 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
ECONOMIE
Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala. |
| StiuCum
Home » economie
» bancile in economie
» Constituirea si consolidarea sistemului bancar 1859 - 1918
|
|
Economia principatelor dupa unire |
|
| La instaurarea domniei lui Alexandru loan Cuza, economia Principatelor se gasea intr-o situatie foarte grea. Criza economica din 1857 s-a manifestat in Principate, prin importante deficite bugetare, reducerea brusca a exportului si importului, incetarea platilor si extinderea falimentelor, in care se inscrie si cel al Bancii Nationale a Moldovei. Bugetul, nemaiputand asigura necesitatile statului, recurge la contractarea unor imprumuturi care. la I ianuarie 1859, se ridicau la suma ele aproape 2 milioane lei vechi . In situatia data, programele lui Al. Ioan Cuza prevedeau consolidarea unitatii economice nationale si dezltarea ei, in raport cu cerintele vremii, preconizandu-se o economie complexa: agricultura, industrie si comert, subliniindu-se insemnatatea industriei in pro In acest context, s-au preconizat si infiintarea unui sistem modern ele credit, o banca centrala de emisiune, o banca ipotecara sau de credit financiar pentru neile marii proprietati, moneda nationala, case de economii, case de gaj etc.In actiunile preconizate. Alexandru loan Cuza s-a confruntat cu interesele mosierimii, care dorea ca toate institutiile si reformele sa-i seiveasca numai ei; pe ele alta parte, burghezia in formare dorea ca schimbarile si institutiile nou create sa slujeasca liberei sale afirmari.In plus, Alexandru loan Cuza s-a confruntat cu interesele narilor puteri: Turcia, care dorea sa-si mentina suzeranitatea asupra Principatelor Unite, cu toate ca pierdea mereu din forta. Rusia si Austria, apoi Anglia si Franta, dornice sa stapaneasca economii., pe calea creditului si a bancilor. Datorita greutatilor ivite, in 1S59. s-a recurs la folosirea, in mod temporar, a creditelor externe sau interne camataresti, limitate la urmatoarele scopuri: banca de emisiune, moneda nationala, credit ipotecar si finantarea exproprierii, construirea de cai ferate si alte mijloace de transport, prin concesionare la companii puternice, conditionat de darea lor ir. exploatare in timp ele 5-6 ani. Pentru realizarea acestor imprumuturi. Principatele Unite se confruntau cu doua centre de putere financiara - engleza si franceza - cand unite, cand concurente, care, cu toate declaratiile facute si solicitarile romanesti, in primii trei ani ai domniei lui Cuza, nu au manifestat un interes sustinut pentru piata romaneasca. Astfel, nici Creditul Mobiliar, cu toate promisiunile lui Napc lcon al IlI-lea, si nici Casa Rotschild nu au fost de acord sa initieze negocieri cu Principatele Unite, incand riscurile unor plasamente in institutiile respect ve. Alte banci au pus conditii insuporile, asa cum au fost cele ale societatii Comptoire national el'escompte, desi aceasta depindea ele guvernul hancez si i se acordase monopolul fabricarii monedei nationale a Principatelor. Nici concesiunea provizorie de a se intemeia o banca ele scon si circulatie, acordata ele guvern Casei Rodocanachi din Londra, nici concesiunile de cai ferate, cea din Moldova si cea clin Muntenia, nu au reusit sa intereseze capitalul englez si francez, acesta fiind indreptat, cu prioritate spre Rusia si Turcia, unele era atras ele castiguri foarte mari. Si astfel, contrar sperantelor puse de Al. I. Cuza in spr jinul financiar extern, Principatele Unite nu au obtinut ele la acesta nici ua credit si, ca urmare, nu s-au putut realiza proiectele din decembrie 1859, inclusiv banca de emisiune, creditul funciar ipotecar, casa de economii. Insuficienta capitalului financiar, neile mereu crescande ale statului -cu deficite bugetare an de an - au impus, in continuaie. necesitatea organizarii unor institutii de credit, tinand seama de experienta anilor precedenti.In acest context, in perioada urmatoare, pana la crearea Bancii Nationale a Romaniei (1880), au fost infiintate urmatoarele institutii bancare; Casa de Depuneri si Consemnatiuni (18(>5); Banca Romania (1865); Creditul Funciar Rural si Urban (1873-75); Banca Marmorosch Blank (1874). Casele de Economii, avand sarcina clc a atrage economiile populatiei, in scopul maririi mijloacelor financiare necesare dezltarii economice, au fost mult dezbatute si sustinute in cadrul institutiilor de credit preconizate.In legatura cu mobilizarea unor surse financiare disponibile, M. Kogalniceanu, intr-o scrisoare adresata domnitorului, arata ca "remediul situatiei noastre financiare sta in crearea de noi surse"; el cita, ca una din cele ma- importante resurse, ..Crearea unei Case de Consignatiune, care, indata, ar da la dispozitia ministrului de finante milioane (si ele sunt multe), care astazi zac neproducatoare in depozitele judecatoresti sau se exploateza nelegal ce persoane neindrituite". intr-adevar, in special la grefele tribunalelor existau sume importante depuse sub forma de consemnatiuni, cautiuni, succesiuni vacante, bunuri sechestrate etc. Hrau apoi, la organele judecatoresti si administrative, sume insemnate, depuse sub forma de garantii, ale casierilor si agenti or conili, arendasilor, antreprenorilor care executau lucrari pentru stat etc. Mijloace disponibile importante se formau temporar si la casieriile comunale si districtuale (judetene), atunci cand veniturile administratiilor locale respective depaseau cheltuielile etc. Pentru a concentra aceste mijloace financiare disponibile, a fost creata prima institutie de credit - CASA DE DFPUNERI SI CONSEMNATIUNI -care nu a necesitat un capital initial.In legatura cu masurile, necesare pentru infiintarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni, a fost insarcinat ministrul ad-interim al finantelor - N. Rosetti-Balanescu - care a prezentat domnitorului Cuza, la 28 iulie 1864, un proiect de lege insotit de un raport. Proiectul de lege, dupa studierea si dezbaterea in Consiliul de Stat si Consiliul de Ministri, cu imbunatatirile propuse, a fost refacut de catre ministru] finantelor, iar, la 24 noiembrie 1864, a fost aprobat de domnitor. Legea a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 268, din 1 decembrie 1864, fiind semnata de domnitorul Cuza, M. Kogalniceanu, ca prim-ministru, ele I. Steege, ca ministru al finantelor si ele N Cretzulescu, ca ministru al justitiei." Conform regulamentului de functionare, caile, pentru constituirea fondurilor Casei de Depuneri si Consemnatiuni. au fost urmatoarele: a) Fonduri apartinand domeniului privat (consemnatiunea sau consignatia, respectiv depozitarea unor sume sau efecte incredintate de catre debitor la dispozitia creditorului); b) Fonduri apartinand domeniului public (taxe; disponibilitatile intreprinderilor publice, disponibilratile serviciilor autonome, disponibilitatile administratiilor locale). Deci, Casa de Depuneri m Consemnatiuni urma sa primeasca in administrare, pe de o parte, depuneri luntare spre fructificare, iar pe de alta parte, depuneri judiciare si administrative cu caracter obligatoriu Dobanda, ce urma sa fie platita depunatorilor, a fost silita la 5%, incepand cu a 6l-a zi de la dala depunerii, iar restituirile de depuneri trebuiau efectuate in cel mult 30 de zile cie la data cererii fie ca era rba de depuneri luntare, fie cu caracter obligatoriu, pentru a da Casei de Depuneri si Consemnatiuni ragazul sa-si creeze disponibilitatile necesare. Mijloacele financiare disponibile puteau fi date cu imprumut statului sau particularilor, prioritate avand statul.Imprumuturile puteau fi utilizate, in urmatoarele scopuri: - crearea de intreprinderi industriale, terme model, asezaminte de cultura, direct sau impreuna cu particularii, sau alte institutii de credit; - finantarea bugetului (tezaurului) pentru nei tempoiare si prin participarea la emisiuni de rente, bonuri de casa (ele tezaur) etc, pentru acoperirea imprumuturilor lansate de stat.Imprumuturile, acordate statului fara nici un fel de garantie, erau exigibile la o luna de la cererea de restituire inaintata ele Casa. imprumuturile acordate particularilor trebuiau garantate cu ipoteca si erau exigibile in termen de un an. Casa de Depuneri si Consemnatiuni functiona ca o institutie autonoma cu personalitate juridica. in practica, insa, aceasta autonomie era ingradita ele lege, limitele atributiilor fiind silite de Ministerul Finantelor, care exercita un control strict asupra Casei si prin Comisia ele privighere. Comisia de privighere era alcatuita clin 5 membri, dintre care, un delegat al Senatului, un delegat al Curtii ele Conturi si trei membrii numiti de domnitor, toti cu functii onorifice. Conducerea administrativa era incredintata unui director, Casa avand organe de executie centrale si exterioare. La sfarsitul anului 1864, a fost desemnata conducerea Casei Ion Ghica -fost prim-ministru - a fost ales presedinte al Comisiei de privighere si Enrik Winterhalder director, la inceputul anului 1865, institutia si-a inceput efectiv activitatea, cu menirea de a contribui, cu mijloacele financiare constituite, la inlaturarea creditului camataresc, la dezltarea productiei si punerea la dispozitia statului a unor mijloace banesti pentru modernizarea administratiei de stat, pentru constructii, cai ferate, sosele etc. In primii 12 ani de existenta, deci pana in 1876, Casa de Depuneri si Consemnatiuni a inregistrat fluctuatii datorita crizelor sau unor evenimente politice interne si externe: plasamentele ei s-au limitat la imprumuturi acordate statului, judetelor si comunelor. Astfel, la sfarsitul anului 1865. depunerile in numerar erau ele ~.8 milioane lei noi, la sfarsitul anului 1868. acestea sporisera la 26,6 milioane lei noi, respectiv 54 milioane lei noi. In anii urmatori, depunerile in numerar au inregistrat o scadere vertiginoasa, astfel incat la sfarsitul anului 1870, acestea nu mai irsumau decat 14,5 milioane lei noi. iar cele in efecte. 17,5 milioane lei noi. Dupa 1870, a urmat o scurta perioada de dezltare, in care depunerile in numerar au ajuns la 54,2 milioane lei la sfarsitul anului 1873, iar cele de efecte, la 90 milioane lei. In perioada urmatoare, sub influenta crizei economice mondiale, a razboiului pentru independenta, depunerile de numerar, la sfarsitul anului, nu mai reprezentau decat 14,9 milioane lei, iar cele in efecte au inregistrat cel mai sca/ut nivel, 39,7 milioane lei. Plasamentele Casei de Depuneri si (ionsemnatiuni s-au limitat multa vreme la imprumuturi acordate statului, care, de la inceput, a devenit un foarte ze os client. Abia fusesera adunate fondurile existente la instantele judecaton.-sti si statul s-a grabit sa contractcve un imprumut ele 3 milioane lei vechi, la 4 martie, altul de 1,2 milioane, la 16 martie, iar, pana la sfarsitul anului 1365, statul luase de la Casa de Depuneri si Consemnatiuni imprumuturi de aproape 8,5 milioane lei vechi. in anul urmator, statul a contractat la Casa noi imprumuturi in suma de aproape 5 milioane lei vechi Timp de 6 ani, din 1865 pana in 18~1, statul s-a folosit din plin de dreptul de exclusivitate legala de a folosi mijloacele disponibile ale Casei de Depuneri si Consemnatiuni. Legea din 1876, pentru reorganizarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni, a adus importante modificari in organizarea institutiei, poate cea mai importanta fiind inlocuirea comisiei de privighere cu un consiliu de administratie. Daca in comisia de privighere urau aproape numai reprezentanti ai mosierim i, in consiliul de administratie au patruns reprezentantii burgheziei industriale, bancare si comerciale, ca: Menelas Ghermani, Achille Zerlencli (bancheri), G. C. Assan (fabricant), Dimitrie Hagi Theodorachy (mare negustor) etc. Dupa 1876, Casa de Depuneri si Consemnatiuni a inceput sa acorde o atentie mai mare atragerii economiilor banesti ale populatiei, ceea ce a dus la reorganizarea din 1880, prin care a fost creata Cr\sa de Economie, ca o anexa a Casei de Depuneri si Consemnatiuni. Din ',876 s-a legiferat acordarea, de catre Casa, a unor imprumuturi asezamintelor de binefacere, in conditiile avantajoase de care se bucurau administratiile locale. Sub acest titlu, s-au acordat imprumuturi nu numai unor institutii cum ar fi "Epitropia Sf Spiridon" din Bucuresti si Iasi, - care aveau mari domenii si intretineau m spitale, ci si unor intreprinderi care nu aveau nici o legatura cu actiunile de binefacere. Astfel, in 1885, s-a acordat un imprumut de 600 mii lei fabricii de hartie "Letea", in baza unei legi speciale, care o asimila asezamintelor de binefacere, pe termen de 10 ani, cu o dobanda reala de 3% pe an, conditii pe care fabrica nu le-ar fi putut obtine de la nici o alta banca.In iunie 1877, pe baza de lege, s-au introdus biletele ipotecare, care aveau ca scop sa asigure statului mijloacele banesti, in vederea finantarii razboiului de Independenta. Aceste bilete, garantate cu ipoteca asupra unor mosii ale Statului, au fost impuse la plata furnizorilor sai, urmand a fi achitate treptat, pe masura scoaterii la vanzare a mosiilor ipotecate. Biletele ipotecare erau primite la plata, in mod obligatoriu, la valoarea lor nominala, de catre toate casieriile publice.In lipsa unei banci de emisiune la acea data, controul tuturor operatiunilor, legate de emisiunea biletelor ipotecare, a fost incredintat Casei de Depuneri si Consemnatiuni. in acest scop, s-a constituit un "Comitet al biletelor ipotecare", format clin 6 membri ai consiliului de administratie al Casei, presedintele Creditului funciar si presedintele Camerei de Comert din Bucuresti. Prin lege, s-a prevazut emiterea biletelor ipotecare in valoare de 30 milioane lei; intrucat mosiile ipotecare aveau valoare mai mica, s-a hotarat punerea in circulatie a unor bilete ipotecare in valoare de 26 milioane lei. Aceste bilete au fost tiparite la Banca l'rantei, primele fiind acuse in tara in martie 1878 si ultimele, in maitie 1879. Tratativele cu Banca Frantei, controlul tiparirii, preluarea si transportul biletelor ipotecare la Bucuresti s-au efectuat sub supravegherea delegatilor Casei de Depuneri si Consmnatiani. Biletele ipotecare au fost folosite: - 15, 5 milioane lei pentru plata furnizorilor armatei; - 9,0 milioane lei pentru constructia liniei ferate Marasesti-Buzau; - 1,8 milioane lei pentru alte cheltuieli ale statului.In 1880, biletele ipotecare au fost preluate de Banca Nationala, iar, in 1888, statul le-a rascumparat aproape integral, prin lansarea unui imprumut de 32,5 milioane lei, din care s-au realizat 25,9 milioane lei. Avand in vedere ca disponibilitatile Casei de Depuneri si Consemnatiuni erau suficiente, in octombrie 1878 s-a hotarat acordarea de imprumut particularilor, cu dobanda de 8% pe an, garantate cu gaj de efecte la o valoare mai mica cu 1/3 fata de cursul (pretul) zilei. Neprezentanda-se amatori, dobanda a fost redusa la 7%, admitandu-se ca efectele, depuse in gaj, sa fie primite cu un scazamant de 1/4, in loc de 1/3. Pentru a nu incheia activitatea cu pierderi, Casa de Depuneri si Consemnatiuni a redus dobanda pe care o platea la depunatori, de la 5 la 3%, iar, pentru a stimula imprumuturile, a mai redus dobanda, ce urma s-o plateasca imprumutatii, de la 7 la 6%. In aceasta perioada Casa de Depuneri si Consemnatiuni a acordat si alte imprumuturi, cum sunt: cel de 4,5 milioane, din 1887, pentru acoperirea deficiteloi bugetare, pentru restaurarea Teatrului National, pentru organizarea participari Romaniei la Expozitia Universala de la Paris si altele. Cererile administratiilor locale erau asa de mari incat Casa de Depuneri si Consemnatiuni nu a putut sa le onoreze, acestea fiind obligate sa apeleze la imprumuturi particulare. Astfel, orasul Bucuresti, in perioada 1881-l899, a fost silit sa contracteze in strainatate imprumuturi de peste 138 milioane lei, ceea ce depasea cu mult totalul imprumuturilor, acordate de Casa de Depuneri si Consemnatiuni administratiilor locale, ele la infiintare pana in 1899 .In ce priveste dobanda, statul a impus Casei sa-i acorde imprumuturile in conditii tot mai avantajoase: 7,5"" pana in 1878, redusa continuu pana la 4%, in 1881. imprumuturile pe bonuri de tezaur, dupa 1881, se acordau cu o dobanda de 3%, iar la celelalte categorii de imprumuturi, acordate statului, dobanda era de 4-5%, in functie ele imprumuturi. imprumuturile, acordate judetelor si comunelor, erau cu o dobanda initiala de 8-9%, redusa ulterior la 6-7%, iar in ultimul deceniu al secolului, la 4,5 - 5,5%, in functie de imprejurari si de garantiile oferite de imprumutati. Casa de Depuneri si Consemnatiuni a realizat beneficii in fiecare an de activitate atat din diferenta intre dobanzile incasate la imprumuturi si cele platite la depuneri, cat si din taxele de conservare a valorilor depuse spre pastrare.In 1893, pentru marirea localului Casei de Depuneri si Consemnatiuni, s-a acceptat propunerea arhitectului francez Gottereau de a se realiza o constructie care sa adaposteasca toate serviciile institutiei, iar din 3 oferte de constructie s-a acceptat cea a arhitectului Ion Socolescu. Pentru acoperirea cheltuielilor prevazute, Casa de Depuneri si Consemnatiuni a obtinut doua credite extraordinare, insumand 25 milioane lei. Constructia cladirii a inceput in 1895, iar in primavara anului 1900, consiliul de administratie a tinut prima sa sedinta in noul palat. Aceasta este o cladire impunatoare, realizata in stilul arhitecturii renascentiste, care infrumuseta/a si astazi capitala Romaniei. Partea arhitecturala este organic completata de picturile interioare executate, in perioada 1900-l913, de pictoail Vlihail Simonide, unul din pictorii pretuiti in acea perioada. Noul local a fost dotat cu o uzina proprie pentru furnizarea energiei electrice si a aburului pentru instalatia de incalzire centrala, care a functionat pana in 1913, cand cladirea a fost racordata la reteaua electrica a orasului, care era mai economicoasa. Amenajarea tezaurului si arhivei s-a realizat, in bune conditii, ele Scoala de arte si meserii din Bucuresti. 38 Cheltuielile totale ale constructiei s-au ridicat la 3,2 milioane lei. Casa de Depuneri si Consemnatiuni a mai obtinut, in 1899, un credit extraordinar de 700 mii lei. Creditele au fost amortizate din beneficiile acesteia pe anii 1891-l899. Dupa 1900, pana la intrarea Romaniei in razboiul din 1916, Casa de Depuneri si Consemnatiuni, desi cu scaderi in perioadele de criza si calamitati natvirale care s-au abatut asupra tarii noastre, si-a continuat activitatea in domeniul operatiunilor in numerar si efecte, astfel: Anul Volumul operatiunif depuneri restituit 1900 100,7 117,9 1916 300,3 295,3 - in milioane lei numerar Volumul operatiunilor in efecte sold final depuneri restituiri sold final S5,9 169.3 194.5 203,7 1 ll/S 482,3 463,9 498,1 In anii de criza si calamitati naturale, cererile de restituire au fost mai mari decat depunerile, cu 18,3 milioane lei. in anii 1906 - 1907 si cu VI ,4 milioane lei, in anii 1913 - 1914 - fenomene identice fiind inregistrate si in domeniul efectelor. Plasamentele Casei de Depuneri si Consemnatiuni, in perioada 1899 -l916, au avut urmatoarele elutii (milioane lei): Exercitiul Soldul total al imprumuturilor 1889-l900 10,2 1901-l902 1,6 1902-l903 50,6 1908-l909 31,6 1912-l913 75,8 Din care: Div asezaminte Particulari Stat judet comune 0,1 0,6 7,8 0,1 0,2 0,1 0,0 1,6 0,0 0,0 8,9 3,1 29,7 7,4 1,5 12,6 0,8 10,8 5,4 1,9 32,7 0,4 5,8 3,9 32,8 Criza economica clin 1899 - 1993 a avut ca urmare restrangerea imprumuturilor, ajungand, in exercitiul 1901 - 1902, aproape de lichidarea lor. in 1902 - 1903, perioada de inviorare, plasamentele au crescut brusc, ajungand pana la 50,6 milioane, depasind cu mult nivelele atinse inainte de criza. in perioada urmatoare, s-a inregistrat din nou o scadere - 3,6 milioane lei (1908 - 1909), ca, la exercitiul 1912 - 1913, soldul imprumuturilor sa atinga 78,5 milioane lei. La izbucnirea razboiului mondial din 1914, care necesita sporirea cheltuielilor pentru pregatirea militara, statul, neniaiavand concitii de a face imprumuturi interne sau externe, a recurs la Casa de Depuneri si Consemnatiuni. in iulie 1 Desi obligata sa contracteze credite. Casa ele Depuneri si Consemnatiuni a inregistrat, in perioada 1900 - 1916, beneficii totale de 48,4 milioane lei, variind intre 2,1 - 4,3 milioane lei anual . Pentiu a atrage, in mai mare masura disponibilitatile populatiei rurale si urbane prin depuneri luntare. in 1880 s-a infiintat casa de economii, ca anexa a Casei de Depuneri si Consemnatiuni, cu care ocazie, aceasta din urma, s-a schimbat numele in Casa de Depuneri, Consemnatiuni si Economie. Depunerile nu puteau fi mai mici de 1 leu si mai mari ele 300 lei, intervalul, dintre doua depuneri succesive, fiind ele minimum 8 zile. Nivelul dobanzii se silea de consiliul ele administratie al Casei, neputand fi mai mare de 4,5% sau mai mie ele 3%. Dobanzile se plateau timp de 30 de ani, iar sumele nereclamate. in acest timp, se prescriau in folosul Casei ele Economie. Depunerile se restituiau la cerere, Casa avand dreptul sa le restituie intr-o luna pana la suma de 100 lei, in doua luni pentru sume pana la 500 lei si in trei luni, cele peste 500 lei. Operatiunile Casei de Economii, sau facute in contul Casei, erau secrete. Toate fondurile Casei de Economii se virau Casei de Depuneri, Consemnatiuni si Economie care le administra prin consiliul ele administratie si directorul ei. Casa de Economii si-a inceput activitatea la 1 ianuarie 1881, reusind sa atraga un insemnat numar de depunatori; lumul depunerilor a ramas, totusi, sub cel al Casei ele Depuneri si Consemnatiuni.In perioada 1882 - 1899. depunerile luntare au avut o dinamica ascendenta, asa cum rezulta din situatia ele mai jos: La 31 martie al anului Numar de in circul. 1882 21.365 1890 55.40. 1899 113.28 Soldul general al depunerilor (mii. lei) Media depunerilor pe un locuitor (lei) 1,3 0.28 11,9 2.25 31,6 5.30 Se desprinde, clin cele de mai sus, o crestere a numarului de librete de peste 5 ori, o crestere, ele aproape 10 ori, a valorii sumelor depuse, o crestere, de aproape 20 de ori, a mediei depunerilor pe un locuitor. Din punct de vedere al compozitiei depunatorilor, se semnalau mari dispropoitii intre depunatorii rurali si cei urbani. in 1899, populatia rurala, desi avea o pondere de 80°/) din populatia tarii, detinea numai 25% din numarul libretelor, respectiv 20% clin valoarea depunerilor la Casa de Economie. in general, din mediul rural, depunerile erau ale preotilor, invatatorilor si notarilor. Taranii instariti nu depuneau decat parti neinsemnate clin disponibilitati, cea mai mare parte dintre ei imprumutandu-le consatenilor lor cu dobanzi camataresti. Numarul redus al depunerilor taranesti, pe langa lipsa mijloacelor financiare, era determinata si de organizarea necorespunzatoare a colectarii, precum si de lipsa ele proanda pentru educarea populatiei in spiritul economisirii. Din analiza structurii depunerilor, rezulta ca minorii si scolarii detineau aproape 25% din totalul soldului depunerilor, dar soldul mediu al depunerii pe un libret clin aceasta categorie era cel mai mic, deoarece majoritatea acestor depunatori erau scolari, singura categorie in randurile careia se ducea 0 proanda mai organizata de catre directorii de scoli. Comerciantii, functionarii si militarii detineau, in 1899, mai putin de 18% din totalul libretelor emise, dar posedau peste 25% din valoarea depunerilor, atingand cea mai mare depunere medie pe un libret. Muncitorii, impreuna cu meseriasii detineau abia 10% din totalul depunerilor, iar ca medie pe un libret, servitorii aveau depuneri mai mari decat acestia. Influenta pietei avea efecte deosebite asupra activitatii Casei. Astfel, pentru a face fata restituirilor de depuneri, cerute in 1897 de depunatori, ca urmare a unui zn potrivit ca mia se r intrerupe platile de ca:re Casa, s-a ajuns la o avalansa de cereri prin care, pentai a putea fi satisfacute, trebuia efectuat un imprumut de 2 milioane lei ele Casa ele Economii di; la Casa de Depuneri, Consemnatiuni si Economie. Resilirea increderii in Casa, in anul urmator, a dus la sporirea depunerilor, achitarea creditului si continuarea normala a activitatii Casei. Criza economica din 1899 - 1903 a procat dificultati Casei de Economii, deoarece depunerile au scazut masiv, in timp ce restituirile au crescut. Astfel, in anii 1899/1900, cresterea restituirilor cu peste 3,6 milioane lei. fata de anul anterior, a dus la prima scadere a soldului depunerilor (cu 2,7 milioane lei) de la infiintarea Casei. Pentru a face fata restituirilor, in 1900, Casa de Economii a fost autorizata sa contracteze credite pana la 50% din imprumuturile acordate ele ea si sa vanda o parte din efectele publice detinute in portofoliu. Ca urmare, Casa de Economii a contractat, cu bancile din tara si strainatate imprumuturi in suma de 20 milioane lei, in conditii toarte grele, cu dobanzi de 7-8% pe an, plus comisioane oneroase. Separat de acc-asta, a contractat cu Banca Nationala imprumuturi in cont curent de 2,5 milioane lei, cu dobanzi de 5-6 si 7%, care erau mai mari decat ceea ce incasa ea la plasamentele sale. Aceasta a constituit o sarcina grea pentru Casa de Economii, care s-a lichidat abia in anii 1902 si 1903, cand au inceput sa creasca depunerile, tendinta ce s-a mentinut pana la noua criza din 190"-l908. Anii premergatori razboiului din 1914 si criza economica izbucnita in acel an au procat restituiri masive, incat soldul depunerilor a scazut cu 9,8 milioane lei, suma neatinsa pe intreaga perioada de la infiintarea Casei. La izbucnirea primului razboi mondial se inregistreaza o avalansa de restituiri, obligand Casa de Economii sa contracteze, la Casa de Depuneri si Consemnatiuni, imprumuturi de 12 milioane lei.In aceasta privinta, Casa de Economii s-a lovit si de concurenta bancilor comerciale si a celor populare, aflate in crestere. In 1913, proportia depunerilor, la cele trei categorii de institutii financiar-bancare, se prezenta astfel: milioane lei % din total 54,3 18,7 17,5 6,0 218,1 75,3 289,9 100,0 Casa de Economii Bancile populare Bancile comerciale Total Ponderea Casei, de numai 18,^% din totalul depunerilor, dovedeste legaturile inca slabe ale acesteia cu masele de depunatori urbani si rurali, situatie care s-a inrautatit si mai mult in timpul primului razboi mondial. Capitalul strain, constrans de necesitatea de a cauta noi piete, si-a schimbat atitudinea, ca urmare, mai ales, a razboiului de secesiune din America, care a inchis, pentru un timp. piata americana pentru capitalul englez.In aceste conditiuni noi. capitalul disponibil pe piata Londrei, asociat cu cel francez, au fondat, la Constantinopol, Banca Imperiala Otomana, cu scopul de a acapara toate operatiunile financiare din Imperiul Otoman, inclusiv ale Principatelor Unite. Manca Imperiala Otomana reorezenta, in realitate, dezltarea, sub forma privilegiata, a Bancii Otomane, infiintata in 1855, care patrunsese si in Tara Romaneasca, prin sucursalele infiintate la Galati (1855) si la Bucuresti (1863) La aceasta banca participau mai multe banci din Londra, pr ntre care si London and Country Bank si altele din Paris, in frunte cu Credit Mobilier.In noua situatie, diferitele grupuri financiare si banci straine au inceput sa caute si piata Principatelor Unite pentru plasarea capitalurilor. Astfel, la 6 decembrie 1864. The Ottoman Financial, din Corstantinopol, a intervenit la Bucuresti pentru a obtine concesiunea unei banci de scont. Concomitent, "Societatea genei ala a Imperiului Otoman", creatie a Bancii Imperiale Otomane, cerea o concesiune de banca financiara, iar a inceputul anului 1865, aceeasi banca intervenea pentru o concesiune de banca de emisiune. in acelasi an, Stefan Mavrocordat, directorul lui The Ottoman Financial Association, solicita lui Cuza. in numele a trei case asociate: (The London Financial Association, Casa Rodocanachi si Creditul Mobiliar Italian), concesiunea unei banci, pentru care cererea fusese depusa in 18(>4. Intermediarul L. Manesis cerea, in numele firmei The Credit I'oncier and Mobilier din Londra, concesiunea unei banci de emisiune. De asemenea, un alt grup de banci din Londra, printre care si Imperial Mercantile Credit Companie, prin reprezentantul Ph. Poteau. cerea, in mai 1865, concesiunea unei banci de emisiune. Un alt grup de banci din Londra, Viena, Berlin si Paris, prin reprezentantul De la Motte, cerea, in august 1865, concesiunea unui credit funciar. Toti capitalistii straini doreau, ele fapt, concesiuni cu drept de monopol in domeniul creditului si al emisiunii, monopol care aducea beneficii atat prin emisiunea de bancnote, cat si prin controlul asupra intregii economii prin scont si comert. Capitalistii straini, sub pretextul asigurarii unei rate normale de profit, pretindeau ca durata privilegiilor sa fie cat mai lunga: The Ottoma.i Financial Association pretindea privilegii de 30 de ani, Imperiul Mercai tile Credit Companie, de 40 de ani. Societatea generala a Imperiului Otoman cerea privilegiu pe 95 ele ani pentai exploatarea creditului funciar roman. Scopul principal al programului de reforme, enuntat de Cuza la 6 decembrie 1859, de aducere in tara a unor capitaluri si folosirea lor conform neilor economiei romanesti, nu a coincis cu interesul capitalului strain, care nu era interesat de a face investitii. Cu toate acestea, in 1865, Gaipul Bancii Imperiale Otomane a obtinut, de la guvernul roman, concesiunea bancii de emisiune, transformand, de fapt, sucursala Bancii otomane din Bucuresti in BANCA ROMANIEI (Banque de Roumanie). institut de emisiune, prin pretinsa cumparare a activului celor doua sucursale de la Galati si Bucuresti ale Bancii Otomane. Un rol important, in aceasta actiune, la avut Iacob Lobel. nascut la Bucuresti, care a devenit primul director al Bancii Romaniei. Prin infiintarea Bancii Romaniei, Cuza Voda urmarea ca, prin intermediul capitalului franco-englez, interesat in aceasta banca, sa sileasca relatii mai stranse cu Anglia si Franta. Banca Romaniei s-a constituit la 17 opctombrie 1865, conform actului de concesiune si statutelor, cu un capital ele 40 milioane franci, cu privilegiu de a emite, timp de 30 de ani, bancnote cu curs liber si cu dreptul de a fi primite la plata de oficiile publice. Garantia emisiunii era de 1/2 din totalul cu monede ele metal pretios, in primii doi ani si 1/3, dupa acest termen. Restul emisiunii e~a garantat cu portofoliu de efecte, cu scadenta in tara ele cel mult 90 de zile sau cu polite platibile pana la maximum 1/4 din valoarea efectelor cle portofoliu. Concesionarii Bancii Romaniei s-au obligat, prin statute, sa aduca un capital de 40 milioane franci (circa 108 milioane lei), ceea ce ar fi ajutat la lichidarea dificultatilor financiare ale tarii; se prevedea, chiar, facultatea de a dubla aceasta suma. Dar acestia n-au acoperit efecitv nici suma de 10 milioane franci, obligatorie prin conventia ele concesiune. in loc de bani lichizi, au adus doua certificate: unul ele la Banca Otomana elin Londra si celalalt de la Creditul mobiliar clin Paris, prin care se confirma ca suma de 7 milioane franci s-ar afla depusa, in parti egale, la aceste banci . Conducerea bancii era formata clin 3 organe: o directie comuna clin 2-3 persoane, un consliu ele administratie (format clin 3 membrii numiti de comitetul imputernicit de catre capitastii fondatori), o comisie ele comisari (numita ele guvernul roman); guvernul nu se putea amesteca in afacerile propriu-zise ale bancii. Directia comuna a fost incredintata lui Adolphe de Herz - director general, laeob Lobel si H. A. Jack^on, ambii, directori proveniti elin tara. Consiliul de administratie avea in frunte pe principele Ion Ghica si doi bancheri localnici (A. Halfon si R. Baumgarten); comitetul de comisari, Alexandru Plagino, fost ministru ele finante in Tara Romaneasca si E. Winterhalder, redactor la ziarul "Romanul". Componenta consiliului de administratie arata interesul concesionarilor de a avea, in fruntea bancii, pe unu: elin cei mai proeminenti oameni politici, adversar cunoscut al lui Cuza. pentru a asigura pozitia bancii, in orice eventualitate. Ion Ghica, intrat in conducerea bancii, pastra contact strans cu cercurile bancare si politice occidentale, urmarind neutralizarea eventualelor avantaje politice pe care le-ar ti putut obtine Cuza. Principialele operatii curente ale bancii s-au silit a fi: scont, achizitia de efecte, inclusiv bonuri de tezaur, avansuri, inclusiv obligatii rurale, warante, avansuri in cont curent, operatii cu hartii, valori in strainatate. Aceasta banca nu a avut o activitate prea indelungata. Dupa abdicarea silita a lui Al. I. Cuza, acesta a fost criticat pentru aprobarea concesiunii de emitere ele bancnote acordata Bancii Romaniei. Guvernul a inceput tratative ca banca sa renunte la concesiune contra unei desubiri. Dupa pertractari, care au tinut 3 ani, legea, din 4 iunie 1869, a consfintit anularea concesiunii contra unei desubiri de 7^0 mii franci, suma foarte mare pentai bugetul din acea perioada a Principatelor.In acelasi an, guvernul a autorizat, la 13 octombrie 1869, ca Banca Romaniei sa functioneze mai departe ca banca neprivilegiata, sub forma de societate anonima , pe o durata de 35 de ani, adica pana la 1 ianuarie 1904, cand aceasta a devenit sucursala a firmei Bank of Roumania Limited Londra, cu un capital de 300 mii de lire sterline, respectiv 7,5 milioane lei, care a activat in continuare, asa cum m vedea in urmatoarele module. Se poate spune ca aceasta prima banca particulara din Principatele Unite, nu este relevanta pentru sistemul bancar romanesc si nici in domeniul emisiunii de bancnote. Dezltarea vietii economice, preconizata de Alexandru Ioan Cuza, era impiedicata si de lipsa unei monede nationale, in Principate fiind folosite in circulatie peste 70 de monede straine: de aur, argint si arama. Cele de aur erau galbenul sau ducatul (cel mai curent fiind galbenul olandez sau austro-olandez), apoi mahmudele turcesti si rublele rusesti; cele de argint (talerul de diferite specii, creitarul. piastrul, almislacul, beslicul ete), precum si diferite tipuri de monede marunte - o adevarata stare haotica in circulatia baneasca. Raportul de valoare se silea pe piata locala, pe baza valorii reale a metalelor, a grutatii monedelor si a titlului monedelor, cat si pe baza unor acte normative de autoritate. Profesorul iesean George Zane, studiind economia Principatelor in aceasta perioada, a subliniat faptul ca "sistemul monetar" al Principatelor se caracterizeaza, inca din 1831, printr-un etalon monetar, leul, care era utilizat numai ca baza de calcul, neavand un corespondent real. Leul a fost o specie de taler, (Lowenthaler), moneda de argint de 27,5 gr., batuta in Tarile de Jos, care a patruns repede in Europa Centrala si s-a incetatenit in Tarile Romane). Combinat, in circulatia monetara, cu submultiplii sistemului monetar turcesc, leul a capatat, ca submultiplii, paraua si banul (1 leu = 40 parale, 1 para = 3 bani, deci 1 leu = 120 bani). Casele de banca, existente inca din deceniile 2 si 3 ale secolului al XLX-lea, a caror functionare s-a prelungit pana spre sfarsitul secolului, realizand castiguri importante din schimbul numeroaselor monede, nu aveau nici un interes pentru reglementarea unei monede nationale. Cresterea productiei de marfuri si, in consecinta, a comertului intern si extern, nu mai puteau fi servite de sistemul monetar existent si, ca atare, in Principate se impunea tot mai mult organizarea unei circulatii monetare, in limitele statutului lor politic, cu o politica monetara proprie. Ca urmare a acestei situatii si pentru lichidarea starii haotice a circulatiei banesti, in anul 1860 s-a elaborat un proiect de lege pentru adoptarea unei monede nationale "Romanat", dar aceasta nu a fost realizata.In aprilie 1867 s-a tat "Legea pentru infiintarea unui Sistem monetar nou, precum si pentru fabricarea monedelor nationale, care a adoptat ca unitate monetara "Leul", impartit, la randul sau, in 100 de bani.In legatura cu aceasta actiune, profesorul Victor Jinga arata urmatoarele: "Legea declara ca infiinteaza un sistem monetar nou; aceasta insemneaza ca, inainte de 1867. exista un alt sistem, vechi. Se putea numi sistem haosul monetar de care rbeau toti contemporanii lui? Inainte de 1867 nu exista, in Principatele Romane, nici un sistem monetar. Era numai 0 stare'' monetara confuza, incoerenta si nociva, dar nu un "sistem monetar Deci legea mentionata a creat primul sistem monetar romanesc" . Aceasta lege reprezenta un moment important, satisfacand nu numai o revendicare unanima, dar legifera conceptiile monetare romanesti care criticau situatia existenta, fundamentand necesitatea reformei, in baza principiilor din experienta straina, clar cu solutionarea problemelor specific romanesti.In aceasta perioada, pe mondial, se discuta monometalismul -adoptarea unui singur metal (aurul) si bimetalismul - argintul si aurul, pentru a exprima etalonul monetar. Conferinta monetara internationala, din 17 iunie - 6 iulie 1867, de la Paris, s-a pronuntat pentru etalonul aur, cu exceptia Olandei. Romania a adoptat bimetalismul, dupa modelul sistemului monetar clin Franta, Italia, Belgia si Elvetia (uniunea monetara latina), definind leul la 5 gr argint, cu titlul 835 si a creat un raport cu aurul la titlul de 900 pentru piesele de 20, 10 si 5 franci, in raport L 15.5. Adoptarea sistemului monetar bimctalist a insemnat pentru Romania o mare deschidere spre vest, desprinderea economiei romanesti clin catusele suzeranitatii economice turcesti si, totodata, ale exploatarii austriece. Declararea ca legale, in Romania, monedele de aur si argint ale Frantei, Italiei, Elvetiei si Belgiei, sistemul monetar fiind identic cu al acestora, a constituit un important act politic Dupa adoptarea legii clin INo-. prin care s-a pus capat haosului monetar, instaurandu-se un sistem monetar lomancsc, se evidentiaza, tot mai pregnant, dorinta ca Romania sa rupa cu atitudinea de a acorda concesiuni grupurilor financiare straine si sa-si cree/e, prin propriile ei forte, institutiile fundamentale de care avea neie pentru progresul economiei nationale. |
|
|
Politica de confidentialitate
|
