 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
FINANTE
Finante publice, legislatie fiscala, contabilitate, informatii fiscale, asistenta contribuabili, transparenta institutionala, formulare fiscale din domaniul finantelor publice si private (Declaratii fiscale · Fise fiscale · Situatii financiare · Raportari anuale) |
| StiuCum
Home » finante
» finante internationale
» Industria bancara globala
|
|
Structura sistemului bancar international |
|
| Sistemul bancar international este compus din foarte multe banci. Dintre acestea, doar cate sute au o participare internationala semnificati, remarcandu-se, in primul rand, printr-o activitate sustinuta in cadrul sistemelor financiare nationale. Se mai pot adauga, aici, bancile consortiale, cu mentiunea ca acestea nu au detinut niciodata o pondere importanta si ca, in ultimii ani, sunt in cadere libera. Oricum, aceste consortii bancare nu au fost altce decat filiale comune ale bancilor obisnuite. intrucat tehnicile financiare internationale sunt, in linii mari, identice cu cele de pe pietele nationale, spatiul bancar international are meritul de a sustine sau privilegia inotiile financiare, adoptate ulterior rapid in cadrul sistemelor bancare nationale, in sensul unui veriil transfer de tehnologii financiare. Studiile cu privire la centrul financiar Londra rele, de multa vreme, faptul ca gradul de conc Aceste banci pot fi clasificate in cate mari familii, in functie de competentele detinute in tarile de origine: - bancile de depozit. Functia lor principala este transformarea resurselor pe termen scurt - depozitele persoanelor fizice si intreprinderilor - in credite pe termen mediu si lung, inscrise in activ, sub forma de creante. Acest tip de banci este foarte raspandit in tari precum SUA, Japonia, Marea Britanie, Franta; - bancile comerciale (commercial banks) au actionat, de la inceput, pe pietele de eurodevize, in vederea gasirii unor modalitati de atenuare a constrangerilor legate de expansiunea lor geografica; - bancile regionale isi fac aparitia in marile centre financiare americane: New York, Chicago sau marile orase din California; - cele 12 City Banks japoneze s-au lansat pe arena internationala ce mai tarziu, in baza unei retele in strainatate mai putin dense. La inceputul deceniului al 7-lea, acestea au dat doda de un dinamism fara precedent, considerat adeseori, de catre concurenta, drept excesiv. La sfarsitul deceniului trecut, puterea lor internationala atinge cele mai inalte culmi; - bancile de cliring (clearing banks) si fostele banci coloniale britanice au detinut, la randul lor, o pozitie acti pe piata eurodevizelor, continuand sa profite de pe urma retelei internationale ste sau potentialului pietei londoneze si experientei acumulate inca din secolul trecut. Prin intermediul lor s-au putut contracara o buna parte din efectele negative ale controlului asupra schimbului monetar care, pana in noiembrie 1979, reducea considerabil utilizarea internationala a lirei sterline; - bancile universale. Spre deosebire de bancile de depozit, bancile universale isi au originea in Germania, Elvetia si Austria. Activitatea lor nu se limiteaza doar la intermedierea depozit - imprumut constand, in acelasi timp, in operatiuni de interventie directa pe pietele financiare atat in cadrul emisiunilor propriu-zise, cat si in fazele de negociere. Aceasta competenta dubla explica activitatea lor mai acti pe pietele euroobligatare, ativ cu cele din domeniul creditelor internationale. Bancile de afaceri, desi nu pot fi considerate banci universale, se apropie de acestea, mai ales in privinta activitatilor internationale. Bancile elvetiene detin un rol specific pe pietele financiare internationale, investind capitaluri gestionate in cadrul fondurilor fiduciare. Sumele aferente se regasesc in afara bilantului si sunt, adeseori, mai importante decat cele din bilant; - casele de economii si institutiile specializate. In decursul timpului, comunitatea bancara a fost intregita prin cate case de economii de talie, ce rilizeaza cu marile banci. Centralele regionale ale caselor de economii germane (Landesbank - Girozentrale), casele de economii belgiene si italiene sunt cele mai reprezentative. Se mai pot incadra aici casele de credit agricol (CNCA in Franta sau Rabobank in Olanda) si bancile populare, angajamentul lor international fiind destul de intarziat si limitat. Procesul de dezintermediere financiara Pana in ra anului 1982 - debutul crizei mexicane - impartirea finantarii internationale in piete de credite bancare si piete de titluri, indeosebi obligatare, era destul de distincta. Dupa aceasta data, apar si se dezvolta noi tehnici de finantare, cum sunt facilitatile de emisiune garantate: produse hibride, intre creditele bancare si titlurile negociabile. Bancile de investitii americane (investment banks), bancile comerciale britanice (merchant banks) si casele de titluri (in principal, japoneze) care dominasera, pana atunci, pietele de obligatiuni straine si de euroobligatiuni vor concura, de acum inainte, bancile de depozit in aceste noi domenii ale activitatilor bancare internationale. Ca urmare, bancile de depozit au fost nevoite sa se doteze cu tehnologiile si capitalul uman necesar, in vederea lansarii pe pietele de titluri financiare. Activitati financiare in cadrul sistemului bancar Sistemul bancar international a sustinut, de la bun inceput, activitatile financiare de proportii, destinate clientilor institutionali. Activitatilor interbancare le revine un rol important in circulatia capitalurilor si gestiunea riscurilor rezultate din transformarea depozitelor in credite la scara mondiala. Sistemul a generat cele mai importante inotii financiare din ultimele doua decenii. Activitatile bancare internationale se adreseaza urmatoarelor trei categorii de clientela: - marile intreprinderi prite sau de stat, adesea transnationale sau puternic angajate in activitati de comert international; - statelor, institutiilor monetare oficiale si diferitelor colectivitati publice. De la bun inceput, depozitele bancilor centrale pe pietele euromonetare au fost importante: 100 miliarde dolari in 1977, 171 miliarde in 1980 si 225 miliarde in 1991; - bancile si alte institutii financiare (companii de asigurari, investitori institutionali etc). Operatiunile intre banca-mama si reteaua sa din strainatate poarta denumirea de intrabancare. Amploarea lor depinde de intinderea retelei si de politica de centralizare sau de autonomie urmata de grupul bancar. Operatiunile interbancare intre banci diferite, care opereaza in cadrul unei zone desemnate de BRI, sunt, de regula, calificate sub denumirea de "nucleu dur" al pietei interbancare internationale. Operatiunile intre bancile zonei respective si cele din afara zonei nu sunt interbancare decat din punct de vedere conil. Acestea sunt, adeseori, punctul de plecare obligatoriu pentru operatiunile de imprumut (sau de depozit) intre bancile din zona declaranta si clientela nebancara din afara acesteia. Operatiunile interbancare au constituit dintotdeauna partea preponderenta si relativ constanta a activitatilor bancare internationale. Aceasta parte se situeaza in jurul procentului de 70-75, de la inceputul deceniului 1980. Piata interbancara este reprezentata de lichiditatile de care dispun sau de care au nevoie bancile, in moneda bancilor centrale, la un moment dat (piata capitalurilor pe termen scurt). Operatiunile interbancare internationale sunt indispensabile pentru buna functionare a procesului de intermediere financiara internationala, din urmatoarele motive: - acestea asigura circulatia optima a capitalurilor internationale, contribuind la o mai buna repartizare a acestora; fenomenul s-a manifestat, cu predilectie, in perioada excedentelor provenite din exporturile de titei ale tarilor membre OPEC; - se creeaza, astfel, oportunitati pentru acele banci calificate drept "creditoare structurale" ca acestea sa participe la activitatile internationale de creditoare, realizandu-se o mai buna distributie a riscurilor; - cu toate ca scadentele sunt, de regula, sub 1 an, se creeaza bancilor conditii pentru acoperirea riscurilor de curs de schimb si de dobanda. Se poate realiza, de asemenea, o mai buna gestionare a activelor si pasivelor bancare. in situatii de retragere neasteptata de fonduri din partea clientilor, bancilor li se creeaza posibilitatea de a accede la imprumuturi interbancare. Aceste antaje, de suplete si siguranta, explica importanta posturilor brute, de active si angajamente interbancare, in bilantul bancilor, ativ cu soldurile nete. Orice banca, preocupata de pozitia sa internationala, trebuie sa fie foarte acti pe asta piata, in calitate de beneficiar, dar si in postura de furnizor de credite; - cu toata marja redusa, asociata, desigur, unor riscuri mai reduse -daca ne limitam la operatiuni apartinand primelor 200-300 de banci mai importante pe mondial - aceste operatiuni reprezinta, pentru unele banci, activitatea necesara si indispensabila asigurarii echilibrului in exp Cresterea riscurilor de faliment bancar, asociata cu exigentele recente in ceea ce priveste fondurile proprii, ar trebui sa conduca la restrangerea operatiunilor interbancare. Aceasta, cu atat mai mult cu cat, in prezent, exista substitute mai ieftine si mai putin riscante: contractele la termen asupra dobanzilor, negociate pe piete organizate sau piete OTC. Cu toate ca volumul acestora a crescut exponential, este inca foarte greu apreciat, in momentul de fata, impactul asupra pietei interbancare internationale. Situatia semnalata de BRI este, totusi, edificatoare: in analiza trimestriala din mai 1992, se arata ca ponderea pozitiilor deschise asupra contractelor la termen in eurodolari, in raport cu activele interbancare in dolari, apartinand bancilor declarante, a crescut de la 15%, la sfarsitul anului 1987, la 40%, la sfarsitul anului 1991. in cazul yenului si marcii, contractele la termen se utilizeaza doar de cati ani; cu toate acestea, ponderile aferente se ridicau la 34% si, respectiv, 18% la sfarsitul anului 1991. Pietele internationale de capital, indeosebi prin timentul eurodevizelor, reprezinta vectorul preferat pentru difuzarea tehnicilor financiare noi. Un exemplu edificator il reprezinta certificatele de depozit si obligatiunile cu dobanda riabila. Certificatele de depozit, aparute pentru prima data la New-York, in 1961, au fost introduse pe piata londoneza in anul 1966, raspandindu-se apoi in diferitele sisteme bancare nationale. La inceputul anilor 1970, bancile incep sa emita obligatiuni cu dobanda riabila (Floating Rate Notes - FRN), in scopul procurarii de resurse pe termen lung. in deceniul urmator, aceasta categorie de instrumente s-a extins sub forma obligatiunilor perpetue subordonate cu dobanda riabila (perpetuai subordinated - FRNS). Succesul, declinul si renasterea creditelor consortiale Eurocreditele sindicalizate presupun urmatoarele caracteristici: - loarea unitara este ridicata, de zeci sau sute de milioane de dolari, necesitand participarea mai multor banci organizate in consortiu sau sindicat, ceea ce permite o mai buna repartizare a riscurilor intre participantele la consortiu; - rata dobanzii este riabila - se practica, de regula, rata pietei interbancare la 6 luni, in mod frecvent LIBOR - la care se adauga marja si diferitele comisioane. Unele comisioane sunt percepute de toate bancile participante (comisionul de participare si comisionul de angajament), altele numai de catre bancile care dirijeaza consortiul si organizeaza montajul operatiunii (comisioane de "chef si "cochefs de file") sau banca care asigura secretariatul (comisionul de evidenta); - formula de creditare utilizata este cea a liniei de credit stand-by, in baza careia beneficiarul de credit trage transele dupa dorinta si necesitati, in cadrul interlului de timp fixat. Rambursarea nu incepe decat dupa o perioada de timp, de durata riabila, denumita "perioada de gratie". Creditele consortiale au aparut la sfarsitul decadei '60, raspunzand necesitatilor firmelor transnationale americane care, in acei ani, nu aveau acces pe piata americana de capital pentru investitiile lor in Europa. In scurt timp, cercul solicitantilor s-a largit: marile intreprinderi prite sau publice din tarile industrializate sau guvernele, in cazul tarilor in dezvoltare, vor face, tot mai des, apel la credite consortiale. Dupa 1973, creditele consortiale devin instrumentul preferat de reciclare a capitalurilor OPEC si, respectiv, datoriei externe. In 1981, acestea vor atinge nivelul record, de 101 miliarde dolari (fata de numai 5 miliarde, in 1970 si 21 miliarde, in 1975). Criza din 1982 provoca intreruperea brusca a celor 10 ani de crestere. Nivelul cel mai scazut fi atins in 1985 - doar 19 miliarde dolari. in anii urmatori, s-a inregistrat o oarecare revigorare, care ne indreptateste sa credem ca acest tip de credite continua sa reprezinte o tehnica supla si performanta de mobilizare a capitalurilor. Aceasta, in ciuda faptului ca succesul lor a contribuit, indeosebi, la cresterea explozi a datoriei externe, ceea ce reprezinta un fenomen negativ. Procesul de restructurare industriala, demarat in urma cu 10 ani, stimuleaza, in momentul de fata, eurocreditele. Acestea ating, in 1989, nivelul de 56 miliarde dolari, reprezentand, in mare parte, finantari in domeniul energetic si al infrastructurilor. Revirimentul creditelor consortiale este legat si de procesul de inore financiara. Bancile au reusit sa creeze o piata secundara pentru aceste creante, urmarind antajele ce decurg din aceasta (lichiditatea si posibilitatile de redistribuire a portofoliilor). Efectele numite "facilitati de emisiune" dau un nou impuls creditelor consortiale. Acestea se inspira din principiul eurocreditelor, care consta in disocierea de emisiunea efecti a unui program de acces la un anumit volum de capital, pe o perioada determinata (adeseori 5-7 ani), in functie de necesitatile beneficiarului de imprumut, pe baza de titluri negociabile pe termen scurt sau mediu. In decursul anilor, familia "facilitatilor" a crescut: de la primele facilitati, garantate de un sindicat bancar (in 1981), la emisiuni de bilete cu scadente de 3 sau 6 luni, in general, sau bonuri emise si plasate pe langa investitorii institutionali. Bancile din sindicat se ocupa de plasarea acestor efecte - cumparate, in prealabil, de la cei ce se imprumuta, pe baza de scontare - realizand ceea ce s-a numit "Note Issuance Facilities" (NIFS). in 1982, apar "Revolving Underwriting Facilities" (RUFS). Banca "chef de file" devine acum singura mandatata ca "dealer" in plasamentul acestor efecte (tehnica de "sole placing agent"). Plasamentul poate fi incredintat si unui sindicat de licitare (tehnica "tender panel") care se desprinde, de regula, din sindicatul initial. In acest stadiu, pot fi concepute diferite riante de interventie din partea acestui "tender panel". Membrele consortiului pot fi autorizate sa achizitioneze efecte in orice moment. in situatia in care incercarile de plasament se soldeaza cu esecuri, sindicatul retine si conser efectele, acordand apoi un credit de substituire solicitantului. Intentiile de a oferi produse mai suple, cu costuri reduse, dar si cea de depasire a unor bariere legislative, s-au materializat, prin introducerea de catre banci a ceea ce s-a numit "facilitati cu componente multiple" (Multi Option Facilities). Acestea permit solicitantului de imprumut sa diversifice modalitatile de procurare efecti a fondurilor: emisiuni de bonuri (notes) sau de acceptari bancare, credite conexe etc. (1984).In acelasi timp, au aparut si primele facilitati negarantate ("uncommited facilities"), respectiv fara angajament de preluare ferma. Inspirate din programele americane de emisiune de bilete de trezorerie (commercial paper), acestea sunt destinate emisiunilor de eurobilete de trezorerie (Euro Commercial Paper sau ECP) sau certificatele de depozit in cazul bancilor) plasate direct de un grup de curtieri specializati. Din 1986, ECP incep sa se substituie "facilitatilor garantate", ulterior practicandu-se si formula de Euro Medium Term Notes (EMTN - bilete pe termen mediu, negociabile) pentru plasamente prite, cu scadente pe mai multi ani. Acestea asigura, in prezent, legatura intre pietele obligatare si pietele biletelor de trezorerie. |
|
|
Politica de confidentialitate
|
