsinki, decembrie 1999) la noua Strategie de Securitate a UE, precum si la obiectivul principal stabilit de organele decizionale ale uniunii: pana in 2010, UE va trebui sa aiba capacitatea de a raspunde unei crize in orice punct de pe glob. Potrivit documentului, UE trebuie sa fie in masura sa ia o decizie de lansare a unei operatiuni de management al crizelor in termen de 5 zile de la aprobarea conceptului de catre consiliu, iar desfasurarea trupelor in teatru, in vederea realizarii misiunii, sa se realizeze in 10 zile de la adoptarea deciziei de interventie. In acest context, una dintre cele mai importante dezvoltari o reprezinta initierea si operationalizarea conceptului de grup tactic de lupta, ca modalitate concreta de realizare a fortei europene de reactie rapida.

La Conferinta ministeriala de angajare a capabilitatilor militare din 22 noiembrie 2004[16], un numar de 22 de state membre si Norvegia, ca stat tert, s-au angajat sa realizeze si sa puna la dispozitia UE 13 grupuri de lupta, dupa cum urmeaza: 4 Bg nationale (Franta, Italia, Spania si Marea Britanie) si 9 Bg multinationale, realizate in urmatoarea asociere: Franta, Germania, Belgia, Luxemburg si Spania; Franta si Belgia; Germania, Olanda si Finlanda; Germania, Cehia si Austria; Italia, Ungaria si Slovenia; Italia, Spania, Grecia si Portugalia; Polonia, Germania, Slovacia, Letonia si Lituania; Suedia, Finlanda si Norvegia (ca stat tert); Marea Britanie si Olanda.

In domeniul operatiunilor de management al crizelor conduse de catre UE, evolutiile actuale depasesc din nou proiectiile din urma cu cinci ani. Facand un scurt bilant al interventiilor de pana in prezent, Uniunea Europeana a reusit sa desfasoare doua operatiuni militare de managementul crizelor (CONCORDIA, in 2003, in Macedonia si ARTEMIS, in vara lui 2003 in Congo), in prezent, derulandu-se ALTHEA, cea mai importanta operatiune de pana acum, prin preluarea SFOR de la NATO, la sfarsitul anului 2004. CONCORDIA si ALTHEA s-au organizat si s-au desfasurat, avand acces la mijloacele si capabilitatile comune ale NATO, in cadrul oferit de Aranjamentele Berlin Plus[17], in timp ce ARTEMIS a fost o operatiune UE in contextul unei natiuni-cadru, reprezentata de Franta. Daca adaugam operatiunile civile, de politie (EUPM, in Bosnia-Hertegovina, si PROXIMA, in FYROM) sau in sprijinul statului de drept (EUJUST THEMIS, in Georgia), rezulta un bilant care semnifica transformarea UE intr-un actor marcant, implicat in managementul crizelor la nivel european si international.

O alta zona de dezvoltari semnificative vizeaza relatiile dintre NATO si UE in domeniul securitatii si apararii, prin evolutiile in curs in cadrul Parteneriatului strategic dintre cele doua organizatii. Dupa criza provocata de interventia din Irak, in prezent relatiile dintre cele doua organizatii esentiale, pentru securitatea europeana, traverseaza o faza de importante oportunitati, date fiind transferul misiunii din Bosnia, realizarea mecanismelor de legatura permanente dintre ele si cooperarea in dezvoltarea capabilitatilor militare, in special a fortelor de reactie rapida.

In baza documentului European Defence: NATO/EU consultation, planning and operations, adoptat de catre Consiliul European in decembrie 2003[18], incepand cu a doua parte a anului 2004 s-a trecut la realizarea aranjamentelor permanente de legatura dintre UE si NATO (Celula de stat major a UE la SHAPE si Echipa de legatura a NATO la EUMS) si la operationalizarea, in cadrul EUMS, a unei celule cu componente militare si civile, in cadrul careia sa se organizeze un nucleu de centru operational, ca varianta de planificare si conducere autonoma a unei operatiuni UE de management al crizelor.

Celula civili-militari constituie baza de plecare pentru realizarea obiectivului UE de a-si imbunatati capacitatea de planificare autonoma si de conducere a operatiunilor de managementul crizelor. Pana in prezent, UE are la dispozitie doua variante pentru planificarea si conducerea efectiva a operatiunilor militare proprii: cu recurs la mijloacele si capabilitatile NATO, in cadrul Aranjamentelor Berlin Plus, situatie in care SHAPE joaca rolul comandamentului operational UE (CONCORDIA din FYROM - 2003, ALTHEA din Bosnia-Hertegovina, incepand cu 2 decembrie 2004) si prin cele 5 comandamente operationale nationale puse la dispozitie de catre unele state membre (Franta, Germania, Marea Britanie, Grecia si Italia) in cadrul mecanismului "lead-nation" (rol asumat de Franta in operatiunea ARTEMIS/Congo - 2003).

Aceasta noua structura reprezinta un instrument autonom, la dispozitia uniunii, de planificare strategica, ce integreaza atat elementele militare, cat si pe cele civile implicate in managementul crizelor. In acest sens, celula si centrul operational raspund direct necesitatii de abordare multidimensionala a crizelor, utilizand toate instrumentele si capacitatile la dispozitia uniunii, care constituie esenta si punctul forte al conceptiei UE de management al situatiilor de criza.

Experienta UE in domeniul prevenirii conflictelor     si al managementului crizelor

Incepand cu anul 2003, care se spune ca a marcat operationalizarea PESA, UE a urmarit o abordare graduala in implicarea sa in operatii. Astfel, prima operatie PESA a fost o misiune de politie intr-un mediu stabil (EUPM). A urmat o misiune de gestionare a crizelor cu recurs la mijloace NATO (tip Berlin Plus[19]), desfasurata in imediata vecinatate (CONCORDIA - Macedonia) si intr-un mediu mai putin permisiv si, in cele din urma, o operatiune autonoma de gestionare a crizelor intr-un mediu ostil, dar de mica amploare (ARTEMIS - R.D. Congo).

Operatiile conduse de catre UE au fost, in primul rand, utile pentru verificarea procedurilor existente, indeosebi a procesului de analiza si de luare a deciziilor - CONCORDIA a reprezentat un succes al implementarii Acordului Berlin Plus, iar succesoarea sa, PROXIMA, a demonstrat abilitatea UE de a se adapta la cerintele operationale in teatru (tranzitul de la o misiune militara la o misiune de politie) - precum si pentru a verifica modul de aplicare al tranzitiei cu alti actori. UE a preluat responsabilitatile altor organisme (ONU si NATO) in cazul EUPM si CONCORDIA, in timp ce ARTEMIS a fost initiata de catre UE pentru a acorda un sprijin indirect unei operatii in derulare, sub conducerea ONU, care a preluat ulterior responsabilitati de la UE.

Acestea au reprezentat ingrediente valoroase pentru dezvoltarea PESA atat in domeniul capacitatilor (eliminarea deficientelor constatate), cat si in ceea ce priveste desfasurarea viitoarelor misiuni (planificare, finantare etc.), avand in vedere faptul ca operatia trebuie sa determine capacitatile, si nu invers.

ALTHEA[20] este prima operatie militara a UE de anvergura (7 000 de militari din 22 de state membre si 11 state terte), fiind o continuare a misiunii NATO - SFOR.

Desi ALTHEA (ce are in principal un rol stabilizator) este condusa de catre uniune, NATO mentine la Sarajevo un comandament (aproximativ 150 de militari) cu rol de sprijin operational (monitorizarea aplicarii Acordului-cadru general de pace), acordand in acelasi timp expertiza pentru reforma structurilor de aparare centrale ale Bosniei-Hertegovinei.

Obiectivele operatiei ALTHEA constau in realizarea unui "stat multietnic stabil, viabil si sigur, implicat in relatii de cooperare cu vecinii sai si inscris ireversibil pe calea integrarii in UE", ce va contribui la mentinerea unui mediu sigur si stabil pentru realizarea reformelor politice si economice, conducand, in final, la realizarea capacitatii de autosustinere a stabilitatii tarii. Pe masura ce situatia de securitate din Bosnia-Hertegovina se va imbunatati, UE intentioneaza sa reduca progresiv caracterul militar al operatiei, concomitent cu cresterea implicarii componentelor civile de management al crizelor. In momentul in care vor fi realizate progrese in domeniul securitatii si apararii[21], operatia isi va incheia mandatul, urmand ca toate responsabilitatile EUFOR sa fie transferate catre autoritatile bosniace.

ALTHEA se aseamana in multe privinte cu operatia CONCORDIA. Este o misiune de gestionare a crizelor cu recurs la mijloace NATO (de tip Berlin Plus), desfasurata in spatiul ex-iugoslav, prin preluarea responsabilitatilor de la o misiune condusa initial de catre NATO (SFOR). Nivelul initial al fortelor are aceeasi valoare pe care o are misiunea condusa de catre NATO, iar lantul de comanda este identic cu cel pentru CONCORDIA.

Cu toate acestea, ALTHEA se evidentiaza prin complexitatea sa, fiind pentru prima etapa o misiune cu prezenta preponderent militara, care inglobeaza insa si o componenta civila, de politie (IPU). Date fiind premisele utilizate in procesul de planificare (potrivit carora, in timp, cand situatia din zona va deveni stabila si vor exista conditii favorabile transferului responsabilitatilor catre institutiile democratice locale), importanta acestei misiuni se va concentra asupra consolidarii statului de drept. Ca urmare, dimensiunea fortei va fi ajustata, componenta civila urmand sa creasca din punct de vedere numeric, in detrimentul celei militare (ocazie cu care se va schimba si caracterul militar al misiunii).

Fara indoiala, operatiile desfasurate au reprezentat un succes pentru uniune, fiecare in parte marcand o experienta suplimentara si contribuind astfel la cresterea credibilitatii PESA. In acelasi timp insa, acestea au evidentiat provocari operationale, financiare si de planificare, pana atunci percepute doar la nivel ipotetic.

Din punct de vedere operational, in prezent numai Franta si Marea Britanie au capacitatea de a desfasura o forta importanta intr-un teatru de operatii indepartat si pe care sa fie in masura sa o sprijine inclusiv cu acoperire aeriana. In misiuni de impunere a pacii, succesul este determinat si de structurile de comanda si control, dar si de avizarea politica a tarilor participante, in masura sa accepte si eventualele pierderi de vieti omenesti.

Din acest punct de vedere se poate aprecia ca, daca Anglia sau Franta nu sunt dispuse sa participe in astfel de operatii (datorita angajamentelor din alte teatre de operatii) pe termen scurt, UE nu are capacitatea de a interveni rapid pentru a gestiona situatii de criza in zone indepartate.

In ARTEMIS si CONCORDIA a fost folosit conceptul de "framework nation", Franta jucand un rol principal in cadrul ambelor operatii. Franta ar fi avut capacitatea de a executa independent misiunea din Bunia (sub mandat ONU si fara a fi sub auspiciile UE). Totusi, ARTEMIS a devenit operatie a UE datorita vointei politice de a demonstra valoarea si eficienta capacitatilor europene in mentinerea pacii, ceea ce s-a bucurat de un sprijin politic larg atat din partea altor tari membre ale UE, cat si a statelor terte care au participat in ambele operatii.

Chiar daca participarea unui numar de 27 de tari la operatii de o mica amploare (320 de militari in CONCORDIA) nu aduce beneficii din punct de vedere operational, acest lucru este compensat prin valoarea politica a deschiderii manifestate fata de participarea tertilor, indeosebi cand este vorba de puteri regionale (cazul Rusiei pentru Macedonia si al Africii de Sud pentru R. D. Congo).

Se poate afirma ca, pana in prezent, actiunea UE a fost determinata by default de capacitatile de care dispune. Prin marimea contingentelor din compunerea fortelor, aceste operatii pot fi apreciate de valoare mica, dar si desfasurate intr-o perioada limitata, din cauza deficitului inregistrat in domeniul transport strategic (pentru dislocare) si a incapacitatii de sustinere in teatru pentru un timp indelungat. Chiar daca aceste deficiente stau la baza dezvoltarii unor mecanisme precum HG 2010, procesul ECAP, Global Deployability Approach, avand ca obiectiv tocmai eliminarea acestora, se pare ca si pentru viitor UE isi va exprima preferinta pentru operatii autonome de scurta durata (prin utilizarea conceptului BG) sau pentru operatii de tipul Berlin Plus.

Intr-adevar, participarea la operatii in sprijinul pacii de lunga durata va reduce semnificativ marja de manevra strategica in ceea ce priveste angajarea in alte misiuni.

Daca la nivelul uniunii nu se vor gasi modalitati de impartire a responsabilitatilor (inclusiv financiare), va fi tot mai greu sa se gaseasca tari care sa-si asume un rol in conducerea operatiilor, lucru ce va crea dificultati in crearea capacitatii de reactie rapida din partea uniunii in situatii de criza.

Problema comandamentelor separate, ce urmeaza a fi create la nivelul EUMS (Military HQ), a dat nastere la controverse in raporturile UE - NATO. Discutiile initiate pe timpul Consiliului European din octombrie 2003 s-au concentrat asupra stabilirii unei celule de planificare autonome (la Tervuren), pentru acele operatii pe timpul carora nu se face recurs la mijloacele NATO. Propunerea sustinuta in principal de Franta, Germania, Belgia si Luxemburg a pornit de la posibilele scenarii in care uniunea ar putea fi solicitata sa participe (misiune condusa de NATO, misiune autonoma a UE cu recurs la mijloacele NATO pe bazele acordurilor de tip Berlin Plus si misiuni ale UE, independente, a caror conducere urmeaza a fi executata din comandamente operationale nationale).

Propunerea a fost primita cu mari rezerve din partea Marii Britanii, dar, la randul lor, membrii NATO (SUA si Polonia) si-au exprimat un profund dezacord. In timp, aceste pozitii au capatat nuantari, ministrul britanic al Apararii avansand ideea dezvoltarii unui astfel de comandament la SHAPE[22]. In prezent, la nivelul celor doua organizatii au loc discutii pentru stabilirea structurii si responsabilitatilor Celulei de Stat Major din cadrul SHAPE, al carei rol va fi de a sprijini comandantul operatiei in planificarea si conducerea operatiilor UE de management al crizelor (atunci cand UE face recurs la mijloace si capacitati NATO).

Din perspectiva britanica, larg sustinuta in alte tari europene, nu este dorita dezvoltarea unor capacitati militare alternative la cele ale NATO, astfel incat planificarea la nivel operativ sa ramana in cadrul NATO. Pe de alta parte, UE a transmis un mesaj potrivit caruia Africa reprezinta o zona posibila pentru desfasurarea fortelor sale.

Relatiile dintre Uniunea Europeana si NATO

Apararea si securitatea comuna bazata pe cooperare reprezinta un instrument fundamental al politicii internationale de securitate. Aplicarea principiului subsidiaritatii in organizarea securitatii europene presupune luarea in calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO si ONU. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste niveluri va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute in vedere. Necesitatea unei corelari, a optimizarii cooperarii intre diferitele institutii de securitate devine mai evidenta ca oricand. Evolutiile in UE, competitia dintre UE si NATO, posibilitatea ca interesele nationale ale unor state occidentale sa prevaleze asupra celor comune, evaluarea securitatii de pe pozitii ideologice si nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii intre statele participante sunt principalii factori care influenteaza edificarea unui sistem eficient in domeniul securitatii europene. Nivelul de interoperabilitate pe care se intemeiaza relatiile intre UE si NATO dau continut capacitatii europene colective de gestionare a crizelor.

Realizarea IESA (Identitatii Europene de Securitate si Aparare) este un proces ireversibil, al carui cadru institutional va fi construit prin dezvoltarea relatiei existente intre NATO si UE, pe masura ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate si aparare se va dezvolta. Chiar daca toate statele membre NATO au recunoscut ca este necesar ca europenii sa dispuna de o forta militara independenta de contributia SUA, pentru promovarea politicii externe si de securitate comuna a UE, a existat temerea ca aceasta ar putea duce la crearea unei aliante pur europene si la discriminarea statelor europene care sunt membre ale NATO, dar nu si ale UE, precum si la o dublare a asumarii sarcinilor si alocarii resurselor de catre NATO si UE

Dezvoltarea IESA in cadrul NATO si aplicarea principiului crearii unei forte europene "separabile, dar nu separate', afirmat in iunie 1996 la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitarii acestor probleme. Formula aprobata la Washington in 1999 ofera europenilor mai multa greutate in luarea deciziilor in cadrul aliantei, iar UE - instrumentele de care are nevoie pentru a-si indeplini misiunile asumate.

Aceasta se intemeiaza pe urmatoarele elemente: reafirmarea angajamentului de a intari legatura transatlantica, inclusiv starea de pregatire de lupta, pentru a indeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul aliantei, ori de cate ori va fi nevoie; continuarea procesului de intarire a pilonului european al aliantei, in baza Declaratiei de la Bruxelles, din 1994, si a principiilor convenite la Berlin in 1996 (sunt incluse aici si optiunile referitoare la selectarea unui comandant general european si a unui cartier general NATO, pentru actiuni controlate de UE); dezvoltarea sistemului de legatura intre cele doua organizatii, inclusiv planificarea, exercitiile si consultarea; recunoasterea faptului ca un rol european intensificat va contribui la intarirea Aliantei, constituind temelia apararii colective a membrilor.

In noul Concept strategic al Aliantei Nord-Atlantice se considera ca dezvoltarea unei politici externe si de securitate comuna, care include elaborarea progresiva a unei politici comune de aparare, asa cum s-a cerut in Tratatul de la Amsterdam, este compatibila cu politica comuna de securitate si aparare, stabilita in cuprinsul Tratatului de la Washington. Cresterea mediului de securitate este direct proportionala cu sporirea responsabilitatilor si capacitatilor aliatilor europeni, cu accent pe securitate si aparare.

Concluzii

Securitatea europeana si a aliatilor reclama o abordare holistica, civil-militara strategica, apta sa combine scopuri si mijloace realizabile, in cadrul carora segmentul pur militar al apararii reprezinta o mica parte a efortului, un scop in sine. Totusi, pentru ca UE sa reprezinte un actor de securitate legitim, efectiv si credibil, aceasta trebuie sa posede si o componenta militara limitata si credibila, ancorata ferm in "multilateralismul efectiv" al responsabilitatilor largi ale uniunii in domeniul securitatii.

Strategia Europeana de Securitate, pana in momentul in care va fi definita cu claritate, reprezinta un preconcept care, mai departe, trebuie tradus intr-un mecanism care statueaza cand, unde, de ce si cum va actiona Uniunea Europeana. Numai un asemenea concept strategic poate genera consensul care, in actiunea practica, poate sa reuneasca/asambleze toate instrumentele de securitate ale uniunii (ajutor si dezvoltare, prevenirea actiunilor teroriste, politie activa si eficace, reguli de drept, sprijin pentru realizarea unei administratii eficiente si fortele armate care sa asigure credibilitate etc.) intr-un cadru institutional unic, reclamat de conceptul contemporan de securitate.

Strategia de Securitate Europeana trebuie dezvoltata de institutiile europene abilitate si de catre statele membre spre un veritabil concept strategic, care sa reprezinte un alt fel de inceput in gandirea si organizarea securitatii transnationale, deoarece acesta s-ar putea dezvolta atat intr-un cadru unic civil si militar, cat si intr-un sistem de securitate defensiv si ofensiv (la nevoie) si un sistem specific de aparare.

Pentru elaborarea acestui concept strategic de securitate, strategia ar trebui "tradusa" in misiuni de securitate si aparare care sa cuprinda si "o lista de misiuni militare" care, ulterior, pot constitui bazele unei politici de securitate si aparare la nivel strategic. Aceste misiuni vor putea asigura un cadru propice pentru transformarea si integrarea fortelor armate europene, pentru planificarea misiunilor, pentru programe de echipare viitoare si pentru finantarea cerintelor apararii. Misiunile de securitate si aparare reliefate in strategie reclama dezvoltarea unei politici de securitate si aparare care sa asigure o arie mai larga a misiunilor pe care uniunea si le poate asuma in teatre aflate la distante strategice, la niveluri mai mari de intensitate a conflictelor si pentru perioade mai mari. Toate acestea, coroborate cu procesul de extindere si consolidare politica a uniunii, ar trebui sa conduca la realizarea unui teritoriu european securizat[23].

Unii analisti ai Strategiei Europene de Securitate sugereaza necesitatea crearii unui nou cadru institutional european, in masura sa asigure punerea in practica a strategiei si, mai ales, a viitorului concept strategic.

Astfel, se sugereaza crearea unui Consiliu de Securitate al UE/EUSC (care ar putea incorpora actualul PSC/COPS si care ar fi menit sa echilibreze eficienta interventiei cu legitimitatea politica, fiind responsabil atat pentru aspectele civile, cat si pentru cele militare ale securitatii, asigurand directionarile generale strategice si controlul politic al operatiilor conduse de UE in situatii de criza), a unei Agentii Interne de Securitate/Homeland Security Agency/EUHSA (menita sa asigure securitatea in interiorul continentului european si sa inlature birocratia specifica institutiilor nationale in domeniu) si a unei Agentii de Informatii pentru Combatere a Terorismului/EU Counter-Terrorism Agency/EUCTIA, ca sa folosim doar cateva exemple.

Conceptul privind apararea comuna/colectiva ar trebui schimbat; conceptele privind integritatea teritoriala si mentinerea politicilor de frontiera specific nationale ar trebui abordate prin alte prisme, deoarece cele actuale nu mai pot explica suficient misiunile de aparare a securitatii colective. Un nou concept strategic privind securitatea europeana comuna este necesar pentru apararea infrastructurii europene critice, cum ar fi sursele producatoare de energie, alimentele, sanatatea populatiei, produsele si centrele IT, sistemele de transport etc., aparare care trebuie sa fie transnationala, profesionalizata si armonizata sub aspectul limbajului, instruirii, exercitiilor si al doctrinei. In acest sens, o politica de securitate si aparare europeana va trebui sa urmareasca, in principal, doua obiective majore pentru planificarea fortelor angajate in indeplinirea noului tip de misiuni, si anume, cresterea cantitativa a fortelor foarte bine echipate, instruite si adecvat sprijinite in teatre si dezvoltarea altor forte care sa fie in masura sa se angajeze in misiuni de mica intensitate, misiuni ulterioare primei categorii, asa cum sunt cele angajate in misiuni de mentinere a pacii.

Necesitatea realizarii rapide a eficacitatii militare europene reclama un concept si o actiune distincta pentru declansarea unui proces de transformare a fortei europene (la nivelul statelor membre si/sau la nivel european), similar celui ce se petrece in NATO in momentul de fata, a unor sisteme de capacitati electronice pentru conducerea operatiilor (de tipul European Network Enabling Capability/ENEC), in masura sa integreze fortele europene de securitate si aparare, un concept specific european privind interoperabilitatea si standardizarea, o baza proprie de date pentru generarea fortelor pentru operatii conduse de UE, in care sa fie incluse si statele nemembre UE care isi manifesta disponibilitatea de a participa la acest tip de operatii.

Este important de subliniat faptul ca, asa cum observa directorul general al EUMS, generalul Jean-Paul Perruche[24], participarea la operatii a compensat intr-o prima etapa lipsa unor documente de referinta, precum o Carta Alba a Apararii sau o doctrina strategica a UE, contribuind la dezvoltarea unei culturi strategice in cadrul UE. Asadar, participarea activa a Romaniei la operatiile PESA prezinta si beneficiul suplimentar de insusire a acestei culturi strategice, aflata in stadiu embrionar.

In orice caz, va fi necesara elaborarea unui concept strategic de planificare a apararii UE, in scopul armonizarii si coordonarii ciclurilor de planificare ale statelor membre.

Pentru aceasta trebuie definite misiunile PESA corespunzatoare nivelului de ambitie stabilit de Strategia de Securitate Europeana si cuprinse in Tratatul Constitutional (misiuni Petersberg extinse, plus apararea teritoriului national al statelor membre - clauza de solidaritate si cea de aparare reciproca), impreuna cu o lista detaliata de tipuri de operatii militare corespunzatoare acestor misiuni (de la diplomatia apararii pana la misiuni de prevenire a atacurilor teroriste, eventual cu ADM, oriunde in lume)[25].