Teoria crizelor si a conflictelor

TEORIA CRIZELOR SI A CONFLICTELOR

Continuumul pace - razboi

eseori ne intrebam "ce anume leaga conceptul de pace de cel de razboi?". Aceasta intrebare genereaza automat reversul ei "ce anume separa conceptul de pace de cel de razboi?".

Dar ce este pacea? Un prim raspuns ar putea fi: opusul razboiului. Acest raspuns genereaza automat o alta intrebare: ce este razboiul?. In mod evident, este imposibil sa definim razboiul fara sa ne folosim de anumiti termeni, precum violenta, criza, conflict. Dar care este intelesul ce trebuie dat acestor termeni?

Politicienii si filosofii au dezbatut aceste concepte secole de-a randul, facand imposibila prezentarea tuturor detaliilor intr-un cadru atat de restrans. Reputatul analist german, profesorul Ragnar Müller, ne ofera insa un punct de plecare. In opinia sa, acesta este reprezentat de constatarea ca, din punct de vedere analitic, mai logic ar fi sa nu se inceapa cu o definire exacta a razboiului (care ar fi destul de dificila) sau a pacii (care ar fi de-a dreptul imposibila), ci sa se vizualizeze un continuum, dupa modelul de mai jos (fig. 1)

Conflictul, ca o parte fundamentala a vietii, formeaza fondul (invizibil) al continuumului; conflicte vor exista intotdeauna si pretutindeni. Intrebarea decisiva este insa daca aceste conflicte pot fi solutionate sau nu prin folosirea violentei. Continuumul este impartit in doua de catre asa numita "civilizare a conflictului", care formeaza pivotul central. Razboiul si pacea sunt cele doua extreme. Factorul decisiv este gradul de violenta: daca aceasta se manifesta intr-o mai mare masura, atunci apare razboiul. Daca nonviolenta este caracteristica principala - orice ar insemna acest lucru, atunci predomina pacea. Violenta actuala si structurala (din partea stanga) se opune cooperarii si integrarii (in partea dreapta)

Aceeasi redare sistematica ne ofera unele concluzii despre cum putem pune in relatie termenii de razboi, pace, violenta, criza si conflict. Lucrul asupra caruia analisti nu au cazut inca de acord este cand incepe pacea; sau, ce intelegem cand spunem ca 'se termina violenta'? De asemenea, ea demonstreaza ca este posibila delimitarea acestor notiuni in mod corect doar punandu-le in relatie. Faptul ca in capitolele acestei carti vom aborda, pe rand, doar cate un concept, nu trebuie sa ne faca sa credem ca nu exista o relatie intre ele

O alta concluzie la care ne conduce ilustratia prezentata se refera la ideea de transformare a conflictului. Daca conflictul este o stare endemica a istoriei umanitatii, a carui evolutie poate conduce catre razboi, prin promovarea asa-numitei violente structurale, sau catre pace, prin intelegere si cooperare, atunci putem considera ca, adoptand strategii adecvate, putem controla evolutia conflictului. Adica putem determina transformarea acestuia dintr-o stare in alta, de obicei dintr-o stare de violenta structurala intr-una de intelegere si cooperare, adica o evolutie pozitiva a acestuia.

O ultima concluzie desprinsa din analiza noastra este aceea ca pacea nu inseamna absenta conflictului in sine ci, mai degraba, absenta manifestarii violente a acestuia.

Din punctul de vedere al stiintelor militare, pe acelasi continuum pace-razboi opereaza si Centrul International pentru Prevenirea Conflictului[1]. Asa dupa cum se poate observa in figura urmatoare, gradatiile reprezinta un fel de barometru al pacii si conflictului: pace stabila, pace instabila, criza, razboi, reconstructie, criza postconflict, reconciliere.

Fig. 2. Stadiile de evolutie a continuumului pace - razboi

Delimitarea acestor stadii este fa 323f57d cuta doar din motive operationale, demarcatiile dintre ele fiind vagi. Astfel, criza este definita ca un nivel al conflictului caracterizat de confruntari tensionate intre fortele armate mobilizate, cum ar fi cazul relatiilor dintre Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica in anii '50 sau relatiile dintre Coreea de Nord si Coreea de Sud. Criza postconflict ii urmeaza stadiului de razboi. Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinata de urmatorii factori: intensitatea si numarul nemultumirilor; perceptii si atitudini diferite ale partilor unele fata de altele; intensitatea emotionala si investitiile psihologice in pozitiile partilor; nivelul mobilizarii si organizarii politice; coeziunea dintre liderii respectivelor parti si membrii gruparilor; densitatea comportamentelor ostile; gradul de amenintare sau de folosire a armelor; numarul sustinatorilor fiecarei parti etc.

Conceptul de pace

Daca violenta este criteriul esential de delimitare a continuumului razboi - pace, evidentiata schematic mai sus, atunci o prima definitie a pacii poate fi urmatoarea: pacea este acolo unde se termina violenta si unde incepe cooperarea. Diferitele trepte de cooperare si de integrare marcheaza drumul spre pacea 'maximala', care nu este definita in sensul unei stari fixe de agregare si care ramane o idee regulatoare sau o utopie (pozitiva).

Deseori, in definirea mai exacta a notiunii de pace, se face distinctia dintre pace 'pozitiva' si pace 'negativa'. Pacea negativa este definita ca absenta razboiului sau a violentei fizice directe; este situatia in care armatele nu sunt angajate in actiuni militare impotriva altor armate sau impotriva propriului popor. Pacea pozitiva este un concept mult mai cuprinzator, care include absenta violentei fizice directe, dar si absenta formelor indirecte de violenta structurala, precum si prezenta valorilor sociale si a institutiilor care mentin in mod pozitiv starea de pace.

Pacea domneste intr-un sistem international numai atunci cand conflictele care au loc in acesta sunt solutionate fara a se face uz de forta militara organizata. Aceasta definitie este intr-o anumita masura mai aproape de conceptul "negativ" de pace, care, asa cum am aratat deja, intelege pacea ca pe un nonrazboi. Satisfactia consta in faptul ca nu exista razboi. Prin aceasta nu se intelege insa numai absenta razboiului, ci si inlocuirea acestuia cu alte mijloace nonviolente de confruntare. Consecinta logica a faptului este ca acest concept "negativ" de pace, daca este luat in serios, are multe consecinte, pe care o discutie pur nominalista le-ar fi atribuit de-abia variantei "pozitive" a pacii. Evitarea razboaielor pe o durata mai mare de timp inseamna inlocuirea acestora cu formule nonrazboinice de solutionare a conflictelor. Atunci cand acest lucru este posibil, domneste pacea.

Aceasta definitie nu incrimineaza insa orice forma de violenta, ci doar suprimarea pe cale militara a existentei fizice a oamenilor. Aceasta definitie nu a fost niciodata menita sa indeplineasca "obiectivul unei societati mondiale nonviolente sau, in parametri teologici, sfarsitul suferintelor umane"[2]. Lucrul pe care il face este sa arate intr-un mod mai clar ce se intelege prin componenta universal recunoscuta a pacii, nonrazboiul. Pentru ca nonrazboiul nu este altceva decat absenta permanenta a violentelor militare organizate. El nu este identic cu evitarea temporara a razboaielor, excluzand pregatirea acestuia si, implicit, disponibilitatea oamenilor de a porni la razboi. Ernst-Otto Czempiel mentioneaza ca la acest lucru facuse referire si Hobbes , atunci cand sustinuse ca pacea este acea perioada de timp in care nu exista nici razboi, si nici disponibilitatea oamenilor de a porni unul. Consecintele politice ale acestei definitii consecvente ale nonrazboiului sunt, astfel, considerabile.

Pacea este asadar un proces ce are loc intr-un sistem international si care este caracterizat de un mod nonviolent de solutionare a conflictelor. In tot cazul, definirea acestei notiuni ar putea satisface pe toata lumea si daca ar suna dupa cum urmeaza: pacea domneste atunci cand conflictele sunt reglementate in cadrul unui sistem international, fara a se face uz de forta militara[4].

Privind mai indeaproape insa, cele prezentate ca fiind alternative la definitia "negativa" si "pozitiva" a pacii se dovedesc a fi, de fapt, o serie de etape. Aceasta serie incepe, ca o conditie sine qua non, cu inlaturarea uzului organizat de forta militara si continua ca un proces in care actele de violenta sunt in descrestere, iar justitia distributiva sporeste.'

Reputatul analist Ernst-Otto Czempiel, in lucrarea sa Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaf, publicata in 1986, crede ca este important ca, in loc sa discutam despre razboi si pace, ca stari fixe, sa vorbim despre un continuum, care - dupa cum o va arata graficul de mai jos - este intrucatva diferit de continuumul prezentat anterior.

Fig. 3. Continuumul Czempiel

Punctul de plecare il reprezinta 'conceptul negativ de pace': pacea este absenta razboiului, razboiul putand fi definit destul de precis ca 'uz organizat de forta militara'. Importanta este, mai departe, distingerea a mai multor faze si grade (succesive) ale pacii - fara sa neglijam stari de agregare precum razboiul rece, care fac si ele parte din domeniul pacii, chiar daca au cel mai scazut grad de elemente pacifiste.

O alta deosebire fata de celalalt continuum este faptul ca prin 'sporirea justitiei', alaturi de gradul de (non) violenta, apare un nou criteriu de departajare a diferitelor faze ale pacii. Acest lucru subliniaza, inca o data, stransa legatura dintre pace si justitie.

Conceptul de conflict

Asa cum am aratat deja, conflictele constituie o caracteristica endemica a existentei umane. Conflictele sunt vechi de cand lumea, sunt un fenomen universal, care poate fi intalnit la toate nivelurile convietuirii umane. Dar nu prezenta conflictelor este problematica, nu ea este cea care constituie o amenintare la adresa pacii, ci formele ei violente, care propaga sisteme nedrepte, care avantajeaza doar una dintre partile implicate, inclinate spre preluarea puterii si spre impunerea propriilor interese si care cred ca doar ele detin "adevarul absolut".

In uzul cotidian, conflictele sunt deseori asociate in mod automat cu certurile, cu conflictele de interese, cu puterea sau cu uzul de violenta. Cercetatoarea Ulrike C. Wasmuth a atras atentia asupra faptului ca este important sa consideram conflictele ca niste simple fapte sociale, sa nu le confundam cu formele sale mai avansate; conflictele nu trebuie sa fie minimizate prin prisma unor evaluari concrete si nu trebuie confundate cu cauzele lor. Conflictul, in viziunea cercetatoarei Wasmuth, este, prin urmare, un "fapt social la care participa cel putin doua parti (indivizi, grupe, state), care:

a)      urmaresc scopuri diferite, neconciliabile sau chiar acelasi scop, dar care nu poate fi atins decat de o singura parte, si/sau;

b)      doresc sa faca uz de mijloace, disputate, pentru a atinge un scop anume.

Conflictele sunt deseori percepute ca o lupta care trebuie castigata. Ele dezvolta adesea o dinamica interna care ingreuneaza, daca nu chiar exclude, o reglementare pasnica, constructiva si nonviolenta. Cercetarile asupra comportamentului oamenilor in situatii conflictuale au aratat ca majoritatea acestora tinde sa-si impuna propriile interese, insistand asupra propriei pozitii - asta chiar si acolo unde incep sa se arate insuccesele. Acest model comportamental este insotit si de o limitare din ce in ce mai crescuta a capacitatii de perceptie si de decizie.

Adevarata problema a conflictelor este pericolul permanent ca acestea sa escaladeze: pe parcursul acestora se pune din ce in ce mai mult pret pe strategii de dobandire a puterii si pe uzul violentei. Conflictul devine prin urmare din ce in ce mai greu de controlat, pana cand scapa de sub control, trece pragul violentei, cauzand distrugere si suferinta. Convietuirea este astfel ingreunata, daca nu chiar imposibila, pe termen lung.

Prin intermediul primei figuri am incercat sa punem in relatie notiuni precum razboi si pace, violenta si conflict. Continuumul dintre razboi si pace contine toate 'starile de agregare' care pot exista in politica internationala. In acest context, razboiul este un caz extrem, marcat de un grad sporit de violenta. Pacea este cazul extrem aflat la polul opus, caracterizat de solutii de aplanare a conflictelor (intru totul) nonviolente. Intre acesti doi poli se afla multe alte stari de agregare (conflicte de mica intensitate, crize, conflicte armate), fiecare purtand propria sa masura de violenta.

Este esential sa intelegem acum ca mereu vor exista conflicte, pe timp de razboi, dar si de pace. Conflictele sunt o parte inerenta a vietii sociale, neconstituind de fapt o problema. Ele reprezinta, intr-o oarecare masura, fundalul invizibil pe care se desfasoara continuumul mentionat mai sus. Prin urmare, nu impiedicarea izbucnirii conflictelor trebuie sa ne preocupe, ci solutionarea lor in mod pasnic. Cu alte cuvinte, vorbim despre o civilizare a conflictului, asa cum apare el in figura mentionata.

Prin conflict in sens restrans, obiectiv, intelegem o diferenta ireconciliabila de pozitii intr-o chestiune anume, care face obiectul acestuia. Aici poate fi vorba despre un obiect real - de exemplu, proverbialul "mar al discordiei" pe care si-l disputa doi copii - sau poate fi vorba despre o chestiune abstracta - de exemplu, reglementarea legala a relatiilor dintre state.

Conflictele sunt momente omniprezente in toate ordinile sociale. Atunci cand decurg in mod violent si li se permite sa isi desfasoare potentialul distructiv, ele pot destabiliza ordinea unei societati, ba chiar sa o puna cu totul sub semnul intrebarii. Pe de o alta parte, aplanarea cu succes a unui conflict poate avea efecte educationale pozitive, iar aceasta reprezinta "civilizarea conflictului".

Prin "civilizare" intelegem in primul rand procesul de temperare a afectelor oamenilor prin intermediul mecanismelor sociale. Intelegem acest proces ca fiind o rationalizare si intelectualizare progresiva a existentei noastre. Acest proces este de fapt o cale de la un diferend de natura impulsiv-naiva la unul controlat-reflectat cu mediul nostru ambiant - natural si social.

Reinhard Meyers arata ca Norbert Elias a definit acest proces ca fiind unul de "ridicare a pragului de penibil", sau ca pe un proces in care uzul violentei in desfasurarea conflictelor devine penibil. De-abia atunci cand ne va fi penibil sa facem uz de forta vom cauta mijloace si cai sa ne ferim de a fi penibili[5].

De asemenea, Meyers mentioneaza ca Dieter Senghaas a demonstrat, in sens figurat, relevanta acestui proces al civilizarii pentru limitarea si renuntarea la uzul de forta in relatiile intersociale: "In sistemul international pot fi observate doua procese de durata: rivalitatile de putere de anverguri diferite si interdependentele de densitate diferita. Ambele aspecte constituie subiectul cercetarilor din domeniul pacii: rivalitatile de putere, pentru ca din acestea se pot naste violente sau chiar razboaie; interdependentele, pentru ca acestea pot provoca sau masca rivalitatile de putere. Intre cele doua aspecte exista o relatie dialectica. Cu cat sunt mai ascunse rivalitatile de putere, cu atat devine mai greu pentru relatiile de interdependenta sa amortizeze efectele conflictelor; cu cat sunt mai dezvoltate relatiile de interdependenta, cu atat mai mult creste si posibilitatea ca rivalitatile de putere sa fie impinse intr-un plan secundar, iar inevitabilele conflicte de interese sa fie deviate pe cai mai pasnice"[6].

In ceea ce priveste relatiile internationale, efectul acestui proces de civilizare descris mai sus poate fi integrat in dreptul international ca element care conduce la renuntarea la violente sau chiar la interzicerea acestora. Prin toate acestea intelegem obligatia unui stat de a renunta, in cazul divergentelor cu alte state, la amenintari sau la comiterea unor acte violente, fie ele multilaterale si abstracte sau bilaterale, fata de un alt stat.

De exemplu, articolul 2, alin. 4 al Cartei Natiunilor Unite stipuleaza: "Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, in relatiile lor internationale, de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei, fie impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat, fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite". Totusi, de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, au fost purtate peste 160 de razboaie. Ramane sa ne intrebam daca problema limitarii si renuntarii la violente nu poate fi rezolvata si dintr-o alta perspectiva decat cea interstatala, dreptul international de-legitimand uzul de forta, fara ca cineva sa faca apel la aceasta de-legitimare, din cauza lipsei unei instante eficiente care sa medieze in conflictele dintre state.'

Conceptul de violenta

Revenind la continuumul razboi-pace, in care cursul violent al conflictelor se gaseste pe partea stanga, iar cel nonviolent, pe partea dreapta, in 'jumatatea pacii', observam ca violenta este criteriul central de diferentiere. Dar ce intelegem, de fapt, cand vorbim despre cursul violent al conflictelor? Atunci cand cursul conflictului ia forma unui razboi, lucrurile sunt relativ clare. Mai dificila este situatia in acel segment al continuumului dintre razboi, ca forma extrema (pe partea stanga), si punctul de turnura, de civilizare a conflictelor (din mijloc).

Violenta este un fenomen care nu a fost definit sau delimitat in mod clar nici de catre stiinta si nici in uzul cotidian al limbii. Atunci cand mass-media foloseste acest termen, de obicei este vorba despre urmatoarele aspecte ale violentei[7]:

- criminalitate (furturi si crime);

- vandalism, distrugere de bunuri;

- scandaluri;

- violenta xenofoba;

- violentele dintre bande;

- violenta motivata politic.

Violenta devine evidenta atunci cand este exprimata ca agresiune fizica directa - de exemplu, atunci cand un om il omoara sau il raneste pe altul. In schimb, daca obiceiurile consumatorilor din statele industrializate, sustinute de un consum enorm de energie, duc la incalzirea atmosferei, la cresterea nivelului apelor marii, care ajung sa inunde insule ai caror locuitori isi pierd astfel sursele de existenta, oamenii nu mai vorbesc de violenta. De aceea, cercetarea din domeniul pacii si conflictelor a incercat sa elaboreze un inteles mai larg pentru termenul "violenta".

'Violenta', definind o situatie sociala cuprinzand o serie de posibilitati diverse de actiune, trebuie inteleasa ca un concept-cheie aflat in toate discutiile ce vizeaza razboiul si pacea (pentru ca prin "razboi" intelegem uzul de forta militara organizata intre diferite grupuri sociale, iar prin 'pace', absenta acestuia, ca definitie minimala). Violenta despre care vorbim aici reprezinta insa doar un segment din spectrul contextual mult mai larg al conceptului de violenta: vorbim aici doar despre violenta fizica, care vizeaza ranirea unor persoane sau distrugerea unor bunuri. Situatia sociala care defineste conceptul de violenta directa sau fizica este cea in care exista o relatie clara intre subiect si obiect. Violenta este exercitata de un autor (subiect), violenta este suferita de o victima (obiect).

In uzul mai nou al limbii, violenta este din ce in ce mai mult inteleasa ca violenta fizica. Acest lucru este valabil insa numai atunci cand interpretam "violenta" ca pe o actiune care presupune utilizarea directa de forta fizica sau psihica, ca pe un concept care defineste actiunile unor persoane identificabile la modul concret. Dar violenta poate fi si rezultatul unor contexte sociale, violenta penetreaza, in forma manifesta sau latenta, anumite ordini statale si sociale, toate relatiile politice si sociale. Violenta care nu mai poate fi redusa la actiunile unor indivizi concreti, care reprezinta mai degraba totalitatea violentelor institutionalizate dintr-o societate, poate fi identificata cu violenta structurala. Conceptul de violenta se schimba, din aceasta perspectiva, dintr-un concept de actiune intr-unul de structura (social), care, in functie de starea de agregare, se poate numi conflict minor, criza sau razboi.

'La finele anilor '60, Johan Galtung a adus in discutie diferentierea intre violenta personala si cea structurala, la aceste doua tipuri de violenta adaugandu-se, la inceputul anilor '90, violenta culturala. In cazul violentei personale, victimele si autorii pot fi identificati fara nici o ezitare. Violenta structurala produce si ea victime, dar acestea nu sunt persoane, ci structuri specifice organizatorice sau sociale, in acest caz conditiile de viata fiind cele care stau la baza violentei. Prin violenta culturala intelegem ideologiile, convingerile, traditiile, sistemele de legitimare care fac posibila si justifica, legitimeaza violenta directa sau structurala. Galtung era de parere ca nu putem vorbi despre violenta decat atunci cand oamenii sunt influentati intr-o asemenea masura, incat se realizeaza - fizic si spiritual - mai putin decat s-ar putea de fapt.'[8]

Notiunea lui Galtung de violenta structurala este punctul central de referinta in discutia privind violenta, demarata la nivel mondial de cercetarea in domeniul pacii si conflictelor. Aceasta notiune s-a bucurat de o larga recunoastere, deschizand spre cercetare conceptul de violenta si permitand astfel si analizarea rezultatelor violente (subnutritia din lumea a treia) inregistrate de structuri anonime. Ea a facut insa si obiectul unor critici inversunate, pentru ca a condus la o utilizare inflationista a conceptului de violenta: tot ceea ce credem ca nu este in regula pe tot cuprinsul acestei lumi poarta mai nou numele de violenta structurala.

Una dintre cele mai complete definitii ale violentei este prezentata de OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii), in World report on violence and health, Geneva, 2002, p. 5: 'The intentional use of physical force or power, threatened or actual, against oneself, another person, or against a group or community, that either results in or has a high likelihood of resulting in injury, death, psychological harm, maldevelopment or deprivation'.

Formele de violenta directa sunt recunoscute intotdeauna ca atare. Exista insa si forme mai ascunse de violenta, este de parere cercetatorul in domeniu pacii, Johan Galtung: 'De aceea, cercetarea in domeniul pacii necesita dezvoltarea unei tipologii a violentei, asa cum este patologia pentru domeniul sanatatii.'[9] Galtung intelege violenta dupa cum urmeaza: 'Eu inteleg violenta ca pe o deteriorare a nevoilor fundamentale omenesti ce poate fi evitata sau, la modul mai general, o deteriorare a vietii, care scade gradul la care oamenii sunt capabili sa-si indeplineasca nevoile la un nivel potential posibil. Si amenintarea cu violenta este tot violenta.'

Acest inteles dat violentei depaseste cu mult violenta directa exercitata de o persoana sau mai multe asupra altor persoane. Pe langa violenta directa, Galtung atrage atentia asupra unei alte forme de violenta, violenta structurala, care nu este exercitata de catre persoane si care este ascunsa intr-o oarecare masura in spatele unor structuri. Sa ne gandim aici, de exemplu, la nedreptatile din sistemul mondial al schimbului de marfuri, care fac ca multi oameni sa moara de foame in fiecare an.

Autorii unui articol enciclopedic incearca sa explice la randul lor mult-discutatul concept de 'violenta structurala': 'Violenta este parte constitutiva a sistemului social si iese la lumina atunci cand apar raporturi inegale de forta si, implicit, sanse inegale de viata (de exemplu, inechitatea distribuirii veniturilor, a sanselor de educatie etc.). Galtung foloseste termenul de violenta structurala in mod sinonim cu termenul de "nedreptate sociala". In acest sens, analiza lui Galtung se potriveste cu critica adusa capitalismului in tarile in curs de dezvoltare. Ea legitimeaza lupta impotriva unor sisteme sociale nedrepte (gherila etc.), chiar daca acestea renunta in mare masura la mijloace directe de oprimare.'[11]

In anii '90, Galtung a mai adaugat o categorie tipologiei sale, introducand conceptul de violenta culturala: 'Prin violenta culturala intelegem acele aspecte ale culturii care pot fi folosite pentru a justifica sau legitima violenta directa sau structurala. Stelele si dungile, secerile si ciocanele, crucile, steagurile, imnurile si paradele militare, precum si omniprezentul portret al conducatorului, discursurile aprinse si posterele - toate sunt incluse in aceasta categorie.'[12]

Conceptul de criza

Cuvantul "criza" este utilizat extrem de frecvent. Unii oameni il folosesc cu atata entuziasm, incat ajung in situatia hilara de a nu mai simti nevoia de a fi sensibili la semnificatii. Si acest lucru se intampla deoarece termenul a fost si este folosit pentru a desemna evenimente extrem de diferite. De foarte multa vreme cuvantul "criza" se repeta cu obstinatie pe parcursul aceleiasi lucrari, in contexte ce-i induc semnificatii diferite, fara sa se incerce clarificari conceptuale. Dupa o adevarata hiperutilizare, cuvantul "criza" a devenit un cliseu, un cuvant folosit cu usurinta, un abuz in exprimare chiar si in cercetarile "stiintifice" ale fenomenului.

Fiind perceputa indeosebi ca o "drama relativa", cum spunea Jean-Lores Dufor, criza incepe sa ne preocupe cu adevarat cand ne priveste personal. Altfel, ca notiune, continua sa pluteasca pe undeva, in zona neclara dintre concret si abstract, starnind preocupari analitice doar cand apar situatii interesante. Consideram relevant faptul ca in ultimul deceniu, in lume, din zece manifestari cu tematica politico-sociala mai mult de jumatate au in centrul preocuparilor "crizele" si necesitatea unui "management" eficient al acestora. Cu toate acestea insa, persista dilema la care oamenii secolului XXI vor trebui sa raspunda: pot fi analizate, monitorizate si gestionate crizele cu o eficienta care sa permita centrului de decizie luarea unor masuri coerente pentru supravietuirea sistemului social sau ele vor continua sa fie atat consecinte, cat si surse ale multor situatii insecurizante?

De-a lungul vremii, abordarea fenomenului "criza" a cunoscut numeroase interpretari, in deplin acord cu gradul de evolutie a sistemului relatiilor internationale si cu aspiratiile istorice ale actorilor acestuia.

In 1968, McClelland a definit criza ca fiind, in perspectiva sistemica, "o mutatie in functionarea statutului in contextul fluxurilor de actiuni politice internationale", iar din perspectiva decizionala, o situatie aparte, cu proprietati distinctive, deosebite, in raport cu ocaziile decizionale. Simplificand la maximum, se poate spune ca perspectiva decizionala reconstruieste procesul ca pe un mecanism de stimuli si raspunsuri.

Charles Herman[13] considera criza drept "o situatie care: (1) ameninta obiectivele cu prioritate ridicata pentru unitatea decizionala; (2) restrange timpul disponibil pentru un raspuns, inainte ca situatia sa fie modificata; (3) cand se produce, surprinde pe membrii unitatii decizionale". Michael Brecher arata ca o criza este o "situatie caracterizata de patru conditii necesare si suficiente, asa cum sunt ele percepute de catre decidentii de la nivelul maxim al actorilor implicati:

a)        o mutatie in ambientul extern sau intern;

b)        o amenintare a valorilor de baza;

c)        o probabilitate inalta de implicare in ostilitati cu caracter preponderent militar;

d)        un raspuns la amenintarea valorilor."

Richard Lebow[15] semnaleaza trei proprietati ale unei crize internationale:

a)        perceptia din partea decidentilor ca actiunile, in curs sau invocate ca amenintare, ale unui actor international afecteaza interesele nationale concrete, reputatia de negociator de pace sau propria capacitate de a ramane la putere;

b)        perceptia din partea decidentilor ca, indiferent de actiunea menita sa infrunte aceasta amenintare (excluzand capitularea), se amplifica probabilitatea izbucnirii conflictului armat;

c)        perceptia de a actiona sub presiunea timpului.

In schimb, Karl Deutsch[16] defineste criza ca pe un "fapt care are patru caracteristici:

a)        constituie un punct de dezvoltare in fluxul evenimentelor;

b)        impune necesitatea luarii unei decizii;

c)        pune in joc valorile fundamentale ale cel putin unui actor;

d)        luarea deciziei in timp foarte scurt".

Studiile de specialitate releva ca o criza este, intr-adevar, o combinatie a tuturor celor patru factori descrisi mai sus. In plus, s-au formulat observatii si chiar critici legate de cele patru caracteristici ale crizelor internationale formulate de Deutsch: eveniment, decizie, amenintare, timp. Legatura si interconditionarile acestor patru elemente au fost abordate in mod explicit de catre Charles Herman, caruia i se datoreaza si cea mai raspandita (si acceptata) definitie a crizei internationale prezentate mai sus. Astfel, el a descoperit cu surprindere ca amenintarea si timpul necesar luarii unei anumite decizii nu are efecte prea mari asupra celorlalte doua caracteristici de baza ale crizei.

Aceste clasificari insa, in acceptiunea noastra, corespund partial realitatii prezente, deoarece crizele mileniului III sunt tot mai complicate, iar monitorizarea lor este extrem de delicata. Actorii relatiilor interstatale si transnationale se vor diversifica si, in acelasi timp, actiunile vor include subversiuni tot mai periculoase, iar capacitatile lor de reactie vor deveni tot mai imprevizibile.

Din punct de vedere sociologic, criza se poate defini drept o perioada in dinamica unui sistem in care acumularea accentuata a dificultatilor si exprimarea conflictuala a tensiunilor fac dificila functionarea normala a acestuia, declansandu-se puternice presiuni spre schimbare. Criza reprezinta manifestarea unor dificultati temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimand incapacitatea sa de a functiona in modalitatea existenta. Iesirea din criza se face fie prin schimbarea structurala a sistemului, fie prin importante modificari adaptative ale structurii sale[17].

Revenind la definitiile clasice ale crizei, la nivelul strategiilor nationale ea este definita in moduri diferite. Astfel:

in SUA: un incident sau o situatie ce implica existenta unei amenintari la adresa Statelor Unite ale Americii, a teritoriilor sale, cetatenilor, fortelor militare, posesiunilor sau intereselor vitale americane, ce se dezvolta rapid si creeaza conditii de o asemenea importanta diplomatica, economica, politica sau militara, incat determina angajarea fortelor armate si a resurselor SUA pentru a realiza obiectivele nationale[18];

in Danemarca: o situatie in care tara se confrunta cu o tensiune surprinzatoare si acuta ce poate conduce la izbucnirea unui razboi[19];

in Franta: situatie in care indivizii, grupurile si/sau institutiile isi manifesta dezacordul fata de normele, regulile si valorile sociale si se organizeaza pentru a modifica ordinea sociala existenta[20];

in Germania, politica externa are ca principale obiective prevenirea crizelor si gestionarea crizelor, despre care se afirma ca sunt doua concepte ce nu pot fi abordate separat[21].

Exista o larga varietate de definitii ale crizei: de la cele elaborate de specialistii in studii de securitate, la cele enuntate in documentele oficiale ale institutiilor de securitate. De exemplu, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra urmatoarei definitii: criza poate fi inteleasa drept o situatie manifestata la nivel national sau international, ce este caracterizata de existenta unei amenintari la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale partilor implicate[22].

In acest context, si UE doreste clarificarea conceptuala a termenului de criza. In raportul EU Crisis Response Capability[23] se considera ca, la o prima analiza, este evidenta limitarea folosirii conceptului de criza numai la sensul de situatii preconflict, in care mediul este volatil, pacea - foarte fragila, iar decidentii politici se afla in situatia de a raspunde la criza, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai complicata: se vorbeste despre prevenirea conflictelor nu numai in contextul prevenirii rabufnirii violentei, ci si in escaladarea si revenirea ulterioara . De asemenea, realitatea se complica si in sensul ca, atat la nivelul cunoasterii comune, cat si in uzul formal, conceptul de criza, in special in sintagma "gestionarea crizelor", tinde sa se refere la situatiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar si la cele post-conflictuale.

Conceptul de razboi

O definitie tipica a razboiului, asa cum apare ea in stiintele politice, este urmatoarea: 'Razboiul este un conflict armat de masa care are urmatoarele trasaturi:

doua sau mai multe forte armate participa la lupte, unde cel putin una dintre forte dispune de o armata regulata sau de alte trupe guvernamentale;

demersurile celor doi participanti se desfasoara intr-o forma organizata, condusa de la centru, chiar daca ele nu sunt mai mult decat o defensiva armata sau atacuri planificate (operatiuni de gherila, razboi de partizani);

conflictul armat nu este constituit din confruntari spontane si sporadice;

ambele parti actioneaza in mod sistematic.'[25]

Enumerarea mai multor conditii in aceasta definitie, necesare pentru a putea vorbi despre existenta unui razboi, subliniaza faptul ca o delimitare a razboiului de alte conflicte armate este extrem de dificila. Daca luam in considerare acest lucru, atunci bilantul razboaielor purtate dupa cel de-al doilea razboi mondial ni se va parea socant:

din 1945, lumea a cunoscut doar 26 de zile fara razboi;

incidenta razboaielor a crescut constant: 1945: 3 razboaie, 1955: 15 razboaie, 1975: 21 de razboaie, 1985: 33 de razboaie, 1995: 43 de razboaie;

durata razboaielor a crescut: 41 de razboaie au durat mai mult de 10 ani, 26 de razboaie, mai mult de 5 ani; numarul mortilor si dimensiunile distrugerilor au crescut; mai mult, numarul victimelor de razboi din randul civililor a crescut si el: existenta populatiei civile in randul victimelor de razboi a crescut de la aprox. 50% pana la sfarsitul anilor '70, la 75% in anii '80 si la aproape 90% in anii '90; in total, razboaiele de dupa 1945 au facut intre 25 si 35 de milioane de vieti omenesti;

intre 1945 si 1992 s-au sfarsit 124 de razboaie, dintre care 28 prin victoria atacatorului, si 36 prin infrangerea acestuia, 7 prin intreruperea luptelor, 16 prin impacarea partilor implicate fara ajutorul unui mediator, 37 cu ajutorul medierii unor terte parti.[26]

Aceste cifre indica si faptul ca epoca razboaielor 'clasice', adica inter-statale, s-a sfarsit. Nu in ultimul rand, din cauza atentatelor teroriste de la New York si Washington, de la 11 septembrie 2001, s-a facut remarcata o discutie cu privire la razboi si la adaptarea dreptului international la aceasta situatie noua. De multe ori s-a vorbit chiar de 'noile razboaie': 'Noile razboaie, in care sunt implicati asa numitii warlords si bandele de teroristi, nu sunt totusi atat de noi. A existat o forta razboinica "privatizata", si chiar una dezvoltata, inca dinaintea epocii statalitatii. Din razboaiele purtate dupa 1945 pe tot cuprinsul lumii, o treime au fost razboaie interstatale traditionale. Restul de doua treimi a reprezentat razboaie in interiorul societatilor si razboaie transnationale, in cadrul carora au luptat militii locale, forte de gherila recrutate din mediul international, retele teroriste la nivel mondial, precum si warlords regionali. Asadar, nu mai putem vorbi despre faptul ca statele detin monopolul legitim si in fapt asupra razboiului, asa cum s-a intamplat in Europa de la jumatatea secolului al XVII-lea si pana in secolul al XX-lea. Razboiul s-a dezbarat de lanturile statale, care i-au fost atarnate o data cu pacea din Westfalia, el s-a de-statalizat, ba chiar s-a privatizat. Cel care detinea odinioara monopolul asupra razboaielor - statul - concureaza cu actori parastatali si privati, cu warlords, mercenari si grupari de teroristi adunate in retele, care lupta unii impotriva celorlalti, dar si impotriva statelor.'[27]

Chiar daca razboaiele clasice, interstatale sunt pe cale de disparitie, lumea nu a devenit mai pasnica, iar in practica internationala continua sa se faca uz de violenta.

'La o prima vedere se pare ca razboiul si pacea sunt doua stari politice clar diferite intre ele: atunci cand domneste pacea, nu poate fi vorba de razboi si viceversa. () Razboiul si pacea, doua concepte separate de declaratii de razboi si tratate de pace, sunt prin urmare doua stari politice care se exclud reciproc: doar una dintre ele poate exista la un moment dat - doar razboiul sau doar pacea, nu exista o a treia stare. Sa ne gandim insa la "razboiul rece": acest concept arata ca realitatea politica este mult mai complexa decat constructia binara razboi-pace".[28]

Daca luam in considerare conflictele de dupa cel de-al doilea razboi mondial vom vedea ca diferendele de sub limita unui razboi "propriu-zis" au devenit din ce in ce mai multe. In schimb, "razboaiele clasice", precum cele din Orientul Apropiat, dintre Israel, Siria, Egipt si Iordania, au devenit din ce in ce mai rare.

Din punctul de vedere al cercetarii comportamentale, "razboiul si pacea sunt asadar concepte mai degraba metaforice pentru doua stari care nu pot fi delimitate in mod clar una de cealalta, aflate pe o axa reprezentand agresiunea ca metoda de prezervare si ameliorare a speciei. Dezvoltarea tehnicii armamentului (si instructia militara, care a venit sa elimine instinctul de "fuga de la locul faptei") a redus inhibitiile instinctive si au facut din razboaie o forma de conflict eliberata de orice presiune instinctuala, la care iau parte grupuri din aceeasi specie'.[29]

Competitie - criza - conflict

Diversificarea naturii componentelor care alcatuiesc operatiile de sprijin al pacii, situatiile neprevazute carora acestea trebuie sa le raspunda ridica in permanenta probleme noi pentru decidentii politici, planificatorii militari, executanti, organizatii internationale, societate civila etc. In aceste conditii, era firesc sa se puna in discutie si concepte care aparent sunt de multa vreme clarificate si, bineinteles, nu putea lipsi cele de "criza" si altele asociate cu acesta. Dezbaterile asupra relatiilor dintre competitie - criza - conflict impuneau in mod deosebit definiri si actualizari.

Competitia reprezinta o forma a interactiunii dintre persoane, grupuri, unitati sociale mari, constand din eforturile acestora de a atinge un scop (a avea un beneficiu), ce este indivizibil sau despre care se crede ca este ca atare. Competitia, spre deosebire de criza si conflict, nu presupune elaborarea unei strategii din partea competitorului care doreste sa limiteze actiunile celorlalti.

Conflictul consta intr-o opozitie deschisa, o lupta intre indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitati, state cu interese economice, politice, religioase, etnice si rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte negative asupra interactiunii sociale.

Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusa si consecinte importante, care ameninta o organizatie in scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilitatii lor reduse, aceste evenimente sfideaza orice interpretare si cer un efort sustinut de intelegere si adaptare a reactiilor. Conform lui K.E. Weick[30], pentru rezolvarea unei crize in curs de desfasurare se cere actiune care, in mod simultan, genereaza si materialul brut din care rezulta cunoasterea, dar afecteaza si desfasurarea crizei. Exista un echilibru firav intre actiune si inactiune: actiunea poate avea consecinte periculoase, insa produce cunoastere, in timp ce inactiunea este o cale sigura, dar genereaza confuzie. Crizele care afecteaza grupurile sociale difera prin cauzele si durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, ratiunea umana poate juca numai un rol limitat in desfasurarea lor. Cu toate acestea, ele antreneaza actiunea umana, ceea ce poate transforma micile deviatii in crize majore. Acelasi K.E. Weick sustine ca actiunile desfasurate in sensul intelegerii joaca un rol central in geneza crizelor si, in consecinta, trebuie intelese, daca se doreste stapanirea si prevenirea lor.

Se poate vorbi de asemenea, si despre alte doua concepte: starea de criza si situatia de criza. Conceptul de stare poate fi definit ca o pozitie specifica identificabila intr-un continuum sau o serie a unui proces. Aceasta inseamna ca nu orice deviatie ori disfunctionalitate poate fi criza. Intervine aici si perceptia celor din jur, a comunitatii fata de evenimente si eventuale consecinte. Situatia de criza reprezinta rezultatul combinarii unor circumstante intr-un anumit moment[31]. Identificarea si monitorizarea evolutiei acestor circumstante fac posibila proiectarea naturii raspunsurilor, stabilirea momentelor favorabile stingerii situatiei de criza, mentinerea starii de criza intr-un echilibru care sa permita viitoare dezamorsari. In acest context, intr-un algoritm al sensului intensificarii unei situatii conflictuale, criza este o stare ce precede conflictul puternic: competitie → rivalitate incipienta → rivalitate declarata → disputa intensa → conflict incipient → criza → conflict puternic declarat.

Teoretic, mediul inconjurator, in cazul unei crize, poate fi caracterizat astfel:

neincredere;

polarizarea diferentelor sociale si politice;

folosirea armelor; desfasurarea unor actiuni provocatoare, a unor actiuni sporadice, neorganizate, cu un nivel scazut de violenta;

perceperea intereselor partilor ca fiind incompatibile;

ostilitate intergrupala;

represiune, insurgenta, violarea sistematica a drepturilor omului; declinul perceptiei asupra legitimitatii guvernului national;

mobilizare nationala s.a.m.d.

Timpul de actiune intr-un astfel de caz este scurt, iar raspunsul este format practic dintr-un set de reactii conditionate, vizand drept obiective primare:

reducerea si controlul mijloacelor specifice de coercitie ce pot fi folosite in conflicte violente;

blocarea actiunilor violente;

reducerea tensiunilor;

inghetarea ostilitatilor;

rezolvarea disputelor politice;

mentinerea nivelului primar de securitate;

crearea unor mijloace nonviolente pentru rezolvarea crizei.

Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul instrumentelor de natura diplomatica, militara, economica, sociala si politica adaptate fiecarui caz.