 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
FINANTE
Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale · Fise fiscale · Situatii financiare · Raportari anuale) |
| StiuCum
Home » finante
» finante internationale
» Industria bancara globala
|
|
Riscul bancar international |
|
| In decursul istoriei, sistemele financiare nationale, expuse riscurilor, s-au dotat cu o serie de prederi legislati si organisme de control adecvate. Pe international, absenta reglementarilor si concurenta crescanda au determinat scaderea profiturilor bancare si cresterea riscurilor. Pietele euromonetare, prin absenta reglementarilor si a creditorului in ultima instanta, prin concurenta intensa si inclinatia spre inovare, reprezinta elementul caracteristic, unele banci ajungand in situatia de a fi expuse unor riscuri aproape incomensurabile. Din acest motiv, autoritatile monetare din tarile industrializate au fost preocupate, timp de aproape 20 de ani, de elaborarea unui cadru juridic care sa impuna reguli minime de comportament. Aceste preocupari s-au concretizat prin definirea a ceea ce s-a numit ratio Cooke. Enimentele din vara anului 1974 (falimentele unor banci de renume, puternic implicate pe piata Londrei), au scos in evidenta carentele si risc Acest comitet aa in dere trei modalitati de interntie: - dezvoltarea schimburilor de informatii intre autoritatile de control-supraghere nationale; - imbunatatirea procedurilor de control; - elaborarea unor norme minime de conduita. Aceste preocupari au condus, in 1975, la Concordatul de la Basel, revizuit in 1983, ca urmare a crizei datoriei externe a tarilor in dezvoltare.In ceea ce priste supragherea lichiditatilor si solvabilitatii institutiilor bancare, s-a prevazut o impartire a prerogatilor intre autoritatile monetare apartinand tarilor de origine si cele ale tarilor gazda, astfel incat nici o institutie sa nu ramana nesupragheata. Acest debut al unui sistem multilateral de reglementare nu a impiedicat, catusi de putin, continuarea procesului de liberalizare a sistemelor financiare nationale, care culmineaza cu renuntarea la controlul asupra schimbului monetar. Extinderea operatiunilor swaps a determinat o adevarata spirala a "dereglementarilor competiti". Fiecare tara va incerca acum sa imbunatateasca pozitia centrelor financiare nationale in cadrul competitiei internationale. Procesul de globalizare financiara, sustinut prin aceste evolutii, necesita o viziune noua asupra procesului de supraghere bancara internationala. Comitetul de la Basel asupra controlului bancar (denumit si Comitetul Cooke, dupa numele presedintelui din acei ani) a publicat, in acest sens, la 15 iulie 1988, raportul intitulat "conrgenta internationala a normelor de dimensionare a fondurilor proprii". Scopul declarat al acestui raport este, in primul rand, oprirea declinului proportiei fondurilor proprii, necesare garantarii soliditatii sistemului bancar. in al doilea rand, s-a impus crearea unui climat concurential echiil, intre bancile apartinand tarilor cu practici legislati diferite, in unele situatii definite ca "neloiale". in acest sens, bancile japoneze au fost, adeseori, tinta unor critici de acest gen. in acelasi timp, comitetul semnaleaza dezvoltarea, fara precedent, a operatiunilor inscrise in afara bilantului, cat si riscurile aferente acestor activitati.Incepand cu 1993, bancile cu activitate internationala trebuie sa respecte o proportie de solvabilitate, denumita "ratio Cooke", de 8%. Aceasta proportie se determina in felul urmator: - numaratorul presupune doua categorii de fonduri proprii. Prima cuprinde capitalul social si rezerle inscrise in bilant. A doua are un continut mai larg, in functie de specificul national, din punct de dere conil si legislativ: rezer latente, marje de reevaluare, provizioane generale si provizioane pentru pierderi legate de credite, instrumente hibride de creanta si fonduri proprii sau debite subordonate pe termen lung. Unele elemente sunt ponderate; fondurile proprii, apartinand celei de-a doua categorii, nu trebuie sa le depaseasca pe cele din prima categorie; - numitorul cuprinde activul din bilant si cel extrabilantier. Componentele acestuia din urma sunt transformate in "echivalente de bilant". Toate aceste posturi (din bilant si din afara bilantului) sunt apoi ponderate cu coeficienti ce reflecta gradul de risc de contrapartida (respectiv, incapacitatea sau refuzul co-contractantului de a-si onora angajamentele). Riscurile de piata, rezultate din fluctuatii de curs sau de dobanda, nu sunt incluse in aceasta ponderare. Comitetul de la Basel este, in prezent, preocupat pentru a pune capat acestei deficiente. Prin "ratio Cooke" se urmareste, de fapt, supragherea activitatilor bancare pe baza unor criterii obiecti, ce nu pot fi asimilate restrictiilor sau interdictiilor. Un asemenea rationament determina bancile sa adopte strategii de evaluare a riscurilor si randamentului, aceasta in dauna cresterii actilor cu orice pret. O serie de banci au procedat deja la o restrangere a activitatilor interbancare mari consumatoare de fonduri proprii si putin renile. inca din 1992, primele trei banci unirsale germane, primele patru banci franceze si britanice indeplineau aceste cerinte. Bancile japoneze au fost nevoite sa-si restructureze activitatile, pentru a se incadra in aceste norme. Se observa, deci, ca procesul de globalizare financiara, la inceputul deceniului al 10-lea, a creat un cadru concurential restrictiv. BRI confirma acest fapt in Raportul anual din iunie 1992: renilitatea bancara este in scadere, in toate tarile industrializate, cu exceptia Germaniei. Se recunoaste, prin aceasta, faptul ca, in cadrul sectorului financiar-bancar exista, in prezent, capacitati excedentare. Acestea se vor restrange cu timpul, prin procesul de restructurare in curs: o serie de banci vor disparea, altele vor rezista, prin fuziuni sau aliante. Industria bancara isi va defini, astfel noua sa structura la nil mondial. in aceste conditii, "al treilea val al internationalizarii bancare" apartine deja trecutului.. Categorii de riscuri bancare Lumea financiara a zilelor noastre, puternica si foarte integrata, determina bancile sa faca fata unui numar de riscuri complexe si strans legate unele de altele: - riscul de credit, respectiv riscul ca una din parti sa nu-si respecte pozitia; - riscul de piata, presupune pierdere datorita variatiei generale si neasteptate a cursurilor de piata sau ratei dobanzii; - riscul operational, pierdere datorata erorilor umane, actelor frauduloase sau absentei controalelor interne; - riscul juridic, respectiv riscul ce decurge din regimul juridic aplicabil unui contract; - riscul de lichiditate, riscul ca o anumita pozitie sa nu poata fi vanduta rapid si fara pierderi importante, din punct de dere al pretului; - riscul de reglementare presupune expunerea la riscul de piata si de credit in cursul perioadei de plata; - riscul specific, scaderea valorii unei pozitii, scadere nelegata de tendinta generala a pietei. Specificul tranzactiilor internationale impune bancilor un comportament diferit; riscurile asumate si metodele aplicate difera de la o categorie de tranzactii la alta. In cele ce urmeaza, vor fi prezentate, selectiv, urmatoarele aspecte: - rolul bancilor in finantarea comertului cu produse de baza si materii prime; principalele tehnici de acoperire a riscurilor aferente; - finantarea proiectelor de institii internationale; - metodele traditionale (clasice) de gestionare a trezoreriei in devize si portofoliului international de valori mobiliare; - tehnicile de acoperire a riscurilor pe pietele noilor instrumente financiare; - analiza riscului de tara; - cateva aspecte legate de natura riscului de sistem. Riscuri aferente comertului international cu produse de baza Comertul international cu materii prime si produse de baza se desfasoara in cadrul unui cerc restrans de firme - aproximativ 50 la numar - pe mondial. Din acest motiv, acestea isi permit adeseori sa influenteze in scop speculativ cursurile produselor negociate. in ultimul timp se manifesta o tendinta de concentrare a acestor activitati in cadrul filialelor sau departamentelor specializate apartinand marilor intreprinderi industriale. Cu toate acestea, marile societati sau case comerciale nu au disparut; dimpotriva, pozitia lor se consolideaza dupa 1970, ca urmare a unor enimente cunoscute: - insilitatea cursurilor de schimb, dobanzilor si preturilor la materiile prime; - importurile sovietice masi de cereale; - prabusirea retelelor comerciale traditionale; - afirmarea tarilor producatoare in comertul cu materii prime (titei si derivate, lemn, metale, produse agricole s.a.). In cursul deceniului '80, o serie de firme specializate, precum Cook, Gill and Duffus sau Berisford, au disparut. Activitatile comerciale s-au concentrat in cadrul unor societati cu profil larg: Marc Rich, Cargill, Phibro, Sucres et Denrees s.a., multe cu sediul in Eltia si cu reprezentante in tarile producatoare si mari consumatoare. Aceste societati cumpara si vand cantitati de ordinul a 300.000 tone zahar, 1 milion barili de petrol sau 500.000 tone de porumb. Derularea unor astfel de tranzactii presupune: - controlul asupra fluxurilor logistice, respectiv mijloacelor sau posibilitatilor de transport, depozitare, transformare primara; - acoperirea riscurilor la care se expun negociatorii; - mobilizarea unor fonduri importante, care depasesc adeseori capacitatea unei singure banci, necesitand constituirea unor sindicate bancare; - organizarea unor retele de agenti localizati care indeplinesc, in primul rand, functia de comunicare si informare. Riscurile, la care se expun negociatorii si bancile in cazul unor astfel de tranzactii, sunt numeroase. Riscul de pret este cel mai cunoscut si cel mai evident. Scaderea pretului barilului de petrol cu 1 dolar poate provoca o pierdere de 1 milion de dolari unei societati care detine in stoc 1 milion de barili. Variatiile de 1 dolar in 24 de ore si partizile de 1 milion de barili sunt destul de frecnte. La fel se poate intampla si pentru grau, aluminiu etc. Pentru a se acoperi contra riscului de pret, negociatorii se pot angaja in operatiuni pe pietele la termen sau de optiuni. In general, pietele la termen sunt preferate celor de optiuni, din cauza nilului primelor si lichiditatii insuficiente a acestora din urma. Riscul de curs de schimb reprezinta o preocupare permanenta. Protectia consta in operatiuni pe pietele valutare, optionale sau la termen, prin contracte asupra devizelor (ex. International Monetary Market, la Philadelphia sau Chicago, LIFFE, MATIF s.a.). Riscul variatiei ratei dobanzii nu este foarte important, intrucat majoritatea tranzactiilor au drept termen de derulare trei luni. Riscul apare atunci cand tranzactiile depasesc trei luni sau este necesara finantarea stocurilor pe termen mediu. Acoperirea consta in operatiuni pe pietele la termen de instrumente financiare sau pietele de optiuni. Se pot utiliza si instrumentele specifice pietei swap: cap, floor, collar s.a.. Riscul de tara sau riscul politic este specific unor astfel de tranzactii cu parteneri din Orientul Mijlociu, Extremul Orient, America Latina, tari in curs de dezvoltare sau Europa de Est. Cea mai buna protectie o asigura creditele documentare irevocabile, confirmate si societatile de asigurare a creditului, localizate in tarile partenere. Riscul de navlu este destul de frecnt in anumite perioade. Piata contractelor la termen asupra indicelui de navlu de la Londra, nefiind foarte activa, nici foarte lichida, este putin utilizata. Protectia se asigura prin detinerea de capacitati de transport (flota proprie) sau prin inchirieri in regim de time-charter. Riscul comercial sau riscul de neplata din partea cumparatorului se acopera, de regula, prin garantii bancare si prin utilizarea creditelor documentare irevocabile si confirmate. Cu toate aceastea, riscul de nepreluare a marfurilor, atunci cand cursurile scad, se mentine, necesitand, in asemenea situatii, cheltuieli suplimentare de depozitare. Riscul logistic se manifesta, adeseori, prin grele din porturi sau blocarea temporara a cailor de transport, acoperirea constand in prime de asigurare suplimentare. Specificul acestor operatiuni, riscurile la care se expun bancile determina practicarea unor metode diferite de finantare si acoperire, ativ cu cele utilizate in cazul intreprinderilor industriale. Bancile vor aa in dere, de aceasta data, un complex de riscuri: riscul de firma, riscul de produs, riscul comercial si riscul politic. Riscul de firma se refera la natura juridica a societatilor. Adeseori, acestea nu sunt cotate la bursa si au un caracter familial, ceea ce presupune pastrarea secretului asupra informatiilor financiare. Evidentele conile pot fi, la randul lor, defectuoase. Riscul rezulta si din structura organizatorica a firmelor, competenta cadrelor de conducere sau comportamentul, mai mult sau mai putin speculativ, al negociatorilor. Se pot adauga aici si metodele sau tehnicile de acoperire utilizate pe pietele la termen sau optiuni, care sunt profiile sau generatoare de pierderi. Riscul de produs este in functie de natura acestora (titei, cereale, alte produse agricole, metale), de volatilitatea preturilor, de cerere si oferta sau capacitatea de absorbtie a pietelor.In ceea ce priste riscul comercial, bancile se vor informa asupra soliditatii relatiilor comerciale - finantarea fluxurilor ficti fiind exclusa - cat si asupra clauzelor de arbitraj. Toate acestea, cat si nilul sumelor in joc, impun bancilor o atitudine prudenta, atenta si circumspecta. Analiza riscului presupune metode de lucru care nu se rezuma la simpla analiza financiara si de bilant. Aceasta, intrucat procedurile traditionale ar conduce la respingerea tuturor operatiunilor. Personalul bancar specializat, pus in fata complexitatii unor astfel de operatiuni, trebuie sa dea dovada de capacitate de decizie, pregatire multilaterala, rapiditate in gandire si actiune. Am de-a face, de fapt, cu munca in echipa in cadrul celulelor specializate in finantarea societatilor de comert international. Aceste echipe vor fi in masura: . sa aprecieze riscurile specifice; . sa centralizeze angajamentele local . sa coordoneze actiunea bancii fata de societatile de comert international; . sa dezvolte activitati renile, data fiind amploarea fondurilor puse in joc. Evaluarile se bazeaza, in primul rand, pe calitatea persoanelor (traders), increderea reciproca si o stransa colaborare. Pe parcursul desfasurarii tranzactiilor, colaborarea presupune o serie de interntii din partea bancii care se rezuma dupa cum urmeaza: . finantarea depozitelor si garantiilor rezultate din pozitiile detinute de negociatori pe pietele contractelor la termen sau optiunilor; . gestiunea si acoperirea riscului de schimb; . acoperirea riscului de dobanda; . emiterea acreditilor, garantiilor de licitatie (bid bond) sau de buna executare (performance bond); . finantarea prin deschiderea de linii de credit care pot fi de ordinul a sute de milioane de dolari. In acest sens, se pot utiliza linii pentru mai multe devize, produse sau societati; . creditele puse in discutie pot fi de prefinantare, destinate pregatirii productiilor in tarile exportatoare (ex.: cafea, cacao s.a.), de acoperire a fondurilor de rulment pe termen mediu, destinate finantarii stocurilor de materii prime, de acompaniament; . banca isi asuma riscul comercial si politic prin confirmarea acreditilor sau acordarea de garantii; . banca poate interni in operatiuni de swap (hedging) cu partizi de materii prime. Toate acestea presupun decizii referitoare la sume importante ce urmeaza a fi luate intr-un interval scurt de timp (cateva ore). Din acest motiv, pe international, bancile acti in finantarea comertului cu produse de baza sunt putine la numar si foarte specializate, la randul lor. Se remarca in mod deosebit bancile europene, majoritatea fiind franceze. Astfel, Paribas este specializata in finantarea comertului cu metale si titei (hard commodities), dezvoltand in prezent activitati si in sectorul produselor agricole (soft commodities). Printre bancile franceze, acti in operatiuni de acest gen, mai pot fi citate: Indosuez, Credit Lyonnais, Societe Generale, BNP, Credit Agricole. La acestea, se adauga banca olandeza AMRO si doua banci eltiene: Union de Banques Suisses si Societe de Banques Suisses. In anii '60, bancile americane au sustinut puternic acest comert. Cu exceptia catorva, precum Banker Trust, Chemical Bank, Chase Manhattan, Morgan Guaranty Trust si Citibank, celelalte s-au retras, abandonand, pe parcurs, finantarea comertului international cu produse de baza. Pentru acoperirea riscului de pret din comertul cu materii prime, negociatorii pot recurge la tehnicile practicate pe pietele organizate -pietele bursiere la termen. intr-o prima etapa, acestea au fost predominante. In ultimii ani, mai precis din 1989, instrumentele puse in aplicare de catre banci detin un rol din ce in ce mai important si se refera la operatiuni pe piete "or the counter". Cele doua tipuri de piete (bursiera si "or the counter") evolueaza in prezent in paralel, adresandu-se unui segment diferit de operatori. Pietele organizate sunt utilizate doar de profesionistii permanenti care dispun de infrastructura tehnica si umana necesara. Pietele "or the counter" raspund mai bine necesitatilor utilizatorilor ocazionali care doresc sa evite standardizarea contractelor sau scadentelor, imobilizarile de fonduri sub forma depozitelor de garantie sau marjele de acoperire. Bancile se implica in primul rand pe pietele derivate nestandardizate, indeplinind o serie de functii: - din punct de dere tehnic, in conceptia si montajul noilor instrumente; - consultanta, asistenta si formare profesionala pentru clientela; - preluarea riscurilor de credit si de pret, denind contrapartida la operatiunile swap sau vanzand instrumente optionale (optiuni, cap, floor, collar, swaption). Metoda cea mai utilizata este recurgerea la tranzactii adecvate pe pietele organizate. in cazul unui swap, institutia bancara care s-a angajat sa plateasca un pret fix si sa primeasca unul variabil, se expune, in mod evident, riscului de scadere a cursurilor. Pentru a se proteja, cel mai simplu este sa vanda contracte la termen. Daca preturile scad, banca inregistreaza o pierdere asupra swap-ului pe care o va compensa printr-un profit pe piata organizata, cumparand contracte la un pret inferior pretului la care le-a vandut anterior. Utilizarea acestei tehnici de protectie este mai la indemana, intrucat pietele la termen de materii prime sunt consolidate. Avantul tranzactiilor pe pietele de metale neferoase de la London Metal Exchange sau in cadrul burselor International Petroleum Exchange si New York Mercantile Exchange se explica, in primul rand, prin faptul ca bancile au recurs, pentru operatiuni de acoperire, la aceste piete organizate.Intrucat, pentru unele materii prime sau produse petroliere nu exista piete la termen, bancile au initiat operatiuni de acoperire incrucisata (cross hedging) mai dificile si mai riscante, ativ cu operatiunile de acoperire directe. Dezvoltarea pietelor derivate apare ca o consecinta a puternicelor fluctuatii de pret care au afectat unele categorii de materii prime dupa 1985. De exemplu, in cazul produselor petroliere, in perioada august 1990 - februarie 1991, fluctuatiile pretului la kerosen au fost cuprinse intre 150 si 500 dolari / tona. Totodata, s-au inregistrat fluctuatii in functie de pronienta geografica a produselor, ceea ce a determinat recurgerea la operatiuni swap si optiuni cu scadente cuprinse intre 6 luni si 1 an. Producatorii, chiar si cei mai reticenti la adresa pietelor derivate si obisnuiti cu pietele bursiere, au facut apel la astfel de combinatii, internind pe ambele categorii de piete, pentru a putea obtine profit. in acelasi timp, atat producatorii-exportatori, cat si marii importatori-consumatori au invatat, din propria experienta, ce inseamna a lucra neacoperit ! Finantarea proiectelor de institii si riscurile aferente Institiile industriale, indiferent de domeniul sau tara in care sunt localizate, necesita valori de finantare adeseori superioare miliardului de dolari. Proiectele de mare anrgura au generat tehnici si competente adecvate, cunoscute in limbaj bancar prin denumirea, in limba engleza, de project financing. Finantarea de proiect presupune realizarea unei unitati economice viabile din punct de dere tehnic, financiar si comercial, asa incat intrarile de fonduri, rezultate din exploatarea obiectivului, sa fie considerate, de la bun inceput, ca suficiente atat pentru acoperirea serviciului datoriei, cat si pentru recuperarea costurilor si o remunerare corecta a capitalului. Montajul financiar presupus de o asemenea finantare se bazeaza pe echipe de specialisti din mai multe domenii, capabili sa rezol problemele complexe ridicate de realizarea unui proiect de institii. Fiecare montaj financiar este unic, in felul sau; cu toate acestea, se pot schita cateva trasaturi comune: - majoritatea proiectelor de institii au drept scop exploatarea resurselor de materii prime sau obiecti economice care formeaza un tot unitar - uzine la cheie, transporturi maritime si aeriene, telecomunicatii, turism, lucrari publice, conducte s.a.m.d.; - proiectele reunesc mai multi participanti si, respectiv, mai multe surse de finantare; - finantarea se bazeaza cu prioritate pe imprumuturi, fondurile proprii reprezentand un procent redus in cadrul ului de finantare; - montajul financiar presupune organizarea protectiei creditorilor contra riscurilor; situatia cea mai frecnt intalnita este cea a partajarii acestora, intre initiatorii proiectului si posesorii de fonduri. Spre deosebire de finantarile clasice, proiectele de institii presupun o adaptare la conditii si necesitati specifice, lasand mai multa libertate de actiune diferitilor parteneri. Sistemul bancar international va prelua o mare parte a riscurilor, indeosebi riscul politic, dar si parti semnificati din riscul industrial de exploatare. Pregatirea finantarilor de proiect incepe prin studiul de fezabilitate, elaborat de echipele tehnice ale beneficiarului, de obicei, cu sprijinul consultantilor straini. Studiul de fezabilitate cuprinde: - descrierea tehnica amanuntita a obiectivului; - evaluarea volumului institiilor si costurilor de exploatare; - previzionarea productiei si incasarilor anticipate. Se parcurg, de fapt, trei etape care cuprind studiul ingineresc, studiul juridic, conil, fiscal si studiul financiar, propriu-zis. Studiul ingineresc este, de la inceput, elaborat sub indrumarea expertilor bancii organizatoare care nu va accepta finantarea decat daca acest studiu, supervizat de expertii straini, ajunge la o concluzie favorabila. Studiile realizate de inginerii consultanti, angajati de promotorii proiectului, pot fi supuse, ulterior, unei contra-expertize realizate de ingineri independenti. Costul acestor studii este ridicat, putand atinge pana la 2-5% din valoarea globala a proiectului. Analiza financiara are drept scop determinarea renilitatii acestuia. Criteriile utilizate sunt aceleasi ca in cazul proiectelor obisnuite de institii: rata interna de randament si valoarea neta actualizata. Obiectivul studiului financiar este si acela de a se intocmi un de finantare cu precizarea duratei, dobanzilor si modalitatilor de utilizare a diferitelor surse la care se va recurge: credite specializate (Banca Mondiala, BERD), credite de export, credite locale, alte tipuri de credite internationale. Printre numeroasele surse si posibilitati de finantare, se pot cita: . creditele de export, adeseori subntionate de stat, deci creditele mixte, pentru a utiliza exprimarea incetatenita in practica financiara internationala; . creditele gurnamentale, acordate de tarile dezvoltate sub forma ajutorului pentru dezvoltare, pe termen lung, cu dobanzi reduse si perioade de gratie importante; . creditele acordate de marile institutii financiare - Banca Mondiala, banci regionale - intervin cu sume relativ reduse in cadrul procedurilor de cofinantare; . pietele internationale de capital reprezinta surse importante de fonduri, sub forma eurocreditelor consortiale sau emisiunilor euroobligatare; . o sursa de finantare specifica, in cadrul proiectelor de institii, o reprezinta operatiunile de leasing; . pietele interne de capital se pot constitui uneori in surse de finantare cu mentiunea ca finantarile locale efectuate de international; . la finantarile bancare pe termen scurt se va recurge in situatii de refinantare a unor debite mai chi, de depasire a costurilor, duratei de dare in exploatare a obiectivului sau de crestere a ratei dobanzilor flotante. Aceste surse intervin in proportii diferite, in functie de situatie. Este greu de silit o tipologie; se poate totusi estima ca fondurile proprii detin proportii variabile, de 10-40% din finantare, creditele de export, intre 30-50% si creditele bancare internationale, intre 20-50%, celelalte surse avand un rol marginal, de completare. Beneficiarul de proiect este, adeseori, o entitate economica specifica, creata ad-hoc, sub forma anonima sau in participatie, o asociatie sau un consortiu industrial. Creditorul este un "pool" bancar, organizat dupa tipicul pietelor financiare: banca "chef de file" dirijeaza intreaga operatiune, asistata de "co-chefs de file", banci care constituie sindicatul de conducere; gestiunea administrativa este incredintata unei alte banci, denumita banca-agent. Rezulta din aceasta ca si comisioanele percepute sunt numeroase: de montaj, de garantie, de gestiune, de plasament, de angajament, de agent. Finantarile de proiect necesita timp; studiile prealabile se intind uneori pe cativa ani, finantarea propriu-zisa dureaza, de obicei, doi ani. Pe international, pot fi identificate in prezent circa 20 de institutii financiare care detin un rol important pe piata finantarilor de proiecte. In primul rand, se remarca bancile comerciale internationale: marile banci americane, urmate indeaproape, in ultimul timp, de cele japoneze, bine cunoscutele "merchant banks" de pe piata Londrei sau marile banci europene. Finantarile de proiecte presupun o serie de riscuri: riscul politic sau riscul de tara, urmat indeaproape de riscul de calamitati (incendii, cutremure), riscul de modificare a climatului socio-economic (aparitia de norme si modificari legislati, noi impozite si taxe). La acestea, se adauga riscurile susceptibile sa apara pe perioada constructiei: riscul de neterminare a lucrarilor, de intrerupere, intarzieri sau de depasire a cheltuielilor. Dupa terminarea lucrarilor, in perioada de exploatare, pot interni riscul de proasta gestionare sau iesirea din contract a unor parteneri, riscuri asupra calitatii si nilului productiei sau riscuri rezultate din activitatea de comercializare. Riscul financiar, de ne-rambursare a creditelor, constituie o sinteza a celor de mai sus. Pentru a se proteja, creditorii pot sili, de la inceput, respectarea unor proportii financiare, intre fondurile proprii si credite. Totodata, partajarea riscurilor, intre participantii la institie, presupune asumarea unor garantii. Cel mai frecnt utilizate sunt sechestrul asupra conturilor, ipoteca, blocajul stocurilor sau rezerlor si subscrierea de polite de asigurare. La acestea, se adauga inserarea de clauze ce prevad penalizari pentru intarzieri sau teste efectuate de experti independenti. Contra riscului de abandon al proiectului se poate solicita o scrisoare de angajament din partea gurnului local care sa garanteze acordarea concesiunii, precum si semnarea unor contracte de preluare a produselor pe termen lung. |
|
|
Politica de confidentialitate
|
