EXTERNALITATILE SI BUNURILE PUBLICE

Sistemul economic de piata implica un grad inalt de libertate economica: libertatea de a cumpara de la o anumita firma , de a vinde sau nu, libertatea de alegere a ocupatiei, de a lucra independent prin folosirea propriilor cunostinte si mijloace sau de a fi salariat. Prin intermediul pretului, piata stimuleaza producerea bunurilor care sunt cele mai solicitate, determina consumatorii sa foloseasca rational bunurile si incurajeaza eco­nomicitatea folosirii factorilor de productie. Toate acestea se concretizeaza in alocarea eficienta a resurselor. Situatiile in care pietele conduc la o alocare a resurselor ce nu poate fi considerata ca eficienta si face necesara interventia corectiva a guvernelor sunt cunoscute sub denumirea de esec al pietelor.

CAUZELE SITUATIILOR DE ESEC A PIETELOR

In cadrul pietei, concomitent cu schimbul are loc si un transfer al drepturilor de utilizare si control asupra bunurilor acestora. Daca se cumpara un televizor, se achizitioneaza pe o perioada nedeterminata nu numai bunul fizic ci si dreptul de a-l folosi, respectiv dreptul de a impiedica utilizarea bunului de catre alte persoane.

Schimbul drepturilor de control asupra utilizarii bunurilor nu se poate manifesta in afara transferului dreptului de proprietate. In cazul in care piata asigura o alocare eficienta a resurselor, posibilitatile de schimb avantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt maxim valorificate. In cazul alocarii ineficiente, posibilitatile de schimb avantajos raman nevalorificate.

Factorii determinanti ai unei alocari ineficiente a resurselor si care conduc la situatii de esec al pietelor sunt:

a) dificultati in individualizarea drepturilor de proprietate ca urmare a excluziunii imperfecte sau a unui grad redus de transferabilitate. Excluziunea imperfecta se manifesta cand dreptul de proprietate asupra unui bun este detinuta de un grup, ceea ce creeaza greutati in legalizarea drepturilor de proprietate individuala. Totodata, excluziunea imperfecta se manifesta si in situatia in care exista o capacitate redusa de a exclude un agent economic din sfera potentialilor utilizatori. In acest caz este vorba de posibilitatea de aplicare a drepturilor obtinute legal. Costurile actiunii de prevenire, identificare si pedepsire a utilizarii ilegale a unui bun sunt denumite costuri de excluziune. Spre exemplu, biletul si controlul sunt elemente ale costului de excluziune, elemente prin intermediul carora persoanele ce nu achizitioneaza dreptul de a folosi un bun, de a beneficia de un serviciu, sunt excluse.

Gradul redus de transferabilitate se manifesta in situatiile in care drepturile legale de vanzare a unor bunuri sunt limitate. In acest caz pro­prietarii nu au posibilitatea sa incheie cele mai avantajoase contracte de vanzare. Este cazul dreptului de preemtiune la vanzarea unor terenuri sau a situatiilor de control al preturilor, ceea ce conduce la o valorificare incom­pleta a posibilitatilor de schimb avantajos si la o situatie de esec al pietelor.

b) existenta unor costuri tranzactionale semnificative. Schim­bul necesita informatii care nu sunt gratuite si implica cheltuieli pentru cautarea partenerilor pentru negocierea contractelor si monitorizarea executarii etc. Acestea au o pondere insemnata in costurile totale si impie­dica alocarea eficienta a resurselor prin intermediul pietei libere.

c) esecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase, ceea ce face ca schimbul sa nu aiba loc. Esecul negocierilor se poate datora existentei mai multor posibilitati cu privire la conditiile schimbului reciproc avantajos. Daca exista o singura alternativa, negocierea nu are obiect. In cazul alternativelor multiple, negocierea este dificila si exista riscul esecului. Insuccesul negocierilor afecteaza derularea schimbului si genereaza pierderi de eficienta.

Trasatura comuna a situatiilor de esec al pietelor consta in discrepanta dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, si costurile sau beneficiile sociale, pe de alta parte.

EXTERNALITATILE

In sistemul concurentei perfecte, preturile conduc agentii economici spre o utilizare eficienta a resurselor de care dispune colectivitatea, astfel incat surplusul colectiv este maxim iar pietele se afla in echilibru. Echilibrul general al pietelor reprezinta o forma de eficienta sociala. Echilibrul general este un optim Pareto, adica o situatie in care nu este posibila imbunatatirea satisfactiei unui agent fara diminuarea satisfactiei altui agent economic.

Conceptul si tipurile de externalitati

Exista cazuri in care preturile nu joaca bine acest rol pe care teoria concurentei perfecte il confera si in care costurile si beneficiile private difera de costurile si beneficiile sociale. Situatiile in care deciziile de productie sau de consum ale unui agent economic afecteaza (pozitiv sau negativ) direct satisfactia sau profitul altor agenti economici, fara ca piata sa evalueze si sa-l oblige sa plateasca sau sa-l remunereze pentru aceasta interactiune reprezinta externalitati sau efecte externe. Externalitatile formeaza o categorie de fenomene care se caracterizeaza prin: a) sunt efecte derivate din activitatea unui alt agent economic decat cel care o suporta sau care este influentat de ea; b) nu sunt inregistrate de piata in mod direct si, ca atare, nu influenteaza echilibrul concurential. Costurile sau beneficiile care nu sunt incorporate in preturile pietei au un caracter extern intrucat nu sunt asociate vanzatorului sau cumpara­torului, ci unei terte parti.

In cazul externalitatilor, productia sau consumul unui bun de catre un agent economic modifica functia de productie sau functia de utilitate a unui alt agent economic.

De exemplu, se considera doua firme care produc bunurile X si Y; functia de productie a firmei A care produce bunul X este:

X = f(K_x,Y)

unde K_x reprezinta factorul de productie necesar pentru bunul X, iar Y exprima un element poluant produs de firma B si care afecteaza activitatea din firma A. Intre productia celor doua firme exista o corelatie negativa:

dX/dY £

ceea ce inseamna ca productia lui Y de catre firma B genereaza asupra productiei bunului X fenomenul de ineficienta sau un cost extern.

Dimpotriva, daca productia bunului Y influenteaza pozitiv productia bunului X, si dX/dY > , avem de-a face cu fenomenul eficientei externe, firma B genereaza un beneficiu extern asupra productiei bunului X.

Externalitatile pot fi pozitive sau negative. Externalitatile pozitive corespund unor activitati ce produc economii sau beneficii pentru terti, iar externalitatile negative genereaza costuri (dezeconomii) pentru terte parti.

Externalitatile reprezinta un caz de esec al pietelor in situatia in care concurenta libera genereaza niveluri de productie sau de consum ce nu corespund alocarii eficiente a resurselor si nu se realizeaza un optim Pareto.

De remarcat ca prezenta costurilor externe face ca pretul corespunzator echilibrului Pareto (p^p_x) sa fie mai mare decat pretul in situatie de echilibru concurential (p^*_x), iar cantitatea echilibrului Pareto (Q^p_x) sa fie mai mica decat cea corespunzatoare echilibrului concurential (Q^*_x) (fig. 9.1).

Prin luarea in considerare doar a costurilor marginale private (C_mgP) este generata cantitatea de echilibru Q^*_x, dar PIB la preturile date nu este maxim (graficul a).

Daca se considera ca bunurile X si Y se produc simultan (graficul b), cuplul de cantitati eficiente Q^*_x si Q^*_y caruia ii corespunde setul de preturi (p^*_x, p^*_y) genereaza dreapta PIB, a carei inclinatie este mai mica decat rata de transformare a bunurilor (RTB) in punctul 'a'. Echilibrul Pareto cere RTB_a = p^*_x / p^*_y, adica la setul de preturi dat, dreapta PIB trebuie sa fie tangenta la curba transformarii (curba posibilitatilor de productie). Daca se ia in considerare si costul marginal extern, se obtine in graficul (a) curba ofertei O₂, careia ii corespunde o cantitate de echilibru Q^p_x mai mica si un pret de echilibru mai mare, p^p_x. La noul pachet eficient reprezentat prin punctul 'b' in graficul (b), si noul set de preturi avem in mod corespunzator dreapta PIB₂, care este tangenta la curba transformarii si conditia de echilibru Pareto este indeplinita:

RTB_b = p^p_x / p^p_x.

(a)
(b)

Fig. 9.1. Echilibrul concurential, echilibrul optim-Pareto si curba posibilitatilor de productie.

Beneficiul social sau costul social este o combinatie de beneficii private si beneficii externe sau costuri private si costuri externe. In acest caz, prin beneficiu se intelege expresia valorica a utilitatii marginale a consumului. Deoarece utilitatea marginala este descrescatoare, beneficiul margi­nal este si el descrescator in raport cu cresterea consumului. Beneficiul marginal defineste curba cererii, iar costul marginal desemneaza curba ofertei.

Folosim urmatoarele notatii pentru a indica beneficiile si costurile:

- BmgP = beneficiul marginal privat;

- B_mgE = beneficiul marginal extern;

- B_mgS = beneficul marginal social (B_mgS = B_mgP + B_mgE);

- C_mgP = costul marginal privat;

- C_mgE = costul marginal extern;

- C_mgS = costul marginal social (C_mgS = C_mgP + C_mgE).

Pentru a realiza eficienta economica sociala, este nevoie ca B_mgS =       = C_mgS pentru fiecare bun (serviciu) sau activitate. Motivul este evident. Atat timp cat B_mgS > C_mgS, productia sau activitatea ar trebui extinsa deoarece beneficiile suplimentare depasesc costurile suplimentare. In cazul in care       B_mgS < C_mgS, productia trebuie restransa. Rezulta ca productia si consumatorii trebuie sa puna in balanta beneficiile si costurile. Printr-un sistem de impozite si subventii acestia sunt constransi sa aduca la acelasi nivel beneficiile si costurile.

Externalitatile pozitive de productie

Externalitatile pozitive (economii externe) de productie apar deoarece de anumite actiuni ale unor agenti economici beneficiaza alti agenti economici, fara ca acestia sa plateasca pretul pentru beneficiile obtinute. Exemplul clasic este cel al apicultorului si gradinarului: gradinarul, care furnizeaza florile si nectarul acestora, contribuie la productia de miere fara ca proprietarul stupilor sa plateasca, dar si albinele ajuta la polenizarea plantelor fara ca gradinarul sa plateasca. Este vorba aici de o externalitate de productie pozitiva reciproca.

Economiile externe de productie pot sa se manifeste in mai multe situatii: imbunatatirea calitatii unei strazi care este utilizata de un agent eco­nomic, preocuparea unei firme de formarea continua si ridicarea calificarii profesionale a salariatilor. De aceste imbunatatiri aduse unor factori de productie beneficiaza, in primul rand, agentul economic care le-a realizat. Dar de aceste actiuni pot beneficia, concomitent sau ulterior, si agentii economici care folosesc o sosea mai buna sau o mana de lucru calificata fara a despagubi firma pentru cheltuielile facute. In acest caz beneficiul social este mai mare decat beneficiul privat. Efectele unor operatiuni de imbuna­tatire a unor factori de productie nu se reflecta integral si exclusiv asupra costurilor si beneficiilor proprii. Unele se transmit si influenteaza pozitiv situatia altor firme. Un alt exemplu de externalitate pozitiva de productie priveste activitatile de cercetare dezvoltare. Daca o firma efectueaza cheltuieli si pune la punct un nou procedeu de fabricatie, alte intreprinderi vor beneficia de aceasta, chiar daca este nevoie de un decalaj in timp pentru ca inovatia sa scape de sub incidenta brevetarii. Avantajul adus de inovatie, in timp, ansamblului de intreprinzatori (cei care au efectuat cheltuieli pentru cercetare si cei care nu au efectuat astfel de cheltuieli) este mult mai mare decat beneficiul inovatorului.

Externalitatile pozitive de productie sunt prezentate cu ajutorul fig. 9.2.

Din moment ce exista beneficii externe pentru producatori, curba C_mgS se afla sub curba C_mgP (C_mgS < C_mgP), si cum curba cererii exprima beneficiul marginal social (privat) al consumatorilor, nivelul optim al productiei, Q₀ este dat de intersectia curbei cererii cu curba C_mgS.

	Pret Cmg

CmgS

CmgP

Fig. 9.2. Externalitati pozitive in productie.

In conditiile unei piete cu concurenta perfecta, volumul productiei este reprezentat de Q₁ si corespunde intersectiei curbei cererii cu curba costului marginal privat, C_mgP. Inseamna ca, din punct de vedere social, se produce mai putin. La nivelul productiei Q₀, producatorii obtin pretul p₀, dar costul lor marginal este C₀. Productia poate fi sporita prin acordarea unei subventii pentru producator egala cu (C₀-p₀). In acest caz, consumatorul plateste un pret egal cu costul marginal C₀, minus beneficiul extern (C₀-p₀) sau un pret egal cu p₀, ceea ce inseamna ca subventia este egala cu beneficiul extern.

Care este sursa subventiei? Administratia ar putea colecta de la populatie suma necesara prin prelevarea beneficiului extern. Dar cheltuiala cu subventia ar putea sa nu fie egala cu beneficiul extern total. Beneficiul net al societatii din subventie este reprezentat de suprafata hasurata si exprima excedentul de beneficiu social in raport cu costul social obtinut de la productia suplimentara realizata ca rezultat al subventiei.

Externalitati negative in productie

Dezeconomiile externe de productie se manifesta in situatia in care deciziile unor agenti economici dauneaza altora fara a exista o compensatie financiara. Generatorul dezeconomiilor externe de productie este o firma.

Poluarea constituie cazul caracteristic pentru externalitati negative de productie. Daca o intreprindere deverseaza apele uzate intr-un rau, sau daca elibereaza gaze toxice in atmosfera, afecteaza mediul natural fara ca piata, in mod spontan, sa defineasca un pret pentru poluare. Nu exista piata pentru aerul pur al unui oras sau pentru apa curata a raurilor si oceanelor.

In fig. 9.3. se prezinta cazul externalitatilor negative in productie.

	Pret Cmg

CmgS

CmgP

Fig. 9.3. Externalitati negative in productie.

Curba cererii D indica beneficiile marginale private si sociale. Curba ofertei, in situatie de concurenta, reflecta doar costurile marginale private. Curba C_mgS este situata deasupra curbei ofertei concurentiale exprimata de C_mgP. Productia sociala optima este Q₀ si pretul este p₀. In cazul unei piete concurentiale care poate produce Q₁ la pretul p₁, se manifesta o tendinta de supraproductie. Productia sociala exprimata Q₀ are pretul p₀ iar costul marginal privat este C₀. Guvernul poate percepe o taxa pe unitate de produs (p₀-C₀), sa creasca costul marginal privat cu (p₀-C_o) si sa reduca productia de a Q₁ la Q₀. Consumatorii platesc atunci p₀ la nivelul costului marginal social.

Venitul obtinut din incasarea pe produs poate fi utilizat pentru com­pensarea externalitatilor ce provin din producerea bunului respectiv. De exemplu, in cazul in care firma polueaza apa, suma ar putea fi folosita pentru curatirea raului in care se deverseaza apele uzate sau pentru a compensa in alt mod pe cei care sunt afectati de poluare.

De subliniat ca venitul obtinut prin perceperea taxei pe produs poate fi mai mare sau mai mic decat costul extern. In figura de mai sus, venitul este (p₀-C_o)Q₀, pe cand costul extern este egal cu suprafata dintre C_mgS si C_mgP pana la Q₀. Castigul net al societatii este reprezentat de suprafata hasurata si arata excesul costurilor fata de beneficii. Este de fapt insumarea diferentei (C_mgS - B_mgS) pentru productia ce depaseste Q₀ la Q₁.

Externalitati pozitive de consum

Exista economii externe in consum in cazul in care deciziile unui consumator au efecte pozitive de care beneficiaza si altii, fara nici o compensatie monetara. Un bun exemplu ar fi vaccinarile de care bene­ficiaza nu doar persoana in cauza ci si alte persoane, deoarece este impiedicata raspandirea bolilor contagioase.

Economiile externe in consum apar, mai ales daca utilitatea pe care o resimtim prin dispunerea de un anumit bun depinde de numarul de consu­matori care folosesc un bun asemanator. Este cazul serviciilor de telecomu­nicatii. Pentru un individ utilitatea racordarii la reteaua telefonica depinde de numarul persoanelor racordate. Sosirea unui nou abonat largeste gama de apeluri posibile si aduce o satisfactie suplimentara persoanelor deja abonate, fara ca acestea sa achite o contrapartida tarifara.

Externalitatea pozitiva in consum este relevata in fig. 9.4. Ca si in figurile anterioare, curba C_mgS (care este identica cu cea a C_mgP), este curba ofertei. Curba cererii D este curba B_mgP. Exista beneficii externe pentru consumatori, B_mgS > B_mgP, curba B_mgS se situeaza deasupra curbei cu o cantitate egala cu B_mg. Cantitatea optima din punct de vedere social este Q₀, unde B_mgP = C_mgS.

Fara nici o interventie guvernamentala, cantitatea produsa este Q₁ si pretul corespunzator este p₁, ceea ce inseamna ca avem o subproductie in comparatie cu nivelul optim social. Daca se produce Q₀, pretul este p₀, dar costul marginal pentru acest volum de productie este C₀. Aceasta inseamna ca este nevoie de o subventie pentru consumatori, a carei marime este (C₀-p_o). Producatorii obtin C₀ iar cumparatorii platesc p₀. Cel putin o parte din subventie (C₀-p_o)Q₀, ar putea fi obtinuta de la cei ce beneficiaza de profituri externe provenite din consumul unor bunuri.

CmgS=CmgP

D=BmgP

BmgS

Pret Cmg

Fig. 9.4. Externalitati pozitive de consum.

Externalitati negative de consum

Pot sa se manifeste dezeconomii externe de consum atunci cand consumatorii sunt la originea unor daune pentru alti consumatori. Tutunul poate sa constituie o placere pentru unele persoane, dar fumul este daunator pentru terti. Pentru o persoana muzica zgomotoasa poate reprezenta o placere, dar este la originea dezeconomiilor externe de consum daca deranjeaza persoanele care apreciaza calmul si linistea.

BmgS   Pret Cmg   CmgS=CmgP   D=BmgP

Fig. 9.5. Externalitati negative de consum

Externalitatile negative in consum sunt exprimate de fig. 9.5. Din moment ce exista efecte negative in consum, C_MGS si C_mgP sunt egale si curba cererii reflecta doar beneficiul marginal privat B_mgP, iar B_mgS < B_mgP respectiv curba B_mgS se afla sub curba B_mgP.

Cantitatea optima este Q₀ (punctul unde B_mgS =C_MGS). In absenta oricarei interventii, cantitatea furnizata si consumata este Q₁, si pretul este p₁. Este o situatie de supraproductie in comparatie cu nivelul social optim.

Forme tipice de dezeconomii externe de consum sunt efectele de aglomerare ce se manifesta in conditiile utilizarii unor bunuri publice. Daca un individ foloseste mijloacele de transport in comun in orele de afluenta maxima, el este la originea unei nemultumiri pentru alti calatori deoarece se micsoreaza spatiul de care ei ar putea dispune si au o calatorie mai putin confortabila.

Alte economii externe de consum sunt mai subtile. Astfel, satisfactia pe care o resimtim prin dreptul de dispozitie asupra unor bunuri poate sa depinda de statutul social care le este asociat si de comparatiile interperso­nale pe care aceste bunuri permit sa le stabilim.

Ineficienta unei economii de piata in cazul poluarii

Pentru a analiza situatia unei economii in cazul dezeconomiilor externe de productie, consideram cazul unei localitati in care sunt instalate un numar 'n' de uzine si care deverseaza in mediu deseuri toxice prin care sunt afectati 'm' locuitori.

Costul de productie al unei uzine CT₁ depinde de volumul productiei q₁ si de cantitatea de deseuri y₁. Neutralizarea deseurilor toxice implica cheltuieli care micsoreaza profitul. Daca deverseaza in mediu mai multe deseuri, profitul la un volum dat al productiei este mai ridicat decat in situatia in care utilizeaza tehnologii mai putin poluante dar mai costisitoare.

Transcrierea analitica a acestei ipoteze este urmatoarea:

Din aceste ipoteze rezulta ca intreprinderea are un interes financiar fundamental pentru a polua mediul ambiant.

In continuare presupunem ca exista un nivel maxim al poluarii y_y de la care costul nu se mai diminueaza si ca acest prag este independent de cantitatea produsa q_J. Costul total, in acest caz, se modifica in functie de cantitatea de deseu y_y, asa cum indica fig. 9.6, unde se presupune ca q_J¹>q_J⁰.

Pentru y_J efectiv mai mic decat nivelul optim , sporirea lui y_J reduce costul de productie al intreprinderii. Presupunem, de asemenea, ca costul marginal CT_J/ q_J creste odata cu volumul productiei si se reduce daca sporeste volumul deseurilor, ceea ce corespunde ipotezelor:

Fig. 9.6. Relatia intre costul total si volumul poluarii

Notam cu Y volumul total al deseurilor si . Poluarea mediului natural constituie o insatisfactie pentru indivizi. Se presupune ca satisfactia individului i este U_i si se poate scrie:

unde:    i = 1, 2, ., m;

v_i = parametru ce masoara consecintele cantitatii de deseuri asupra bunastarii individului i;

M_i = veniturile individului i consacrate achizitionarii bunurilor pentru consumul personal.

Satisfactia individului este o functie descrescatoare in raport cu poluarea: cu cat poluarea este mai importanta, cu atat satisfactia este mai redusa.

Daca intreprinderile poluante apartin riveranilor, atunci q_ij exprima valoarea fractiunii din totalul titlurilor uzinei j ce le poseda un individ, astfel ca:

q_1j q_2j q_mj

iar profitul distribuit este . Profitul intreprinderii se determina ca diferenta intre venit si cost:

p_j = p_jq_j - CT_j(q_j,y_j),

unde p_j este pretul bunului vandut de intreprinderea j.

Daca individul i mai dispune si de alte venituri V_i, considerate ca date, se poate scrie:

iar satisfactia sa este exprimata de relatia:

Obiectivul intreprinderii j este maximizarea profitului. Ea are doua variabile de decizie: q_j si y_j. Daca nu este penalizata pentru poluarea pe care o produce, obtinerea profitului maxim va determina intreprinderea sa arunce in mediul ambiant o cantitate sporita de deseuri, ceea ce ii minimizeaza costul privat de productie. Pentru cantitatea de productie aleasa q_j si cantitatea respectiva de deseu y_j, profitul maxim este:

p=p_jq_j - CT(q_jy_j) max,

iar productia q_j verifica relatia:

adica, egalitatea pretului cu costul marginal.

Pentru a ajunge la o solutie satisfacatoare din punct de vedere social, se cere definirea in prealabil a ceea ce inseamna functionarea optima a economiei din punctul de vedere al colectivitatii Colectivitatea locala este interesata in activitatea intreprinderilor poluante din doua motive: unii locuitori sunt coproprietari si profiturile realizate sunt distribuite, dar in acelasi timp sunt afectati de poluare.

Abstractie facand de elementele restrictive care pot fi invocate, se poate retine drept criteriu de bunastare colectiva suma utilitatilor individuale. In acest caz, bunastarea colectiva W, astfel definita, este exprimata de relatia:

Daca se utilizeaza definirea profitului, se poate scrie functia de bunastare colectiva:

Definind q_j si y_j in maniera maximizarii bunastarii colective, conditiile de optimalitate se scriu:

unde q^*_j si y^*_j exprima productia optima si volumul optim de deseu poluant al intreprinderii y, iar .

Prima conditie exprima egalitatea pretului cu costul marginal al productiei.

A doua conditie necesita o interpretare mai larga. Valoarea maxima pe care consumatorul 'i' este dispus sa o plateasca pentru a reduce volumul poluarii cu o unitate, este egala cu -v_i(Y*), iar - defineste suma disponibilitatilor marginale de plata din partea riveranilor pentru a reduce cantitatea de deseuri deversate in exterior. Costul marginal al reducerii poluarii, adica suplimentul de cost pe care trebuie sa-l suporte firma j pentru a reduce cantitatea de deseu deversat cu o unitate, se exprima prin - CT_j/ y_j. Egalitatea intre suma disponibilitatilor marginale de plata si costul marginal de reducere a poluarii pentru toate intreprinderile reprezinta cea de-a doua conditie de optim. Ea corespunde conditiei Bowen-Lindahl-Samuelson Aceasta inseamna ca reducerea poluarii are un cost si volumul optim de deseuri este definit de egalitatea costului suplimentar cauzat de reducerea cu o unitate a deseurilor cu suma disponibilitatilor de plata a agentilor pentru o asemenea reducere. Pentru o cantitate optima y^*_j, costul marginal de reducere a deseurilor este strict pozitiv.

Maximizarea bunastarii colective conduce la retinerea acelor niveluri de productie si a cantitatilor de deseuri ce sunt inferioare celor care rezulta din comportamentul individual (descentralizat) al intreprinderilor care isi maximizeaza profitul. Aceasta inseamna ca spre deosebire de o intreprindere ce urmareste sa-si maximizeze profitul care nu tine seama decat de costurile private antrenate de dezvoltarea productiei sale, maximizarea bunastarii colective implica includerea ansamblului de costuri sociale in costul de productie, format din costul factorilor de productie achizitionati si costul deseurilor poluante pentru colectivitate.

Internalizarea externalitatilor negative

Inlaturarea ineficientei cauzate de externalitati se poate realiza prin internalizare. Aceasta inseamna a impune institutii sau reguli care sa-l determine pe producatorul de externalitati negative sa trateze costurile si beneficiile sociale ca pe costuri si beneficii private.

Teorema Coase

In teoria economica este consemnata teorema lui R. Coase, cu ajutorul careia se demonstreaza ca un optim Pareto este inca posibil in prezenta externalitatilor si in absenta interventiei guvernului daca se reali­zeaza o intelegere (negociere) intre producatorul de externalitati si cel ce resimte efectul acestora (receptorul), cu conditia ca drepturile de proprie­tate sa fie clar definite. Coase sustine ca prezenta efectelor externe nu deter­mina in mod necesar interventia guvernului, deoarece interventia insasi este costisitoare, iar actiunile private ar putea avea acelasi rezultat. Acolo unde este posibil, R. Coase arata ca responsabilitatile legale ar trebui reglemen­tate prin piata, ceea ce este posibil daca nu sunt costuri de tranzactie.

Reglementarea poluarii are menirea sa asigure volumul optim de poluare la un nivel care depinde de modul de definire a drepturilor de proprietate.

Teorema Coase se poate demonstra cu ajutorul fig. 9.7. Se considera externalitatea ca un factor de productie extern implicat de realizarea bunului pentru care este organizat un proces de productie. In acest caz, externalitatea are un cost marginal crescator, reprezentat de curba CM, si un beneficiu marginal descrescator, reprezentat de curba BM.

Fig. 9.7. Teorema Coase.

Deoarece producatorul incaseaza beneficiul marginal realizat de externalitate dar nu acopera costul marginal al acestuia (este un cost extern), el alege varianta de a produce cantitatea de externalitate E_m care corespunde beneficiului marginal zero, adica beneficiului total maxim. Pe intervalul [E^*, E_m] costul marginal suportat de terte persoane este mai mare decat beneficiul marginal al producatorului de externalitati. Comportandu-se rational, agentii afectati de externalitati vor oferi agentului producator un venit mai mare decat beneficiul marginal, dar mai mic decat costul marginal, pentru a opta pentru o cantitate mai redusa de externalitate. Atata timp cat C_mg > B_mg, exista un castig din tranzactie care poate fi impartit intre producatorul de externalitate si agentii economici afectati. Cand C_mg = B_mg, pierderea agentilor economici afectati este egala cu castigul producatorului, tranzactia inceteaza, receptorii nu mai au ce oferi, iar cantitatea de externalitate este la nivelul optim E^*.

In cazul in care agentul economic receptor detine dreptul de proprietate asupra externalitatilor, el suporta costul extern, iar beneficiul marginal revine producatorului. Agentul receptor alege nivelul zero al externalitatii. La acest nivel costul marginal si beneficiul marginal sunt egale cu zero. Pe intervalul [O,E^*] beneficiul marginal este mai mare decat costul marginal (B_mg > C_mg). Comportandu-se rational, producatorul de externalitati va oferi celor afectati un castig mai mare decat costul marginal si mai mic decat beneficiul marginal. In acest fel ambele parti castiga. Cand B_mg = C_mg tranzactia inceteaza deoarece producatorul nu mai are ce oferi, iar cantitatea de externalitate a atins nivelul optim E^*.

Internalizarea externalitatii potrivit teoremei Coase, nu implica eliminarea completa a acesteia. Deoarece externalitatea este efectul secundar al generarii unui venit, situatia optima corespunde acelei cantitati de externalitate pentru care beneficiul marginal si costul marginal se egaleaza.

Metode de reglare a poluarii

Daca se considera ca exista un nivel optim al poluarii diferit de zero, care sunt metodele cele mai indicate pentru a-l atinge? Exista trei modalitati: 1) elaborarea si aplicarea unor standarde de poluare; 2) plata unei taxe de poluare; 3) achizitionarea drepturilor (licenta) de poluare. Prima este o metoda de control direct, in timp ce celelalte doua sunt metode indirecte. Pentru aplicarea metodei standardelor si a metodei licentelor este nevoie sa stim nivelul optim de poluare, iar pentru aplicarea metodei taxei trebuie cunoscute beneficiile marginale sociale si costurile marginale sociale la nivelul optim de poluare.

Standardele de poluare

Modalitatea frecventa in care guvernele aduc la acelasi nivel costurile private si costurile sociale consta in impunerea unor standarde de poluare. In majoritatea tarilor se monitorizeaza poluarea aerului, poluarea apei si se reglementeaza cantitatea de deseuri poluante ce poate fi deversata.

Fixarea unor standarde de poluare implica stabilirea unor niveluri maxime de concentratie pentru fiecare poluant. In general, standardele sunt stabilite avandu-se in vedere criteriile de sanatate, in sensul ca poluantul nu trebuie sa depaseasca nivelurile care ar face apa improprie pentru consum sau aerul periculos pentru respirat. In acest scop administratiile ar putea solicita intreprinzatorilor sa reduca gradul de poluare al deseurilor pana la un anumit nivel, inainte ca acestea sa fie deversate in mediul natural. In concluzie, standardul de poluare este menit sa obtina un nivel de poluare bine stabilit la cel mai mic cost de control posibil.

Metoda standardelor de poluare este considerata ca fiind cea mai putin eficienta intrucat doar intamplator se poate ajunge la un nivel optim de poluare. Pentru ca guvernul sa realizeze nivelul optim de poluare, trebuie sa dispuna de informatiile referitoare la activitatile poluante si sa cunoasca pozitiile exacte ale curbelor de costuri si beneficii sociale. Pentru a le gasi, se cer cunoscute pretul apei, costurile private ale firmelor ce se ocupa cu distribuirea apei si costurile externe ale celor care folosesc apa. In practica, standardele sunt determinate intr-o maniera mult mai arbitrara. Un alt aspect al metodei standardelor este ipoteza dupa care toti poluatorii vor obtine aceleasi efecte fara a tine seama de costurile diferitelor intreprinderi. Unele firme ar putea considera ca este mai avantajos sa schimbe utilajul in asa fel incat sa ajunga la un anumit standard, in timp ce alte firme ar putea sa considere solutia respectiva prea costisitoare, si ca ar fi mai avantajoasa folosirea in continuare a vechilor echipamente si tehnologii. In lipsa unei legislatii care sa oblige firmele sa schimbe la anumite perioade tehnologiile poluante, costurile depoluarii cresc enorm. Pe langa aceasta, daca nu exista nimeni in masura sa impuna pedepse, cel care polueaza nu va avea de suferit.

Reglementarile recente in Uniunea Europeana tintesc spre un com­promis: 'cea mai buna tehnologie disponibila nu determina costuri externe'. Atat firmele cat si administratiile sunt libere a discuta ce inteleg prin 'cea mai buna tehnologie disponibila' si 'cost extern'. Aceasta este o incercare de a face firmele sa reduca poluarea si in acelasi timp costurile externe.

Principiul poluator-platitor

In absenta unor constrangeri, intreprinderea deverseaza in mediu o cat mai mare cantitate de deseuri pentru a reduce costul sau de productie. Comportamentul suboptimal al intreprinderii poluante face necesara cautarea si definirea unei solutii de rezolvare a externalitatilor negative: internalizarea acestora.

In esenta, internalizarea externalitatilor negative consta in incorporarea costurilor externe in pretul pietei. Prin internalizare, costul marginal privat creste la nivelul costului marginal social. Internalizarea externalitatilor negative nu este simpla, deoarece apar dificultati in legatura cu masurarea costurilor externe. Masurarea costurilor externe este necesara pentru stabilirea actiunilor guvernamentale cu rol corector. Astfel, A.C. Pigou arata ca externalitatile negative pot fi internalizate printr-un sistem corespunzator de impozite si subventii. Impozitul pe vanzari trebuie sa reflecte dimensiunile costurilor externe, astfel incat costul marginal privat sa se deplaseze la nivelul costului marginal social.

Principiul poluator-platitor implica din partea guvernului instituirea unui impozit a carui valoare este proportionala cu volumul deseurilor emise. Astfel, costul de productie al intreprinderii poluante tine seama de costul social pe care il reprezinta poluarea.

Cel ce polueaza plateste si suporta costurile cu depoluarea mediului cand realizeaza productia. Impozitul (taxa) de poluare este menit sa limiteze diferenta intre costul privat si costul social, iar productia este adusa la nivelul social optim. El trebuie sa conduca la un rezultat eficient, obligand intreprinderile care polueaza sa compenseze colectivitatea pentru daunele provocate.

Se presupune ca nivelul impozitului este t si daca intreprinderea j deverseaza y_j unitati deseuri poluante, atunci trebuie sa plateasca o taxa egala cu ty_j. In acest caz, profitul este:

p_j=p_jq_j-CT_j(q_j,y_j)-ty_j.

Daca intreprinderea j alege un nivel de productie si o cantitate de poluanti care ii maximizeaza profitul, valorile alese verifica relatiile:

Consideram ca taxa unitara are un nivel egal cu suma disponibi­litatilor marginale de plata pentru o reducere a cantitatii de poluanti, evaluate pentru cantitatea optima Y^*, adica:

unde t^* reprezinta taxa optima, iar valorile q_j si y_j verifica relatiile

Daca taxa este in acest mod fixata, sistemul are solutia q_j=q^*_j si y_j=y^*_j si intreprinderea alege spontan nivelul optim de productie q^*_j si de poluare y^*_j. Tinand seama de taxa, intreprinderile includ in costurile de productie, pe langa costurile private si costurile sociale externe pentru poluarea de care sunt responsabile. In acest caz, taxa a 'internalizat' costul social generat de poluare.

In legatura cu sistemul poluator-platitor se pot face doua observatii. Se remarca, in primul rand, existenta unor incidente redistributive. Taxele asupra poluarii reduc profitul intreprinderilor si diminueaza venitul proprietarilor, iar riveranii beneficiaza de resursele fiscale colectate. Sistemul nu este modificat fundamental daca se inlocuieste taxa cu o subventie proportionala cu reducerea poluarii in raport cu un nivel preferat y_j. Intreprinderea poate obtine o subventie de fiecare data cand accepta reducerea cantitatii deseurilor poluante la un nivel inferior lui y_j si plateste taxa daca depaseste nivelul respectiv. In al doilea rand, trebuie satisfacute ipotezele informationale pentru ca sistemul sa poata functiona. In acest scop trebuie definit nivelul optim de poluare Y^* si determinat nivelul optim al taxei (subventiei). Pentru aceasta se cere cunoasterea precisa a disponibi­litatilor marginale de plata ale agentilor economici ca si a functiei de cost a intreprinderilor poluante. Taxa optima este modificata de fiecare data cand se modifica parametri ce definesc functiile de cost. Informatia necesara pentru calcularea taxei trebuie sa fie precisa si constant repusa in discutie.

Drepturile de poluare

Multi economisti apreciaza ca ineficienta unor metode de reglare a externalitatilor se explica prin absenta drepturilor de proprietate asupra unor bunuri, absenta ce este determinata de imposibilitatea organizarii pietelor. Se considera ca daca drepturile de poluare se schimba pe o piata concurentiala care stabileste un pret de echilibru, atunci se poate restabili optimul deciziilor.

Sa presupunem ca guvernul determina printr-o modalitate oarecare cantitatea de deseuri ce pot fi aruncate in mediul extern, in decursul unei perioade. Guvernul poate vinde la licitatie autorizatii de poluare. Cantitatea strict limitata de autorizatii asigura ca nivelul de poluare sa nu depaseasca limita stabilita.

Piata drepturilor de poluare are ca obiect de schimb autorizarea de deversare a unei cantitati de deseuri in mediul ambiant. Dreptul de poluare se cumpara la pretul unitar g si pentru a deversa cantitatea y_j, intreprinderea j trebuie sa plateasca gy_j. Firma care cumpara autorizatia poate sa o foloseasca integral sau partial sau sa o vanda unei alte firme.

Profitul firmei y ce achizitioneaza autorizatia de poluare este:

p_j=p_jq_j-CT_j(q_j,y_j)-gy_j.

Oferta pentru bunul q_j si cererea de drepturi de poluare y_j rezulta din maximizarea profitului, ceea ce conduce la urmatoarele conditii de optim:

Drepturile de poluare apar in functia de profit similar cu un factor de productie obisnuit ce este achizitionat la pretul g. Cererea de drepturi de poluare a intreprinderii j poate fi considerata o functie descrescatoare de g

y_j=y_j(g cu y'_j <

iar functia de cerere totala a drepturilor de poluare poate fi exprimata astfel:

Oferta drepturilor de poluare este privilegiul autoritatilor insarcinate cu controlul poluarii. Acestea ofera cantitatea totala de drepturi pentru care suma disponibilitatilor marginale de plata in scopul reducerii poluarii este egala cu pretul drepturilor. Cantitatea de drepturi Y verifica egalitatea:

care defineste o functie crescatoare pentru oferta de drepturi de poluare.

Pretul drepturilor este considerat a fi perfect flexibil si el echilibreaza oferta si cererea, ceea ce inseamna ca se fixeaza la nivelul g , care verifica egalitatea:

Y^s(g )=Y^d(g

Pretul de echilibru al drepturilor de poluare g este egal cu costul marginal necesar reducerii poluarii pentru fiecare intreprindere.

Starea de echilibru in acest domeniu poate fi apreciata ca o rezultanta a procesului de tatonare in cadrul careia autoritatile publice revizuiesc cantitatea si pretul drepturilor de poluare pentru a fi o concordanta intre cantitatea de drepturi pe care spera sa o vanda si cantitatea de drepturi pe care intreprinderile o solicita efectiv.

Bunurile publice

Conceptul de bun public

In anii '50, P. Samuelson a formulat teoria bunurilor publice pure. Un bun public pur este acela care furnizeaza beneficii nonexclusive si nonrivale, iar efectul de aglomerare este absent. Daca una dintre aceste conditii nu se verifica, atunci vorbim de existenta bunurilor publice mixte.

Prin nonexclusivitate se intelege imposibilitatea de a exclude de la consum vreun consumator potential imediat ce bunul a fost produs. Exista imposibilitatea de excludere daca natura bunului face ca el sa nu fie posibil de a fi rezervat utilizarii anumitor agenti. Apararea, justitia, educatia nationala, reteaua rutiera etc. sunt exemple de bunuri publice. Un far construit in zona unui port este un bun public intrucat dupa construirea sa nici un capitan de vapor nu poate fi exclus de la folosirea farului pentru ghidarea vasului, indiferent ca plateste sau nu.

Pentru unele bunuri publice, anumiti indivizi pot fi in mod efectiv exclusi. Aceasta excludere poate fi facuta prin prelevarea unui pret: taxa autorutiera, biletul de intrare intr-un parc municipal.

Nonrivalitatea semnifica faptul ca dupa ce bunul a fost produs, cresterea beneficiarilor acestuia nu diminueaza volumul utilitatilor pe care bunul le ofera deja consumatorilor initiali. Rezulta ca pentru orice consu­mator aditional, care apare dupa ce bunul a fost produs, costul marginal este zero. Bunul care are aceasta proprietate poate fi considerat un bun ce ocazioneaza numai costuri fixe. In cazul acesta nu exista costuri variabile. In exemplul precedent cu farul construit in raza unui port, cresterea numarului de utilizatori ai semnalelor nu diminueaza cu nimic volumul utilitatilor pe care farul le ofera deja consumatorilor initiali.

Pentru bunurile publice pure exista obligatia de folosire: faptul de a dispune de un bun public nu este efectul deciziei agentului economic respectiv. Obligatia de folosire apare in cazul apararii teritoriului. Deoarece persoanele individuale nu pot decide asupra unui nivel de aparare ce le-ar fi asigurat de catre armata, fiecare cetatean dispune de aceeasi 'cantitate' de aparare a teritoriului.

Unele bunuri publice nu verifica principiul obligativitatii de folosire: o scoala sau o retea rutiera publica pot fi substituite cu o scoala privata si cu un tren.

In sfarsit, exista efecte de aglomerare, deoarece satisfactia pe care un consumator o resimte prin folosirea unui bun public depinde de numarul de utilizatori care beneficiaza in mod egal. Daca nu exista efect de aglomerare in cazul apararii strategice, apararea civila nu urmeaza aceeasi regula: calitatea protectiei individuale depinde de reteaua de adaposturi, numarul de persoane ce trebuie protejate. Justitia nu face exceptie de la efectul de aglomerare intrucat apare un decalaj intre depunerea unei petitii si rezolvarea ei. Reteaua rutiera prezinta efecte de aglomerare deoarece exista ore de supraincarcare si blocarea circulatiei reduce fluiditatea traficului. Efecte de aglomerare sunt exemple de efecte externe, de situatii in care satisfacerea unui agent economic prin utilizarea unui serviciu public este afectata direct de deciziile altor agenti economici.

Bunul public poate sa priveasca un numar limitat de cetateni sau colectivitatea nationala. Apararea nationala priveste toti cetatenii statului, pe cand construirea unui pod, a unui parc, iluminatul public al unei localitati etc. sunt bunuri publice susceptibile sa amelioreze bunastarea unui numar limitat de cetateni care compun o colectivitate locala.

Cererea agregata de bunuri publice

Nonrivalitatea in consum nu implica adaugiri la costurile variabile si la costurile marginale atunci cand la consumatorii existenti se alatura un consumator suplimentar. Aceasta caracteristica are implicatii asupra modului specific in care se manifesta cererea si oferta.

Spre deosebire de optiunea privata, modelul cererii de bunuri publice apare schimbat. In principiu, bunurile publice nu se cumpara, iar institutiile publice se conduc dupa reguli politice si administrative. Individul nu apare in calitate de cumparator al bunului public contra bani, ci de beneficiar al bunului, din cauza decuplarii beneficiilor primite in urma folosirii bunurilor publice de obligatiile de platitor de impozite si taxe pe care le are orice consumator al unor asemenea bunuri. Nevoia de bunuri publice se exprima in campanii electorale, intalniri cu deputati si senatori, consilieri sau prin presiunea unor grupuri de interese. Relevarea nevoii de catre producator are loc prin intermediul guvernului ales. Conform lui J.M. Buchanan, deciziile asupra cererii si ofertei de bunuri publice sunt facute de catre consumatorul votant prin institutii politice si nu prin piata.

Mecanismul cererii si ofertei de bunuri publice are drept caracteristici urmatoarele:

a)       Separarea beneficiilor reprezentand consumul bunurilor publice, de contributia la costul ofertei acestora.

b)       Organizatiile publice obtin principalele lor venituri de la buget prin impozite, taxe, donatii, alte surse si nu prin preturi.

c)       Imposibilitatea masurarii obiective a productiei si beneficiului de bunuri publice.

d)       Valoarea productiei de bunuri publice este reprezentata de costurile factorilor utilizati pentru crearea productiei. Nu exista o linie care sa exprime nivelul minim de eficienta si care sa limiteze cheltuielile publice.

In conditiile pietei bunurilor publice sunt prezente patru categorii de decidenti:

Ø      Consumatorul votant - ce urmareste satisfacerea maxima a trebuintelor fara limita bugetara proprie, si care foloseste dreptul de vot pentru alegerea partidului care ii ofera cele mai mari avantaje;

Ø      Guvernul alege actiunile care sa-i aduca, in ultima instanta, cel mai mare numar de voturi;

Ø      Administratiile publice urmaresc obtinerea unei alocatii bugetare maxime, inclusiv cresterea influentei prestigiului si venitului;

Ø      Producatorul urmareste obtinerea venitului maxim indiferent de nivelul eficientei la care se realizeaza bunurile publice.

In cazul bunurilor publice, cererea se formeaza in mod specific. Neexistand obligatia din partea consumatorului de a plati contravaloarea bunului si nici piata pentru a face cunoscute producatorului dorintele sau nevoile consumatorului, relatiile dintre consumatori si producatori se desfasoara prin intermediul institutiilor publice si administratiilor. Asa cum precizeaza Bruno Fray, consumatorii votanti si producatorii de bunuri publice fac cunoscut guvernului ca o crestere a ofertei va produce acestuia beneficii sub forma numarului de voturi, iar un refuz de satisfacere a cererii l-ar costa multe voturi si, probabil o infrangere electorala.

Fata de cererea de bunuri, guvernul nu poate ramane indiferent, si este pus in fata unor dileme mari: daca respinge cererea pentru a se incadra in limitele resurselor disponibile pierde o parte din votanti, iar daca accepta cresterea cantitatii de bun public pentru a maximiza voturile, nu dispune de resurse si este obligat sa sporeasca impozitele. In consecinta, reactiile guvernului sunt calauzite de rationamente legate de atingerea obiectivului principal - maximizarea numarului de voturi in conditiile restrictiilor economice date, precum si de cerinta de a adopta anumite strategii si tactici care sa concureze cu cele ale opozitiei.

In conditiile in care pe consumatori ii intereseaza doar beneficiul si neglijeaza costurile, se ajunge la supradimensionarea cererii si la relevarea preferintei in termeni politici. Se pune intrebarea daca o astfel de cerere poate avea o forma analitica.

Raspunzand afirmativ, P. Samuelson a formulat curba cererii de bunuri publice sub forma unei pseudo-curbe. Pentru trasarea pseudo-curbei cererii se presupune ca fiecare persoana releva 'disponibilitatea marginala de plata pentru bunul public'. Pseudo-curba cererii pentru bunul public din fig. 9.8 reprezinta disponibilitatea marginala a consumatorului votant de a plati cantitatile din bunul public utilizat.

s

Fig. 9.8. Cererea optim paretiana (Q^*) si cererea politica de

bunuri publice (Q'_p).

In fig. 9.8 sunt prezentate trei situatii:

a)      Cand se ia in considerare disponibilitatea marginala de a plati (pretul marginal al bunului public) si curba costului marginal real. La intersectia celor doua curbe se realizeaza cererea optim Pareto Q^*.

b)      Cand se ia in considerare doar o parte din pret, p'₀, restul fiind suportat de stat prin subventie, adica p'₀ = p₀-s, cererea de bunuri publice (Q'_p) are un caracter politic datorita interventiei statului prin acordarea de subventie.

c)      Cand pretul este egal cu zero, cererea in intregime are un caracter politic (Q_p) si este maxima.

Din grafic rezulta ca cererea politica este mai mare decat cererea optim Pareto:

Q_p> Q'_p>Q^*.

Aceasta apare ca o tendinta generala stimulata de mecanismele politice de formare a cererii de bunuri publice.

Caracteristica de nonrivalitate in consum se reflecta in modul specific de agregare a curbelor individuale ale cererii. Daca la bunurile private agregarea are loc pe orizontala, in cazul bunurilor publice curbele cererii sunt agregate pe verticala.

In fig. 9.9 pe abscisa este reprezentata cantitatea de bunuri private (Q) si bunuri publice (Q^G) destinate consumului, iar pe ordonata preturile bunurilor (p) si, respectiv, taxele (impozitele individuale), T_A si T_B, interpretate ca preturi pentru bunurile publice. De asemenea, sunt trasate curba ofertei (cost marginal) S=C_mg, cererea individuala pentru A si B, precum si cererea agregata D_A+B.

CGmg = S

Cmg = S

(a)

(b)

Fig. 9.9. Cererea agregata de bunuri private (a) si de bunuri publice (b).

In cazul bunurilor private, cererea agregata D_A+B, rezulta din insumarea pe orizontala a celor doua cereri individuale la un pret de piata neschimbat potrivit regulilor concurentei perfecte. In acest mod se ajunge la cantitatea totala Q_A+B, ce corespunde optimului Pareto, intrucat rezulta din intretaierea curbei costului marginal C_mg cu curba cererii agregate D_A+B.

Curba cererii agregate pentru bunuri publice D^G_A+B rezulta din insumarea pe verticala a celor doua cereri individuale. In acest caz, cantitatile individuale nu sunt variabile din cauza caracteristicilor de nonexclusivitate si nonrivalitate in consum. Prin definitie, fiecare individ, precum si toti la un loc, folosesc aceeasi cantitate din bunul public respectiv. Ceea ce variaza este pretul. La cantitatea Q^G individul plateste p = T_A iar individul B plateste p = T_B, care insumate inseamna p₀.

Conditiile optimului Pareto pot fi satisfacute atunci cand suma celor doua cereri individuale (beneficii marginale) egaleaza costul marginal D^G_m. Conform teoriei clasice a impozitarii dupa principiul beneficiilor, sarcinile de impozitare sunt distribuite pe contribuabili potrivit beneficiilor pe care le primesc prin distribuirea bunurilor publice. Individul A plateste impozitul O_TA iar individul B un impozit O_TB, ceea ce inseamna ca fiecare plateste un impozit egal cu beneficiul marginal obtinut prin folosirea bunurilor publice.

Productia optima de bunuri publice

Piata cu concurenta perfecta furnizeaza cantitatea optima de bunuri private deoarece productia este extinsa pana cand cererea egaleaza oferta. La acest punct, curba cererii exprima beneficiul marginal social si curba ofertei reflecta costul marginal social al productiei.

Pentru bunurile publice se formuleaza intrebarea: cat din resursele unei economii trebuie consacrate acestei productii si in ce mod este ea finantata? Un exemplu poate ajuta la caracterizarea nivelului optim de bunuri publice. Se presupune o colectivitate locala, reprezentata de "n" consumatori care beneficiaza de un bun public - un post de televiziune municipal, care emite x ore pe saptamana, ceea ce antreneaza un cost total egal cu CT_(x). Suma pe care un consumator i este dispus sa o plateasca pentru a beneficia de o unitate suplimentara de bun public reprezinta disponibilitatea marginala de plata D⁰_m(x). Aceasta depinde de x si functia Dⁱ_m(x) este descrescatoare. Daca consumatorul i are la dispozitie un numar mic de ore de emisiune (x mic) este dispus sa sacrifice o suma mai mare pentru o durata mai mare; daca x este mare, suma suplimentara pe care accepta sa o plateasca este scazuta.

Suma pe care colectivitatea, in ansamblu, este dispusa sa o plateasca pentru o ora in plus de emisiune reprezinta suma disponibilitatilor marginale de plata:

Pentru a determina nivelul optim al productiei de bunuri publice, suma disponibilitatilor marginale de plata se compara cu suplimentul de cost determinat de o unitate de bun public in plus, adica cu costul marginal:

C_mg = dCT / dx.

Daca SDⁱ_m(x)>C_mg, nivelul productiei de bun public poate creste avantajele pe care le aduce depasesc costurile suplimentare. Invers, daca suma disponibilitatilor marginale de plata este mai mica decat costul marginal, productia (cantitatea) de bun public trebuie redusa, astfel ca pierderea de satisfactie a utilizarilor sa fie compensata de economiile la costuri. Cantitatea optima de bun public x^* este definita prin egalitatea sumei disponibilitatilor marginale de plata cu costul marginal exprimata prin relatia:

Fig. 9.10 ilustreaza aceasta conditie de optim.

Cmg

Fig. 9.10. Productia optima de bunuri publice.

Pentru simplificare se considera doi indivizi A si B, iar Dⁱ_m(A) reprezinta disponibilitatea marginala de plata a individului A pentru bunul public. Aceasta este si curba cererii individului A pentru bunul public. Dⁱ_m(B) este curba disponibilitatilor marginale de plata a lui B si curba cererii individuale a lui B pentru bunul public. Cu alte cuvinte, 0x^* unitati din bunul public furnizeaza x^*D beneficiu lui A si x^*E lui B. Dar atat A cat si B se bucura de acest beneficiu si, deci, pentru a x-a unitate, beneficiul marginal (disponibilitatea marginala de plata) este egala cu x^*F. Din cauza nonrivalitatii in consum a bunului public, curba sumei disponibilitatilor marginale de plata se obtine prin insumarea pe verticala a curbelor disponibilitatilor marginale individuale de plata.

Productia optima de bun public x^* este reprezentata de intersectia curbei sumei totale a disponibilitatilor marginale de plata cu curba costului marginal.

Analiza precedenta nu este riguroasa pentru ca nu explica preferintele indivizilor asupra bunurilor publice si asupra bunurilor private. Este, totodata, incompleta pentru ca nu explica cum poate fi finantata productia bunului public. Sa consideram o economie cu "m" consumatori, iar preferintele consumatorului "i" sunt reprezentate printr-o functie de utilitate de forma:

U_i(x,M_i),

unde x reprezinta cantitatea dintr-un bun public; M_i exprima valoarea resurselor pe care consumatorul o consacra pentru bunuri private.

In alegerea cantitatii de bun public, obiectivul este reprezentat de maximizarea bunastarii colective plecand de la preferintele individuale. Concret, este vorba de maximizarea sumei ponderate de utilitati individuale:

unde W este functia de utilitate colectiva, a_i reprezinta ponderea acordata satisfactiei individului i.

In determinarea cantitatii optime de bun public trebuie sa se tina seama de finantarea necesara. Daca se preleva taxe t_i de la fiecare individ, valoarea consumurilor de bunuri private este:

M_i = V_i - t_i,

unde V_i este venitul consumatorului i. Trebuie aleasa marimea prelevarii t_i si cantitatea de bun public x, respectand echilibrul bugetar al intreprinderii productive.

Problema se poate scrie astfel:

sub constrangerea:

Lagrangianul acestei probleme este:

ceea ce conduce la conditiile de optim:

Aceste conditii de optim corespund constrangerii de echilibru bugetar pentru productia bunului public si formeaza un sistem de m+2 ecuatii care determina cele m+2 necunoscute: l,x,t1,.,t_m. In particular, conditia L / t_i = = 0, implica:

Rearanjand L / x = 0, obtinem relatia:

cunoscuta sub numele de "conditia Bowen-Lindahl-Samuelson" (BLS).

Pentru a interpreta conditia BLS, presupunem un consumator i caruia i se propune o crestere a cantitatii din bunul public dx>0. Ce suma suplimentara dt_i va accepta el sa plateasca pentru a putea dispune de cantitatea suplimentara dx? Consumatorul i nu accepta sa plateasca dt in plus daca utilitatea sa se diminueaza.

Avand

consumatorul accepta sa plateasca in plus o suma dt, daca se verifica relatia:

altfel spus:

Termenul din dreapta inegalitatii reprezinta rata marginala de substitutie a bunului privat cu bunul public si se interpreteaza drept disponibilitatea marginala de plata a consumatorului i. In fond, conditia BLS exprima egalitatea dintre disponibilitatea marginala de plata si costul marginal al bunului public. Ea consfinteste egalitatea utilitatii marginale sociale a venitului diferitilor consumatori caracterizand complet productia optima a bunurilor publice si modalitatile sale de finantare.

Conditia BLS presupune o informare perfecta asupra preferintelor consumatorilor, a functiilor de utilitate si a functiei de cost, ceea ce permite calculul solutiei optime si adoptarea deciziei de prelevare din veniturile indivizilor pentru finantarea bunului public.

Modalitati de determinare a productiei optime de bunuri publice

Ipoteza informarii perfecte a administratiei publice pentru a calcula solutia optima privind productia de bunuri publice este putin verificata.

Echilibrul cu subscriptie

In situatia in care fiecare consumator varsa o contributie voluntara, aceasta defineste cantitatea de bun public ce este produsa. Agentii economici determina subscriptia lor in raport cu avantajul pe care vor sa-l obtina personal si ignora complet satisfactia suplimentara resimtita de ceilalti agenti. Ei sunt in numar mare si nu pot sa se uneasca pentru a-si determina impreuna contributia.

Consumatorul i determina contributia sa t_i si considera ca sunt date contributiile altor consumatori, tj.

Notam cu g(T) cantitatea de bun public care poate fi produsa cu o subscriptie totala egala cu T. Functia g nu este alta decat functia inversa a functiei de cost g=CT^-1.

Avem

si utilitatea consumatorului i apare ca o functie de subscriptie individuala

iar subscriptia t_i este determinata pentru a maximiza U_i in timp ce valorile de subscriptie t_j (j¹i) sunt considerate ca fixe. In acest caz avem:

Cum g=CT^-1, avem g'=1/CT'=1/C_mg si deci:

Rezulta ca echilibrul cu subscriptie presupune egalitatea costului marginal si a disponibilitatii marginale de plata pentru fiecare consumator. El difera de conditia BLS, ceea ce arata ca procedeul sub­scriptiei nu conduce la o productie optima a bunului public. Suboptima­litatea echilibrului cu subscriptie rezulta din caracterul noncooperant al procedurii, iar consumatorii aleg sa subscrie o valoare care este inferioara celei care este optim sociala.

Echilibrul Lindahl

Este acceptata ipoteza conform careia echilibrul general al unei economii concurentiale ce produce bunuri private duce la o forma de eficienta in alocarea resurselor. Echilibrul realizat este un optim Pareto, adica o situatie in care este imposibil sa imbunatatim satisfactia unui consumator fara a diminua pe cea a altui consumator. Se pune problema daca poate fi pus in functiune un sistem comparabil pietei concurentiale in cazul bunurilor publice. Un raspuns afirmativ a oferit economistul german Erik Lindahl.

Se considera ca functiile de utilitate ale consumatorilor se pot scrie sub forma:

U_i(x,M)= U_i(x)+ M_i

ceea ce presupune ipoteza ca utilitatile marginale ale bunurilor private sunt constante si egale cu unu (a a a_m). In acest caz, conditia BLS se scrie

si ea serveste determinarii cantitatii optime de bun public. Totodata, se presupune ca exista un "pret individualizat" ce este "alocat" fiecarui cumparator: pretul p_i defineste valoarea pe care consumatorul i trebuie sa o plateasca pentru fiecare unitate de bun public de care doreste sa dispuna. In acest mod consumatorul i determina o cerere de bun public care este a lui, proprie, notata cu x_i, si o cerere de bun privat M_i. Cererea respectiva de bun public si de bun privat maximizeaza utilitatea consuma­torului i:

Maxim U_i(x_i)+ M_i

p_ix_i+M_i= V_i.

Daca se noteaza cu L langrangianul si cu l multiplicatorul Lagrange asociat constrangerii de echilibru bugetar pentru consumatorul i, cererea de bun public si cererea de bun privat verifica conditiile:

de unde rezulta ca:

u'_i(x_i) = p_i

Totodata se presupune ca productia bunului public este asigurata de o intreprindere care urmareste sa-si maximizeze profitul si evalueaza fiecare unitate de bun public la pretul . In aceasta situatie, profitul intreprinderii este:

Profitul este maxim pentru o cantitate a productiei care verifica ega­litatea venitului marginal (a pretului) si a costului marginal:

Prin definitie, preturile individualizate p₁, p₂, p₃, ., p_m exprima un echilibru Lindahl daca pentru aceste preturi toti consumatorii cer aceeasi cantitate de bun public: x_i = x pentru i=1, ., m, iar intreprinderea alege producerea cantitatii respective.

La nivelul echilibrului Lindahl avem:

u'_i(x) = p_i , i=1, ., m

ceea ce implica:

si in acest mod conditia BLS este verificata.

Pentru prezentarea grafica a echilibrului Lindahl se au in vedere persoanele A si B ale caror curbe de cerere nu exprima relatia pret-cantitate, ci relatia dintre ponderile din pretul total (costul total) si cantitatile cerute. Pe laturile orizontale este reprezentata cantitatea din bunul public X, iar pe laturile verticale sunt partile (ponderile) acoperite de cele doua persoane din pretul (costul) total. Deoarece intre partea din pret suportata de o persoana si pretul absolut este o relatie directa, rezulta ca exista doua curbe normale ale cererii cu inclinatie negativa: D_A este curba cererii pentru persoana A si D_B este curba cererii pentru persoana B.

Cantitatea optima sau de echilibru este X^*, adica acea cantitate care corespunde intersectiei dintre cele doua curbe ale cererii. Punctul L reprezinta echilibrul Lindahl. Pentru cantitatea X^*, partea din pret (cost) acoperita impreuna de cele doua persoane este de 100%, suma platilor voluntare egaleaza costul bunului public. La cantitatea X₁ < X^* cele doua persoane subscriu impreuna mai mult decat costul bunului public si, in consecinta, ele vor decide sa solicite o cantitate mai mare de bun public pentru a plati mai putin. La cantitatea X₂ > X^*, cele doua persoane nu platesc suficient pentru a acoperi costul bunului public, care, astfel, nu poate fi produs si vor decide sa solicite o cantitate mai mica de bun public.

FiFig. 9.11. Echilibrul Lindahl.

Echilibrul Lindahl este expresia unei modalitati descentralizate care permite determinarea productiei optime de bunuri publice. Realizarea sa este posibila prin organizarea unei tatonari asupra preturilor individualizate, comparabila cu tatonarea walrasiana. Aceasta inseamna cresterea pretului individualizat suportat de agentii care cer mai mult bun public si reducerea pretului pentru cei care solicita o cantitate mai mica incat sa se ajunga la o situatie in care toti solicita aceeasi cantitate. Totodata, prin tatonare se urmareste a verifica daca suma preturilor conduce la egalizarea cantitatii cerute cu cea oferita, respectiv la realizarea echilibrului Lindahl in care se produce cantitatea optima de bunuri publice.

Problema 'pasagerului clandestin'.

Mecanismul descoperirii cererii de bunuri publice

Scenariul pe care il presupune echilibrul Lindahl are putine sanse de realizare. Consumatorii platesc bunul public la preturi individualizate si dispun de o cantitate mai mica datorita nonexcluziunii. In procesul tatonarii, ce ar trebui sa duca la echilibru, consumatorul i intelege ca are interesul de a anunta o cerere mai redusa de bun public pentru a beneficia de un pret individualizat mai mic. Consumatorul isi ascunde preferinta reala de bun public pentru a contribui mai putin la finantarea lui. Odata ce bunul public a fost produs, de acesta pot beneficia toti membrii comunitatii, indiferent daca au suportat sau nu costul ocazionat. In aceasta situatie, pentru o parte din indivizi este rational sa astepte ca altii sa produca si sa suporte costul bunului public, iar ei sa beneficieze de acesta, fara sa contribuie la finantarea sa. Acest comportament este cunoscut sub denumirea 'pasage­rului clandestin'. Dar daca toti cetatenii adopta un astfel de comportament, societatea nu poate sa-si creeze un sistem de aparare, educatie, ocrotire a sanatatii, alte bunuri publice.

Rezultatul final nu este in beneficiul nici unui membru al grupului. Pasagerul clandestin trebuie, deci, sa presupuna ca toti ceilalti membri ai grupului joaca acelasi rol sau trebuie sa fie inconstienti de rezultatul final.

De subliniat ca termenul de "pasager clandestin" induce, intr-o anumita masura, in eroare prin aceea ca sugereaza o comportare strategica din partea participantului individual. O astfel de comportare menita sa ascunda de ceilalti adevaratele preferinte ale individului referitoare la bunuri publice va avea loc doar daca grupul este mic si individul isi da seama ca propria-i comportare ii poate afecta pe altii. Cand grupul este mare, situatia comportamentala este diferita, desi rezultatele sunt asemanatoare. In acest caz, participantul individual nu se comporta in mod strategic fata de ceilalti. El nu considera ca propria actiune poate exercita vreo influenta asupra celorlalti din grupa. In aceasta situatie, individul isi maximizeaza utilitatea prin abtinerea de la prestarea unei contributii la furnizarea si finantarea bunurilor si serviciilor folosite in comun.

Solutionarea problemelor pe care le implica "pasagerul clandestin" se poate realiza prin:

a) constrangerea realizata de catre stat, ce obliga la plata impozitelor pentru finantarea productiei de bunuri publice;

b) incitarea selectiva, in sensul ca numai cei care actioneaza si finanteaza vor beneficia, integral sau partial, de roadele activitatii comune.

Solutiile anterioare nu sunt pe deplin eficiente intrucat in cazul constrangerii la plata impozitelor exista "pasager clandestin" sub forma evaziunii fiscale, iar incitarea selectiva nu poate sa-l excluda. De aceea pentru eliminarea sau diminuarea situatiilor de "pasager clandestin" se poate apela la conventii sociale, in care oamenii isi precizeaza adevarata disponibilitate de a plati sau la sanctiuni sociale ori amenzi explicite, caz in care este nevoie de o institutie care sa completeze piata.

Oricare ar fi masurile preconizate pentru realizarea actiunii comune, fara existenta sau limitarea "pasagerului clandestin", face necesara existenta unei scheme care sa permita cunoasterea costurilor bunurilor publice. In acest scop este imaginat un mecanism al descoperirii cererii care sa-i incite pe oameni sa comunice corect preferintele lor pentru bunuri publice si dispozitia voluntara de plata.

Iata cum ar putea functiona un asemenea mecanism al descoperirii cererii. Se presupune ca pe o strada sunt patru case si proprietarii decid sa creeze sistemul de iluminat publice. Presedintele asociatiei stabileste trei planuri de iluminat care au costuri echivalente:

Ø      Planul A - o singura sursa de lumina dar foarte puternica;

Ø      Planul B - doua surse de lumina de intensitate medie;

Ø      Planul C - trei surse de lumina de intensitate redusa.

S-a convenit ca fiecare proprietar va indica suma pe care este dispus sa o plateasca pentru fiecare varianta de plan de iluminare a strazii.

Tabelul 9.1

Dispozitia voluntara de plata

pentru 'bunul public - iluminarea strazii', in situatia unor variante de plan ce au costuri echivalente

in (u.m.)

Tabelul indica, spre exemplu, ca primul membru al asociatiei prefera foarte mult o singura sursa de lumina, dar foarte puternica, pentru care este dispus sa plateasca 120 u.m., iar cel de al treilea asociat prefera planul B pentru care este dispus sa contribuie cu 180 u.m., iar pentru celelalte con­tribuie cu sume reduse. Problema care se pune este de a propune o schema in cadrul careia agentii sa-si exprime preferintele adevarate pe baza carora presedintele asociatiei poate alege planul optim. Cum costurile celor trei planuri sunt identice, planul optim este cel care maximizeaza contri­butiile voluntare ale indivizilor. Pentru planul B indivizii sunt dispusi sa plateasca 440 u.m. contra 300 u.m. pentru planul A si 410 u.m. pentru planul C.

Vom relua schema descoperirii cererii de bunuri publice, elaborata de Tideman si Tullok. In primul rand, fiecare individ scrie pe o hartie suma maxima pe care el este dispus sa o plateasca pentru fiecare plan. Presedintele asociatiei considera ca aceasta informatie este cea adevarata si alege planul pentru contributia totala cea mai ridicata si apoi va trebui sa mentioneze cati membri ai societatii vor trebui sa plateasca. Pentru a face acest lucru el identifica planul care va fi ales cand toate contributiile vor fi incluse in calculele sale, precum si planul care ar fi ales cand contributia persoanelor chestionate nu ar fi inclusa. Daca acelasi plan este ales in ambele cazuri, atunci individul nu plateste nimic. Cand contributia agentului modifica pretul, atunci el trebuie sa plateasca diferenta dintre suma pe care membrii colectivitatii sunt dispusi sa o plateasca pentru planul ales fara contributia sa si suma pe care ei sunt dispusi sa o plateasca pentru planul ales in care este inclusa si contributia sa.

Spre exemplu, daca toti membrii colectivitatii anunta adevarata contributie, asa cum este indicat in tabelul 9.1, costurile vor fi nule pentru individul 1 si 4, iar pentru individul 2, taxa (costul) este 10 u.m. si 8 u.m. pentru individul 3. Aceste costuri sunt determinate in felul urmator: presedintele alege optiunea B intrucat dispozitia de plata este cea mai ridicata. Daca se elimina contributia individului 1, dispozitia de plata pentru planul A este 180 u.m., pentru planul B este de 340 u.m. si pentru planul C este de 330 u.m.. Planul B este ales pentru ca acest plan este preferat cu sau fara contributia individului 1. In acest fel costul individului 1 este nul.

Sa analizam situatia individului 2. Atunci cand contributia sa este inclusa, alegerea asociatiei este planul B, iar cand este eliminata, alegerea este planul C pentru care dispozitia totala de plata este de 310 u.m., opusa celor 300 u.m. pentru planul B si 240 u.m. pentru planul A. Cum contributia individului 2 modifica alegerea planului C in favoarea planului B, individul 2 plateste diferenta dintre dispozitia totala de plata (310 u.m.) pentru planul B si dispozitia totala de plata pentru planul B fara contributia sa (300 u.m.). Calcule similare pot fi facute pentru indivizii 3 si 4.

Pentru a releva eficacitatea acestui tip de schema, sa vedem calculele pentru individul 3. El prefera planul B apoi C si A. Se presupune ca alti 3 indivizi se supun dispozitiilor, asa ca presedintele asociatiei alege planul B fara contributia individului 1. In acest caz ar fi preferabil ca individul 3 sa fie cinstit. In sfarsit, daca el se comporta altfel, planul B va fi selectionat si nu va avea de platit o parte din costuri. Daca el minte si spune ca este dispus sa plateasca pentru planul A sau pentru planul C, apare riscul sa se modifice alegerea asociatiei de la planul B la un alt plan si astfel va trebui sa plateasca o parte din cost.

Vom presupune ca alti 3 indivizi fac propuneri in asa fel incat planul C este ales fara contributia individului 3. Daca planul C este ales de asociatie, atunci costul suportat de individul 3 va fi independent de contributia sa. Sa presupunem ca el face o propunere care modifica alegerea planului C in favoarea planului B. In acest caz, daca costul nu este mai mare de 50 u.m., el este preferabil intrucat spune adevarul si optiunea C va fi aleasa, caci castigul pe care l-ar obtine individul 3 alegand B va fi inferior castigului sau in cazul alegerii optiunii C.

Acest tip de rationament indica faptul ca un astfel de mecanism de cercetare a cererii de bunuri publice este corect, iar onoarea (spunerea adevarului) este cea mai buna optiune pentru ansamblul de agenti economici.

Votul majoritar

Prin organizarea unui vot se poate determina cantitatea de bun public si contributia individuala necesara. Presupunem ca 'n' indivizi convin sa stabileasca printr-o procedura de vot majoritar asupra productiei de g(T) unitati de bun public care sa fie finantat prin contributii individuale de marimea t, si T=m*t, ceea ce se presupune ca volumul productiei este egal cu suma contributiei totale

g(T)=T

si

unde a_i exprima intensitatea preferintei consumatorului i pentru bunul public.

Avand in vedere conditia B.L.S., productia optima de bun public x^* se scrie

Daca fiecare individ participa cu o contributie (impozit) t, productia bunului public este egala cu m.t., iar utilitatea individului i se exprima ca o functie de prelevare individuala t, prin relatia:

deoarece

x=mt si M_i=V_i-t

Functia U_i(t) atinge maximul pentru t=a_i (fig 9.12)

Fig. 9.12. Utilitatea consumatorului i in raport cu contributia t.

Aceasta indica faptul ca individul i doreste ca impozitul t sa fie fixat la marimea a_i ce permite o productie de bun public egala cu ma_i. Nu toti consumatorii doresc aceeasi cantitate de bun public. Unii consumatori doresc sa fie produsa o cantitate mai mare decat cantitatea optima x^* pentru care parametrul a_i este superior mediei , iar alti consumatori prefera o cantitate mai scazuta.

Totodata, functia U_i(t) permite exprimarea preferintelor individului i daca acesta trebuie sa aleaga intre doua posibilitati pentru nivelul de prelevare t. Functia U_i(t) nu prezinta decat un maxim local; ea este crescatoare pentru t<a_i si descrescatoare t>a_i. In acest caz se considera ca preferintele individului i sunt unimodale.

Pentru determinarea contributiei t se presupune organizarea unui vot majoritar. Duncan Black ajunge la concluzia ca in cazul in care toti indivizii au preferinte cu un maxim unic regula votului majoritar genereaza un rezultat stabil sau o situatie de echilibru. Concluzia respectiva formeaza continutul teoremei alegatorului mijlociu: daca toti alegatorii au prefe­rinte cu maxim unic cu privire la acelasi bun public, care are o singura dimensiune sau caracteristica, si decizia este luata prin majoritate, atunci intotdeauna rezultatul va fi cel preferat de alegatorul mijlociu. Demonstra­rea teoremei se face cu ajutorul fig. 9.13.

Atunci cand avem preferinte cu maxim unic, dintre mai multe alterna­tive, alegatorii aleg pe cea mai apropiata de pozitia lor preferata.

Presupunem urmatorul exemplu: cinci alegatori (i₁, , i₅) trebuie sa decida asupra cheltuielilor necesare inzestrarii cu tehnica militara pentru apararea strategica. Costul unei unitati standard de tehnica militara este de 1 milion dolari. Alegatorul i₁ prefera o unitate standard de tehnica, alegatorul i₂ prefera doua unitati standard de tehnica etc.

Fig 9.13. Votul majoritar.

Pentru trecerea de la situatia cu cheltuieli militare zero la cheltuieli care permit inzestrarea cu o unitate standard de tehnica (1 mil $) voteaza toti cei 5 alegatori (unanimitate), pentru deplasarea de la un buget de 1 mil. $ la un buget de 2 mil. $ voteaza i₂, i₃, i₄, i₅ iar i₁ este impotriva. Pentru trecerea de la un buget de 2 mil. $ la un buget de 3 mil. $ vor vota i₃ (alegatorul mijlociu), i₄ si i₅, iar impotriva va vota i₁ si i₂, ceea ce inseamna ca deplasarea se face cu 3 voturi pentru si 2 voturi impotriva. Pentru trecerea de la bugetul de 3 mil. $ la 4 mil. $ vor vota pentru i₄ si i₅ iar impotriva i₁, i₂, i₃, ceea ce inseamna ca deplasarea nu se efectueaza iar bugetul ramane la nivelul de 3 mil. $, adica bugetul preferat de alegatorul mijlociu.

Unimodalitatea preferintelor arata ca votul majoritatii conduce la nivelul de prelevare t care este preferat de 'individul median', daca m este un numar impar. 'Individul median' este definit prin faptul ca o parte din consumatori doresc o prelevare inferioara nivelului dorit de acesta, iar cealalta parte o prelevare mai importanta.

Daca indivizii sunt aranjati in ordinea preferintei pentru un anumit bun public

a₁ ≤ a₂ ≤ a₃ ≤ ≤ a_m,

individul median este definit prin:

In cadrul unei proceduri de vot majoritar, singura propunere care nu poate fi pusa in minoritate este cea care corespunde alegerii individului median, altfel spus t = a_M. Procedura votului majoritar conduce la retinerea unui nivel egal al prelevarii a_M si la producerea de  unitati de bun public.

Daca  difera de x^*, decizia m este optima. Optimalitatea se realizeaza in situatia in care:

adica a egalitatii medianei si a mediei parametrilor a_i.

Productia optima de bun public x^* poate fi stabilita ca echilibrul Lindahl iar agentul economic plateste un procent individualizat, p_i, corespunzator (egal) utilitatii sale marginale, pentru bunul public:

si contribuie la finantarea bunului public pentru o valoare totala p_i x^*. In cazul votului majoritar plateste a_M. Votul majoritar favorizeaza indivizii ce au o preferinta mai puternica pentru bunul public si dezavantajeaza pe ceilalti in comparatie cu echilibru Lindahl. Desigur, in practica, persoanele favorizate sau defavorizate pentru bunuri publice diferite nu sunt aceleasi, iar procedura votului majoritar poate fi considerata o solutie ce nu face ca deciziile publice sa fie date mai mult in favoarea unor sau altor indivizi.

Efectul de aglomerare si tarifare a serviciilor publice

Efectul de aglomerare constituie un exemplu tipic de dezeco­nomie externa de consum in care satisfactia pe care o resimte o per­soana de a dispune de un bun public este afectata negativ de numarul de persoane care dispun in acelasi timp, in mod egal, de bunul respectiv.

Se considera un serviciu (bun) public pentru care excluderea prin pret este posibila si care prezinta efectele de aglomerare. Serviciul respectiv este vandut pentru un pret unitar p la m consumatori.

Consumatorul i are functia de utilitate:

U_i = U_i(x_i, X_i, M_i)

unde:

-x_i este cantitatea din serviciul public utilizata de catre consumatorul i.

-X_i este cantitatea din serviciul public utilizata de ansamblul celorlalti consumatori ().

-M_i reprezinta valoarea resurselor consumatorului i destinate achizitionarii celorlalte bunuri.

Notam cu U'_i1, U'_i2, U'_i3, derivatele partiale ale functiei de utilitate U_i in raport cu x_i, X_i si M_i si presupunem:

U'_i1 > 0; U'_i2 < 0; U'_i3 > 0.

Negativitatea lui U'_i2 (derivata partiala in raport cu X_i) exprima efectul de aglomerare: cu cat este mai mare utilizarea serviciului public de catre ceilalti consumatori, cu atat mai mica este satisfactia consumatorului i.

Vom presupune ca guvernul maximizeaza o suma ponderata de utilitati individuale sub forma unei functii de bunastare:

Se considera la inceput ca serviciul public poate fi finantat prin transferuri forfetare si consumatorul i plateste contributia t_i, ceea ce inseamna M_i = V_i - t_i, unde V_i reprezinta venitul consumatorului i.

O functionare optima a serviciului public conduce la consumuri x^* si prelevari t_i^*, care maximizeaza functia de bunastare colectiva:

sub constrangerea:

unde C_T reprezinta costul de functionare al serviciului public.

Costul C_T depinde de volumul utilizarii serviciului public de catre toti consumatorii si creste pe masura ce sporeste intensitatea cu care este folosit serviciul public. Prin introducerea multiplicatorului Lagrange l, conditiile de optim sunt:

, i = 1, 2, , m,

-  U_i3 + l

unde este costul marginal de functionare si masoara efectul cresterii intensitatii folosirii serviciului public asupra costurilor de gestiune. Combinand aceste relatii obtinem:

termenul U_i1/U_i3, reprezinta rata marginala de substitutie intre bunurile private si serviciul public in cazul consumatorului i. Deoarece consumatorul a ales efectiv sa utilizeze serviciul public in cantitatea x^*, trebuie ca pretul p (care este exprimat de ponderea pretului bunului public in pretul - egal cu 1 - pentru bunuri private) sa fie egal cu aceasta rata marginala de substituire. In acest caz, individul va plati  x_i^*, iar diferenta t_i^* -  x_i^* este finantata sub forma de prelevare fiscala.

Rezulta ca solutia optima este descentralizata si implica un pret p ce verifica relatia:

iar termenul - U'_j2/U'_j3 semnifica contributia suplimentara pe care consumatorul j este gata sa o plateasca pentru ca un alt utilizator sa‑si reduca cu o unitate gradul de folosire a serviciului public. Drept urmare

masoara paguba cauzata altor utilizatori de catre consumatorul i, deoarece el sporeste cu o unitate volumul folosirii serviciului public. Acest cost este costul marginal de aglomerare, iar pretul p este

Pretul optim al folosirii serviciului public este egal cu costul marginal de functionare si costul marginal de aglomerare.

In aceasta situatie se poate analiza problema internalizarii costurilor sociale. Un individ, prin utilizarea unui serviciu public, este responsabil de costurile sociale suplimentare ca urmare a dezutilitatilor pe care le genereaza celorlalti utilizatori. Prin fixarea unui pret la serviciul public egal cu suma costurilor marginale de functionare si de aglomerare, tarifarea determina pe consumator la o utilizare socialmente optima a resurselor sale.

Aceste principii generale servesc la o anumita modalitate de organizare a unor servicii publice. O autostrada are un cost marginal de functionare redus, dar efectul de aglomerare este foarte important. Sosirea unui utilizator suplimentar nu modifica costurile de intretinere a autostrazii dar afecteaza fluiditatea traficului si reduce satisfactia celorlalti automo­bilisti. Folosirea autostrazii poate fi gratuita pentru automobilisti, sau, dimpotriva, va implica plata unei taxe. Taxa limiteaza folosirea autostrazii in raport cu situatia de gratuitate si permite o imbunatatire a calitatii serviciului furnizat. Consumatorii sunt orientati spre o utilizare socialmente optima a serviciului public iar societatea concesionara isi amortizeaza costurile cu investitia initiala si cele care asigura functionarea normala.

Bunurile de merit

Pe baza caracteristicilor de exclusivitate si rivalitate in consum, bunurile au fost definite si clasificate in bunuri publice si bunuri private.

Bunurile pot fi analizate insa si prin prisma preferintelor consuma­torilor individuali in raporturile lor cu aprobarea sau dezaprobarea sociala. In acest caz sunt doua tipuri de abordari.

Primul tip de abordare ia in considerare suveranitatea absoluta a consumatorului, care nu admite nici un fel de interventie din exterior, inclusiv din partea guvernului. Economistii clasici liberali (Hayek, von Mises s.a.) sustin ca interventia din afara sta la baza eroziunii libertatilor individuale si a extinderii paternalismului in societate. Indivizii sunt cei mai buni judecatori ai propriei bunastari.

Al doilea tip de abordare ia in considerare necesitatea de a efectua anumite corecturi asupra preferintelor individuale distorsionate, ori de a justifica interventia guvernului in domeniul politicii sociale. In acest caz, optiunile consumatorului sunt fie sustinute (sau chiar impuse), fie prohibite administrativ ori economic de catre stat. Aplicarea oricareia dintre aceste variante implica aprobarea sociala prin mecanismele democratice.

Analiza bunurilor prin prisma preferintelor consumatorilor indivi­duali in raporturile lor cu aprobarea sau dezaprobarea sociala si din punctul de vedere al necesitatilor de a efectua anumite corectari asupra acelor preferinte distorsionate conduce la conturarea unei noi categorii de bunuri, denumite bunuri de merit[1].

Potrivit lui Stiglitz, sunt situatii cand individul nu poate sa actioneze cel mai bine in propriul interes iar bunurile pe care guvernul le impune indivizilor de a le consuma (centuri de siguranta, educatia elementara) sunt bunuri de merit.

Dupa Boiley, notiunea bunuri de merit necesita o interpretare mai larga. Ineficienta alocarii unor resurse se produce daca indivizii subevalueaza beneficiile personale derivate din consumul unui bun. Ca urmare a faptului ca indivizii atribuie un insuficient merit unor bunuri in exprimarea preferintelor lor, apare necesitatea implicarii guvernului pentru corectarea acestui fapt, de unde necesitatea ca aceste bunuri sa se numeasca bunuri de merit.

Musgrave - subliniaza ca recunoasterea existentei bunurilor de merit constituie o problema de impunere de catre societate a unor preferinte in alegerea unor categorii de bunuri de catre indivizi. In practica, bunurile la care se produc anumite devieri in aprecierea utilitatii lor in merituoase si demerituoase, Musgrave subliniaza ca fata de primele, societatea isi exprima dorinta de a incuraja procurarea lor, iar fata de celelalte, care au efecte daunatoare, societatea are o atitudine de respingere a procurarii lor.

Printre cazurile mai importante, cu caracter general, care determina aparitia bunurilor de merit, se considera a fi urmatoarele:

a)      situatia cand o serie de consumatori individuali isi exprima preferintele pentru bunurile cu efecte pozitive importante. Optiunea pentru astfel de bunuri ar permite sporirea eficientei atat la nivelul individului, cat si la cel al societatii;

b)      lipsa de prevedere si asigurare fata de probabile catastrofe, imbolnaviri, accidente, datorita mai ales carentei in educatie si in informatii (diguri, asigurari sociale, asigurari obligatorii);

c)      distorsionarea preferintelor individuale, ca urmare a unor surse de informatii incomplete asupra optiunilor disponibile, a unor imagini gresite asupra realitatilor formate de reclamele comer­ciale sau de mass-media.

In fata unor astfel de cazuri, problema care se pune nu este cea a neinterventiei in numele principiului suveranitatii absolute a persoanei, ci este mai degraba problema modului cum sa se faca interventia guverna­mentala pentru a asigura justitia sociala in acord cu cerinta imbunatatirii eficientei si cu cea a respectarii personalitatii umane.

Caile de realizare a interventiei guvernamentale pentru corectarea preferintelor individuale in scopul realizarii bunastarii sunt:

a)    Ridicarea nivelului de bunastare si imbunatatirea informatiilor, au ca scop cresterea capacitatii populatiei de a face optiuni, de a face mai clara inevitabilitatea riscurilor, de a cauta cum pot fi evitate consecintele negative ale unor actiuni, prin masuri preventive proprii. Sistemul de educatie si informare trebuie sa constituie domenii prioritare de atentie ale guvernului, ele (sistemele) constituind, prin definitie, bunuri publice dar si mijloace eficiente pentru a determina indivizii sa adopte singuri, in deplina cunostinta de cauza, decizii optime in ce priveste bunastarea lor.

b)    Subventiile acordate de guvern au ca scop general de a aduce anumite corectii functionarii pietei ori de a realiza o alocare eficienta a resurselor, punand in ecuatie beneficiile si preturile de pe piata bunurilor. Ele constituie instrumente economice importante, folosite in redistribuirea veniturilor in scopul realizarii unor programe sociale cu bunuri de merit: educatie, ingrijire medicala si medicamente, ajutoare sociale, locuinte s.a.

c)    Constrangerea implica folosirea fortei legii in forme si domenii diferite. Forta legii cere populatiei sa obtina asigurari adecvate in caz de imbolnavire si accidente, asigurari pentru batranete. Legea impune obligativitatea invatamantului general, obligativitatea respectarii regulilor de circulatie, obligativitatea vaccinarilor si a respectarii regulilor impotriva raspandirii bolilor contagioase, interdictia fumatului in anumite locuri publice si in care se desfasoara activitati cu grad ridicat de risc pentru producerea de explozii, interdictii privind producerea, comercializarea si consumul de droguri.

Intrucat interdictia administrativa nu este intotdeauna eficienta, se recurge la instrumente economice prin aplicarea unui sistem de impozite si taxe, care au menirea de a descuraja consumul unor bunuri daunatoare sanatatii (alcool, tutun).

Aplicarea cailor analizate mai sus, in conceptia autorilor de orientare liberala, este de natura sa contribuie la accentuarea fenomenelor de pater­nalism in societate, ceea ce afecteaza spiritul de initiativa si competi­tivitatea. Totusi, intr‑un stat de drept se impune prezenta elementului restrictiv, insa acesta se cere realizat astfel incat sa nu afecteze drepturile individului de a face optiuni potrivit preferintelor sale.

*

REZUMAT

Situatiile de esec al pietei pot fi puse in corelatie cu sfera de cuprindere a acesteia, cu faptul ca nu intotdeauna prestatia si contraprestatia pot fi riguros cuantificate, dar si cu faptul ca o serie de bunuri ies de sub incidenta regulilor schimbului, proprii economiei de piata. In acest context prezinta interes imperfectiunile modului de exercitare a atributelor proprietatii ca premise pentru alocarea ineficienta a resurselor.

Studiul externalitatilor presupune delimitarea conceptului si luarea in considerare a faptului ca ele modifica functia de productie sau functia de utilitate a altui agent economic, astfel incat, ele pot fi considerate pozitive, cand se concretizeaza in economii sau beneficii si negative, cand genereaza costuri pentru terte parti.

Aprofundarea studiului presupune luarea in considerare a externalitatilor pozitive si negative de productie si a celor de consum, ineficienta economiei de piata in cazul poluarii, cu atat mai mult cu cat obiectivul intreprinderii de maximizare a profitului nu inseamna automat maximizarea bunastarii colective. Efectele negative ale externalitatilor, pot fi inlaturate, cel putin partial, prin procesul de internalizare. Studiul acestuia presupune luarea in considerare a teoremei Coase si a metodelor de reglare a poluarii referitoare la standardele de poluare, la principiul poluator-platitor si la drepturile de poluare.

Definirea bunurilor publice presupune luarea in considerare a conceptelor de nonexclusivitate, nonrivalitate a efectelor de aglomerare si a intensitatii cu care aceste caracteristici se manifesta. De aici o serie de caracteristici ale mecanismului cererii si ofertei de bunuri publice, mecanism ce presupune existenta a patru categorii de factori de decizie: consumatorul votant, guvernul, administratiile publice si producatorul. Acestea toate isi pun amprenta asupra curbei cererii de bunuri publice, fiind vorba in totalitate sau partial de o cerere cu caracter politic.

Productia optima de bunuri publice este studiata prin prisma corelatiei dintre suma disponibilitatilor marginale de plata si costul marginal, definitorie pentru cantitatea optima de bun public. Rigurozitatea analizei presupune luarea in considerare a preferintelor consumatorului, stiut fiind ca in alegerea cantitatii de bun public, obiectivul este reprezentat de maximizarea bunastarii colective plecand de la preferintele individuale.

Modalitatile de determinare a productiei optime de bunuri publice iau in considerare fie echilibrul cu subscriptie, fie echilibrul Lindhal, fie mecanismul descoperirii cererii de bunuri publice atunci cand se manifesta comportamentul denumit al "pasagerului clandestin" sau principiul votului majoritar. In contextul externalitatilor un loc aparte il ocupa si problema efectului de aglomerare si tarifarea serviciilor publice.

Bunurile de merit presupun relatia individ-societate care poate fi abordata in doua modalitati si care presupune interventia guvernamentala pentru corectarea preferintelor individuale in scopul realizarii bunastarii.