Profilul de personalitate al profesorului

Profilul de personalitate al profesorului

Rolul profesorului in scoala si in societate

In scoala, profesorul este conducatorul activitatii didactice ce se desfasoara in vederea realizarii obiectivelor prevazute in documentele scolare. Deoarece scoala realizeaza prin activitati si procese specifice pregatirea elevilor pentru realitatea sociala, mult mai complexa decat cea a familiilor din care acestia au pornit, s-a constatat discursul didactic si pedagogic, forma de initiere a elevilor in real. Privite in sine, informatiile cuprinse in programele si manualele scolare constituie doar premise latente; din punctul de vedere al formarii 353i82d personalitatii umane ele capata insa valente educative ca urmare a prelucrarii si transmiterii lor de catre profesor. Tot asa se intampla si cu mijloacele de invatamant. Oricat de perfectionate ar fi ele, numai utilizarea lor de catre profesor, prin integrarea intr-o situatie de invatare, le asigura valentele educative scontate.

Rolul conducator al profesorului in activitatea didactica ramane una din

coordonatele de baza ale misiunii sale. Intr-o astfel de abordare, profesorul este cel care are sarcina initiatorului, elevii urmand trecerea prin procesul initierii, profesorul fiind - de aceea - considerat initiatorul, cel care va conduce "ritualul" initiatic.[1]

Referitor la diversitatea rolurilor pe care le poate exercita profesorul, Anita E. Woolfolk

mentioneaza urmatoarele:

profesorul, ca expert al actului de predare- invatare - el poate lua decizii privitoare

la tot ceea ce se intampla in procesul de invatamant.

profesorul, ca agent motivator - declanseaza si intretine interesul elevilor,

curiozitatea si dorinta lor pentru activitatea de invatare.

profesorul, ca lider - conduce un grup de elevi, exercitandu-si puterea asupra

principalelor fenomene ce se produc aici. Este un prieten si confident al elevilor, un substitut al parintilor, obiect de afectiune, sprijin in ameliorarea starilor de anxietate.

profesorul in ipostaza de consilier - este un observator sensibil al comportamentului

elevilor, un indrumator persuasiv si un sfatuitor al acestora.

profesorul,    ca model - prin intreaga sa personalitate, prin actiunile si

comportamentul sau este un exemplu pozitiv pentru elevi.

profesorul, ca profesionist reflexiv - se straduieste tot timpul sa inteleaga si sa

reflecteze asupra intamplarilor inedite din clasa, sa studieze si sa analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confrunta.

profesorul, ca manager - supravegheaza intreaga activitate din clasa, asigura

consensul cu ceilalti profesori, cu parintii si cu ceilalti factori. Profesorul are de-a face cu un tip special de management, si anume "managementul clasei". Acesta include "toate deciziile si actiunile solicitate pentru mentinerea ordinii in clasa"[2]

Profesorul isi asuma, deci, o multitudine de roluri a caror exercitare este dependenta de personalitatea lui.

Pe langa activitatea didactica, profesorul desfasoara si o activitate extrascolara sau cultural-educativa. Corolarul continutului social al acestei profesiuni consta in participarea la evenimentele si framantarile social-culturale ale timpului in care traieste si ale poporului din care face parte. In aceasta ipostaza, profesorul ne apare ca pedagog social, animat de grija pentru ridicarea gradului de cultura si civilizatie al natiunii sale.

Desfasurandu-si activitatea profesionala in cadrul scolii, dascalul nu inceteaza sa fie un educator si in afara ei, urmarind obiective specifice si apeland la mijloace si forme adecvate. Numai in masura in care profesorul isi continua misiunea si in afara cadrului profesional pe care i-l ofera scoala poate fi considerat un educator al poporului sau. Cele doua laturi ale activitatii sale, scolara si extrascolara, nu numai ca se presupun, dar se si intregesc si se completeaza

reciproc, imprimand acestei profesiuni un rol sporit in progresul general al patriei noastre.

Personalitatea profesorului

Intre situatiile arhetipale traite de catre oricare dintre oameni, initierea este una fundamentala. Ea presupune trecerea individului dintr-un stadiu de viata in altul. Conform teoriei lui Carl Gustav Jung (1967), o persoana care nu a trait echivalentul psihologic al unei initieri poate fi pierduta in confruntarea cu o situatie "de tranzitie" pentru care nu este pregatit, in astfel de moment putand avea loc procese de regasire masiva a personalitatii.

Daca, prin comportamentul sau, profesorul se face "acceptat" de elevi, se creeaza conditii pentru ca intreaga clasa sa devina receptiva, permisiva, deschisa cooperarii. Clasa de elevi, colectivitatea scolara, in general, este un mediu de comunicare intre elevi, intre profesor si elevi, o comunicare deschisa, fara restrictii, fara formalisme si ritualuri inutile care mareste increderea membrilor in virtutile grupului si, implicit, productivitatea. Blocarea comunicarii prin relatii reci, birocratice din partea unor profesori face sa scada randamentul comunicarii si cel scolar. Functionand normal, pe principiul feed-back-ului, procesul de comunicare faciliteaza realizarea sarcinii, asigura coeziunea grupului, valorizeaza pe fiecare membru, actioneaza ca factor de omogenizare.

Astfel, prin intermediul feed-back-ului influentarea devine bilaterala, pentru ca, asa cum spunea filosoful Leon Bloy, nu se stie "cine da si cine primeste", astfel ca si profesorul trebuie sa invete deopotriva impreuna cu elevii si chiar de la acestia ("o scoala in care profesorul nu invata este o absurditate" - afirma C-tin Noica).

Prin comunicare urmarim astfel sa fim receptati, intelesi, acceptati si totodata sa provocam o schimbare de atitudine si de comportament in randul interlocutorilor - elevilor - ceea ce impune anumite particularitati psihologice si psihopedagogice din partea ambilor membri ai relatiei pe care o presupune comunicarea.

In conceptia lui K. Wadd "puterea" profesorului sintetizeaza patru componente:

1. charisma - capacitatea de a atrage si de a influenta oamenii prin propria personalitate;
2. ascendenta - capacitatea de a obtine controlul asupra unei situatii prin simpla prezenta a persoanei respective;
3. puterea intelectuala - puterea expertului, a celui care stie;
4. resursele de putere - capacitatea unui ins de a organiza elementele unei activitati in clasa.

Eficacitatea profesorului depinde atat de functionarea fiecarei componente in parte, cat si de proportia in care fiecare participa la ansamblu. Controlul pe care profesorul il exercita asupra elevilor este rezultatul unui amestec subtil de putere personala si de autoritate, derivata atat din statutul sau de profesor, cat si din sistemul de reguli care opereaza in scoala si in clasa.

Un aspect foarte important in personalitatea profesorului il constituie dimensiunea stiintifica si culturala, psihologica si pedagogica a acestuia.

Calificarea profesionala inalta a profesorului este necesara si il va ajuta pe acesta sa fie permanent preocupat de continua lui perfectionare individuala pentru a stapani la zi noutatile din domeniul lui de specialitate. El trebuie sa manifeste ingeniozitate si creativitate si sa dispuna in acelasi timp, de o bogata cultura generala, pentru ca elevii il judeca si sub acest aspect. Nu trebuie uitat, de asemenea, ca aspectul culturii la formarea personalitatii, inclusiv a personalitatii profesorului, este decisiv. Cultura formeaza si dezvolta aptitudinile intelectuale, sentimentale si emotiile, vointa si caracterul omului. Un profesor cu un inalt nivel stiintific si cultural contribuie efectiv la dezvoltarea culturii generale si de specialitate a elevilor si totodata isi dezvolta si isi afirma prestigiul personal.

Profesorul nu-l dezvolta pe elev numai sub aspect profesional, ci si sub aspect etic, moral. Mai intai trebuie sa fie el insusi un om cu un inalt nivel stiintific si cultural si cu un profil moral sanatos, sa manifeste o constiinta si o conduita morale, civilizate. Pe langa valorile stiintifice si culturale ale societatii, el are datoria sa cunoasca valorile morale, principiile si regulile morale proprii statului de drept si societatii democratice. Este chemat sa formeze si sa dezvolte la elevi deprinderi de conduita morala in concordanta cu aceste principii si reguli morale. Profesorul trebuie sa manifeste o conduita demna in orice situatii: in familie, in liceu, in societate, pentru ca aceasta va fi imitata de elevii sai. O conduita stiintifica, culturala si morala corecta a profesorului va fi invatata de elevi si, prin interiorizare, va deveni conduita elevilor sai. De aceea, profesorul trebuie sa fie un model in tot ceea ce gandeste si in tot ceea ce realizeaza.

In sfarsit - dupa cum subliniaza Ioan Jinga - este necesar ca profesorul sa manifeste si capacitate manageriala in domeniul educational, pentru ca el este chemat sa indeplineasca diferite functii: sef de catedra, responsabil de comisie metodica, diriginte etc. In aceasta privinta, pregatirea de specialitate, experienta didactica si profilul cultural si moral ii sunt indispensabile.

Cultura profesorului

Profesiunea de educator, ca orice profesiune, este rezultatul acumularii unei culturi profesionale, a unei tehnici de lucru, al formarii unor calitati specifice pe care le presupune aceasta profesiune.

In consecinta, personalitatea lui poate fi analizata prin prisma premiselor necesare alegerii unei asemenea profesiuni si prin prisma pregatirii propriu-zise pentru exercitarea ei. Primul aspect se refera la calitatile aptitudinale ale profesorului, iar cel de-al doilea la cultura sa, rezultat al pregatirii si experientei acumulate, al formarii unor trasaturi de personalitate. Cultura profesorului este rezultatul educatiei si pregatirii sale. Componentele ei sunt cultura generala si filosofica, cultura de specialitate si cultura psihopedagogica.

Multiplele sarcini pe care le are de indeplinit in scoala si in societate impun, ca o prima coordonata a pregatirii sale, un larg orizont cultural, cuprinzand cunostinte din diverse domenii ale stiintei, tehnicii si culturii, dublat de o baza filosofica menita sa-i asigure o viziune de ansamblu asupra lumii si devenirii ei. Corolarul acestei culturi este deci componenta filosofica care-i permite sa inteleaga sensul si destinul omului in univers.

Pregatirea de specialitate se refera la insusirea cunostintelor dintr-un domeniu al stiintei, tehnicii, artei sau culturii, care urmeaza sa apoi valorificate in actul pedagogic al predarii unui obiect de invatamant. Fiecare profesor este un specialist in unul din aceste domenii. Fara a se confunda cu omul de stiinta, profesorul trebuie sa fie la curent cu cele mai recente descoperiri, cu discutiile si controversele ce au loc in acel domeniu.

Cea de-a treia componenta, cultura psihopedagogica, se refera la acele cunostinte, tehnici de lucru si modalitati de actiune care faciliteaza, in cele din urma, comunicarea pedagogica. Fara declansarea unei rezonante in psihicul celor carora li se adreseaza ea este neutru din punct de vedere educativ. Pregatirea psihopedagogica permite profesorului sa transforme informatiile cultural-stiintifice in mesaje educationale.

Cultura psihopedagogica se compune din cunostinte de psihologie, pedagogie, metodica, intr-un cuvant din totalitatea cunostintelor teoretice privitoare la educatie si personalitatea umana, si dintr-un ansamblu de priceperi si deprinderi practice solicitate de desfasurarea, ca atare, a actiunii educationale.

Personalitatea profesorului presupune si o serie intreaga de calitati, determinate de specificul si complexitatea muncii pe care o desfasoara.

Calitatile atitudinale ale profesorului

Intrucat profesiunea de educator presupune raportarea si confruntarea continua cu altii, anumite calitati atitudinale sunt indispensabile acelora care isi aleg si presteaza aceasta profesiune. Atitudinea reflecta "cea mai adecvata forma primara in care experienta trecuta a individului este concentrata, pastrata si organizata pentru ca el sa se poata incadra intr-o noua situatie."[5] Cele mai semnificative calitati sunt:

Umanismul, in general, si dragostea de copii, in special. Aflandu-se in fata unor fiinte umane, adulte sau in devenire, profesorul trebuie sa dea dovada de multa sensibilatate, atasament si respect fata de ele, transformandu-se in cele din urma intr-un coparticipant la propriile lor confruntari. O expresie concreta a umanismului este dragostea pentru copii. Dragostea educatorului este altceva decat dragostea materna. Ea presupune, in primul rand, respect si incredere fata de posibilitatile latente pe care le poseda oricare copil, dorinta sincera ca aceste posibilitati sa se dezvolte, increderea deplina in viitorul sau. Ea nu are nimic comun cu sentimentalismul si compatimirea, cu diversele simpatii manifestate sau ascunse fata de unii copii, cu toleranta exagerata. Ea trebuie sa-i cuprinda pe toti copiii, fara nicio discriminare. "Dragostea pedagogica este, in acelasi timp, impersonala si personala".

Calitati atitudinale de natura caracterial-morala. Din aceasta categorie face parte spiritul de obiectivitate si dreptate, principalitatea, cinstea, curajul, demnitatea, corectitudinea, modestia, fermitatea, rabdarea, optimismul, stapanirea de sine, etc.

Constiinta responsabilitatii si a misiunii sale. Dupa opinia lui R. Hubert, aceasta responsabilitate si-o asuma fata de copii, fata de patria sa si fata de intreaga umanitate. In mainile sale se afla, intr-un fel, nu numai viitorul copilului, ci si al patriei si natiunii al carei membru este. A fi constient de aceasta misiune, si de a te darui total si dezinteresat pentru infaptuirea ei inseamna, implicit, a fi un adevarat patriot. Constiinta responsabilitatii si a misiunii nu pot fi concepute in afara adeziunii si atasamentului fata de valorile culturale, nationale si universale, create de-a lungul veacurilor.

Calitati aptitudinale. In aceasta categorie intra toate acele insusiri psihice care asigura indeplinirea cu succes a diverselor sarcini pe care le implica activitatea intructiv-educativa si obtinerea in final a unor performante ridicate. Ele sunt cunoscute in literatura de specialitate sub denumirea de aptitudini pedagogice. In functie de natura, continutul si laturile activitatii pedagogice, se face distinctia intre aptitudini didactice (privitoare la activitatea de instruire) si aptitudini educative (privitoare la activitatea de modelare a personalitatii umane). Fiecare grupa include apoi diferite aptitudini legate de realizarea unei sarcini concrete (aptitudini metodice, aptitudini de evaluare, aptitudini educative in domeniul educatiei morale, estetice etc.)

Dintre multiplele particularitati ale proceselor psihice care fac parte din continutul psihic al aptitudinilor pedagogice cele mai importante sunt:

Calitatile gandirii. Diverse aptitudini pedagogice presupun anumite calitati ale gandirii cum ar fi: capacitatea de analiza si sinteza, flexibilitatea, originalitatea etc.

Calitatile limbajului. Capacitatea de a folosi in mod adecvat acest instrument de comunicare este prezenta in toate aptitudinile pedagogice. Este vorba de asemenea calitati cum ar fi: inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluenta etc.

Calitatile atentiei. Este vorba de concentrarea, intensitatea, distributivitatea, comutativitatea etc.

Calitatea memoriei. Rapiditatea memoriei, trainicia pastrarii si promptitudinea recunoasterii si reproducerii sunt indispensabile in activitatea profesorului.

Ponderea acestor calitati si modul lor de combinare difera de la o aptitudine la alta. Adoptand drept criteriu structura psihica interna a aptitudinilor pedagogice, se pot circumscrie cateva aptitudini pedagogice speciale cum ar fi:

o         Aptitudinea de a cunoaste si intelege psihicul celui supus actiunii educative. Este vorba de capacitatea intuitiva, de patrundere si de sesizare rapida a particularitatilor psihice individuale. Cunoasterea lumii interioare a elevului nu se reduce doar la folosirea unor tehnici, acestea fiind totusi indispensabile, le inregistrarea si prelucrarea datelor pe care ni le ofera; ea presupune, totodata, intuitie psihologica. Contactul permanent cu elevii, dublat de o pregatire continua, nu fac decat sa dezvolte si sa perfectioneze aceasta aptitudine.

o         Aptitudinea empatica. Ii ofera profesorului posibilitatea de a privi toate influentele prin prisma celor carora li se adreseaza si de a prevedea, in acest fel, nu numai eventualele dificultati ce ar putea fi intampinate, ci si rezultatele posibile ce ar putea fi atinse. La polul opus se afla egocentrismul, care consta in incapacitatea de a transpune in situatia celuilalt, de a accepta punctul de vedere al acestuia.

o         Aptitudini organizatorice. Se manifesta in intreaga activitate pe care o desfasoara profesorul: planificarea propriei munci, pregatirea si desfasurarea lectiilor, indrumarea activitatii

colectivului de elevi etc.

o         Spiritul de observatie. Este capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nuante si manifestari ale actiunii didactice. Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde si intui "starea de spirit si intentiile elevilor, dupa expresia fetei si anumite miscari".[8]

o         Tactul pedagogic. V. Pavelcu il defineste ca fiind "un simt al masurii" [9] specific diferitelor manifestari comportamentale ale profesorului. F. N. Gonobolin intelege prin tact pedagogic capacitatea de a gasi la momentul oportun forma cea mai adecvata de atitudine si tratare a elevilor. Din punct de vedere psihic masura se manifesta in realizarea unui echilibru intre diverse stari psihice polare si contradictorii ce apar in mod inevitabil in activitatea profesorului. Pe baza dinamicii interne a acestor stari am putea definii tactul pedagogic ca fiind capacitatea profesorului de a-si mentine si consolida starile psihice si de a le domina si inhiba pe cele negative, oferind astfel raspunsuri si solutii prompte tuturor solicitarilor procesului instructiv-educativ.

o         Maiestria pedagogica consta in dezvoltarea plenara a tuturor componentelor personalitatii profesorului, concomitent cu integrarea lor intr-un tot unitar. Ea este o sinteza a tuturor insusirilor general-umane si a pregatirii temeinice si multilaterale, a efortului depus pentru dezvoltarea si consolidarea calitatilor sale de om si slujitor al unei profesiuni. In acelasi timp, ea presupune daruire si pasiune, receptivitate fata de nou, spirit creator, inventivitate, pricepere de a actiona in conformitate cu cerintele unei situatii concrete. Din aceasta cauza maiestria pedagogica nu se confunda cu tehnica didactica, fiind refractara rutinei si sablonismului. Maiestria inseamna a actiona diferentiat de la o situatie la alta, in functie de factorii noi ce intervin, unii dintre ei avand un caracter inedit si imprevizibil. Un profesor care poseda maiestria pedagogica este mai mult decat un bun profesionist, este un artist in meseria sa.

Pregatirea si perfectionarea pregatirii profesorului

Meseria de educator se obtine in institutii specializate, destinate pregatirii cadrelor didactice pentru invatamantul de toate gradele (educatoare, invatatori, profesori).

Se vorbeste tot mai mult de necesitatea perfectionarii profesionale a educatorului, de

realizarea unei treceri paradigmatice de la abordarea traditionala a educatiei ,,tip produs", centrata pe profesor, catre abordarea ,,tip proces", progresista, interactiva, centrata pe elev.

Perfectionarea cadrelor didactice reprezinta o activitate cu continut pedagogic si social proiectata, realizata si dezvoltata in cadrul sistemului de invatamant, cu functie manageriala de reglare-autoreglare continua a procesului de invatamant, la toate nivelurile sale de referinta (functional-structural-operational).

Au fost promovate diverse modele de profesionalitate si profesionalizare ale viitorilor educatori, capabili sa-si analizeze propriile practici, sa-si imbunatateasca stilul de predare, sa rezolve probleme, sa inventeze strategii. Modelele actuale de formare a viitorilor educatori marcheaza trecerea de la ,,o meserie artizanala" in care se aplica tehnici si reguli, spre profesie, in care educatorul construieste strategii de predare-invatare, bazandu-se pe cunostinte, experienta didactica anterioara, realizand o ,,expertiza" a actiunii educationale. Programele de formare initiala a viitorilor educatori se concentreaza pe identificarea competentelor profesionale solicitate de statutul si rolul lor profesional, pe natura si geneza lor utilizandu-se rezultatele studiilor si cercetarilor experimentale, aporturile recente ale psihologiei cognitive.

Selectionarea celor ce s-au orientat spre o asemenea profesiune ramane o problema deschisa. Natural ar fi ca invatamantul care pregateste viitorii profesionisti pentru oricare domeniu de activitate sa aiba prioritate in recrutarea celor care urmeaza sa se ocupe nemijlocit de aceasta pregatire. In realitate, lucrurile nu se petrec asa.

Dupa absolvirea acestor institutii, perfectionarea pregatirii profesionale devine atat o obligatie, cat si o conditie a obtinerii unor rezultate cat mai bune in activitatea scolara si extrascolara. Ea se realizeaza individual si organizat. Cea organizata se realizeaza la nivelul consiliilor pedagogice, colectivelor de catedra, comisiilor metodice, cercurilor pedagogice, cursurilor de perfectionare, examenelor de definitivare, precum si a celor de obtinere a gradelor didactice, doctoratul, sesiuni metodico-stiintifice, colocvii, simpozioane, consfatuiri etc.