STATUL SI ECONOMIA. TEORIA OPTIUNII PUBLICE

Rolul statului in economie constituie de secole motiv de disputa politica. Daca de 200 de ani pietele s-au dovedit motor pentru economiile tarilor industrializate, cu circa un secol in urma aproape toate guvernele statelor occidentale au inceput sa intervina in viata economica pentru a corecta neajunsuri evidente ale mecanismului pietei. Mecanismul de adoptare a deciziilor de catre stat formeaza continutul teoriei optiunii publice - o ramura relativ recenta a economics-ului.

STATUL SI ECONOMIA

In principiu, o economie cu concurenta perfecta - unde schimbul bunurilor la pretul pietei realizeaza alocarea resurselor - permite obtinerea cantitatii maxime de bunuri utile in raport cu resursele de care dispune societatea. Dar piata, in realitate, prezinta unele imperfectiuni (monopolul, externalitati, bunuri publice), la care se adauga inflatia, somajul si repartitia inegala a veniturilor. Pentru a inlatura imperfectiunile mecanismului pietei, natiunea adauga la "mana invizibila a pietei", "mana vizibila a statului".

Instrumentele politicii economice a statului

Cresterea interventiei publice, pentru a remedia imperfectiunile pietei, a antrenat o sporire importanta a rolului statului in viata economica. Cresterea rolului statului a dus la sporirea influentei sale in viata economica, atat in ceea ce priveste marimea partii din venitul national destinata transferurilor si suplimentarea veniturilor persoanelor in dificultate, cat si in privinta reglementarii, respectiv, a controlului legal asupra activitatii economice.

Interventia statului in activitatea economica nu a fost continua; urmand ciclul afacerilor, guvernele au facut doi pasi inainte si unul inapoi pe drumul unei interventii publice mai importante.

In economiile moderne, statul se implica in toate sferele vietii economice. Instrumentele pe care le utilizeaza pentru a influenta activitatea economica privata se impart in trei mari categorii:

1. IMPOZITELE care reduc veniturile contribuabililor si, prin urmare, cheltuielile private (firmele s indivizii cumpara mai putin pentru investitii si consum), furnizand mai multe resurse sectorului public (pentru crearea de bunuri publice). Sistemul fiscal poate fi utilizat pentru descurajarea unor activitati (fumatul, consum de alcool etc.), prin aplicarea unor impozite si taxe mai ridicate, si la incurajarea altora prin aplicarea unor cote reduse de impozite.

In raport cu obiectul impozitarii (persoanele sau tranzactiile), impozi­tele se impart in doua grupuri mari: impozite directe si impozite indirecte.

Impozitele directe sunt acelea in cazul carora contribuabilul este per­soana. Cel mai important impozit direct este impozitul pe venit, care variaza in functie de marimea si sursa venitului si 939j99j de alte diferite caracteristici stabilite de lege. Firmele platesc si ele impozite pe veniturile lor (impozit direct) intrucat, din punct de vedere juridic, firma este o persoana (juridica), iar din punct de vedere economic, este proprietatea actionarilor, astfel ca un impozit pentru o intreprindere este o taxa pentru ei. Impozitul global perceput fiecarei persoane este, de asemenea, un impozit direct.

Marimea impozitului este determinata de rata impozitului, care exprima procentul din baza de impozitare. Este important sa se faca distinctie intre rata medie si rata marginala. Rata medie a impozitului pe venit este raportul dintre impozitul platit de o persoana si venitul acesteia. Rata marginala a impozitului exprima impozitul pe care o persoana trebuie sa-l plateasca pentru o unitate suplimentara de venit.

Impozitele indirecte sunt cele percepute pe o tranzactie si sunt platite de un individ in virtutea asocierii sale cu tranzactia. Cele mai importante impozite indirecte sunt acelea pe vanzarea produselor fabricate in mod curent. Aceste taxe sunt numite taxe de consum, atunci cand sunt impuse fabricantilor si  taxe de vanzare, atunci cand sunt impuse pe vanzarea bunurilor de la comerciant la consumator. In prezent, majoritatea tarilor aplica o taxa comprehensiva pe toate tranzactiile, numita taxa pe valoarea adaugata (TVA). Valoarea adaugata reprezinta valoarea pe care o firma o adauga in virtutea activitatii sale. TVA este impozit indirect deoarece depinde de valoarea productiei si vanzarilor si nu de venitul propriu al vanzatorului.

2. CHELTUIELILE, ce stimuleaza firmele sau lucratorii sa produca anumite bunuri sau servicii (tancuri, servicii educationale, justitie etc) si permite transferurile de la buget (prestatii sociale) care asigura venituri pentru o parte a populatiei. Acestea sunt, in primul rand, cheltuieli exhaustive care se produc atunci cand guvernul cumpara serviciile factorilor de productie si le utilizeaza pentru a produce bunuri si servicii in sectorul public. Prin multiplele lor utilizari, cheltuielile exhaustive sunt un instrument de umplere a golurilor in ceea ce furnizeaza piata libera.

In al doilea rand, cheltuielile guvernamentale constau in plati de transfer, care sunt plati ce nu implica nici o contributie la activitatea economica curenta. Pensii, ajutoare de somaj, plati pentru asistenta sociala si altele de acelasi fel, sunt plati de transfer. Ele transfera puterea de cumparare a productiei de la cei care furnizeaza banii (contribuabili) catre cei care ii primesc. Principalul scop al platilor de transfer este de a modifica distributia veniturilor.

De mai mult de un secol, venitul si productia nationala inregistreaza cresteri in aproape toate tarile industrializate. In acelasi timp, cheltuielile publice au crescut intr-un ritm si mai rapid. Desigur, ponderea cheltuielilor publice in PIB variaza de la o tara la alta. Tarile cu venit ridicat au tendinta sa incaseze din impozite si, deci, sa cheltuiasca o parte din PIB mai mare decat tarile sarace. Se poate vorbi oare de un model caracteristic pentru tarile bogate? Data fiind marea diversitate a sistemelor fiscale ale tarilor dezvoltate, nu poate fi vorba de existenta unei legi simple care sa explice corelatia dintre presiunea fiscala si bunastare.

3. REGLEMENTARILE SAU MASURI DE CONTROL care dau sau nu dau voie oamenilor sa desfasoare anumite activitati economice. Regulile si reglementarile sunt instrumente eficace pentru redresarea esecurilor pietei. Guvernele utilizeaza regulile, atat pentru cadrul in care opereaza piata, cat si pentru a modifica functionarea pietelor libere. Regulile se refera la activitatile economice. Orele intre care sunt deschise magazinele, regulile in care functioneaza diferite sindicate, interzicerea discriminarii intre serviciile prestate de barbati si femei, a vanzarii si consumului de bauturi alcoolice de catre copii, a drogurilor, prostitutiei, obligatia de incheiere a unor asigurari pentru pagubele produse cu autoturismul si altele, sunt exemple de reguli pentru desfasurarea activitatii economice.

Cele mai multe practici de afaceri sunt controlate prin reguli si reglementari. In multe tari, acordurile intre firmele oligopoliste de a fixa preturile sau impartirea pietei sunt ilegale. In unele tari, simpla existenta a monopolurilor este interzisa. Atunci cand avantajele de cost ale mono­polului sunt considerabile, preturile pe care o firma le poate solicita si bene­ficiile pentru investitia de capital sunt adesea reglementate.

In afara reglementarii preturilor si a normelor de desfasurare a activitatii economice, statul a incercat sa protejeze sanatatea si securitatea cetatenilor printr-o reglementare sociala. Treptat au fost adoptate reglementari privind desfasurarea comertului si protectia consumatorului, protectia muncii, poluare, standarde de siguranta in folosirea bunurilor durabile si a automo­bi­lelor, folosirea unor substante chimice si radioactive.

Ultima perioada se caracterizeaza prin sporirea preocuparilor referi­toare la eficacitatea regulilor si reglementarilor. Intoarcerea la perioada liberalismului absolut este improbabila. Oamenii au ajuns sa accepte constrangerile impuse de stat si care au modificat chiar esenta sistemului capitalist. "Proprietatea privata, spune P. Samuelson, este tot mai putin . privata. Libera initiativa a devenit tot mai putin . libera." Evolutia ireversibila a lucrurilor este o caracteristica a istoriei.

Functiile statului

Inca din epoca lui Platon, filosofii au dezbatut rolul statului, iar oamenii politici au elaborat conceptii diferite referitoare la stat. O privire generala incepe cu o analiza a rolului normativ al statului, adica studiul tipului de functii economice pe care statul trebuie sa si le asume. Intr-o economie mixta, moderna, statul indeplineste patru functii:

Ø   stabilirea cadrului legal de desfasurare a activitatii economice;

Ø   alocarea resurselor pentru imbunatatirea eficientei;

Ø   repartitia venitului intr-un mod cat mai echitabil;

Ø   stabilizarea economiei prin politici de crestere.

Stabilirea cadrului legal al activitatii economice

Prima functie a statului, adica determinarea cadrului legal, se concretizeaza in fixarea regulilor pietei. Aceste reguli se refera la definirea proprietatii, legile privind contractele si falimentul, obligatiile mutuale ale lucratorilor si firmelor, reglementari privind relatiile dintre membrii societatii.

Chiar daca cadrul legal conditioneaza comportamentul economic, majoritatea legilor adoptate de stat nu au nimic de a face cu o analiza economica in termeni de costuri - beneficii. Mai mult, unele legi vin din epoca romana, altele din traditia nationala, iar originea unor legi moderne se gaseste in rationamentul utilitarist sau sunt expresia unor idei politice de data recenta.

Oricare ar fi sursa legilor, cadrul legal influenteaza puternic activitatea economica. Firmele sunt responsabile de actiunile si produsele lor, de securitatea produselor si a locurilor de munca.

Imbunatatirea alocarii resurselor

Eficacitatea economica consta in utilizarea resurselor disponibile in asa fel incat sa se obtina maximum de satisfactie pentru indivizi. Teoria economica a retinut criteriul de eficacitate enuntat de V. Pareto: alocarea resurselor intre diferite utilizari posibile este optima atunci cand nu se mai poate imbunatati satisfacerea unui individ fara a dauna satisfacerii altui individ.

Analiza economica recunoaste unele situatii in care initiativa privata si piata libera nu permit asigurarea unei alocari optime a resurselor. De aceea unul din principalele obiective economice ale statului il reprezinta asigurarea unei alocari optime din punct de vedere social a resurselor. Aceasta este latura microeconomica a politicii statului care se concen­treaza asupra a ceea ce trebuie si cum trebuie sa produca economia. Politica microeconomica difera de la o tara la alta potrivit obiceiurilor si conceptiilor politice dominante. Unele politici privilegiaza o politica de noninterventie, de laissez-faire si lasa majoritatea deciziilor pe seama pietei. Alte tari opteaza pentru reglementarea statala in care decizii de productie sunt luate de organisme publice.

Economia contemporana din tarile dezvoltate este o economie de piata si oamenii considera ca piata este capabila sa rezolve operativ pro­bleme microeconomice. Dar, uneori, guvernul este indreptatit sa nu tina seama de deciziile cu privire la repartitie care rezulta din jocul fortelor pietei.

Pentru ca mana invizibila a concurentei perfecte sa asigure alocarea eficienta a resurselor, se cere realizarea unor premise:

a)      toate bunurile sunt produse in conditii de eficienta de firme perfect concurentiale;

b)      bunurile sunt perfect divizibile si consumul unei parti din acestea de catre un individ reduce cantitatea aflata la dispozitia altor indivizi;

c)      nu exista externalitati;

d)      fiecare persoana are acces egal la resursele umane si naturale, are sanse egale in toate domeniile si poate exercita orice activitate.

Daca sunt indeplinite aceste conditii, piata ar putea da nastere la o productie si repartitie a productiei nationale perfect eficiente si echitabile si nu ar fi necesara interventia statului.

Chiar si in acest caz, daca exista diviziune a muncii si daca ar functiona corespunzator mecanismul preturilor, statul ar avea un rol important de jucat. Sunt necesare justitia si politia pentru a garanta respectarea contractelor; comportamentul nonfraudulos si nonviolent si a legislatiei privind proprietatea.

Acesta constituie cazul unui laissez-faire cu o interventie minima a statului si ar putea fi efectiv in sistem bun daca conditiile ideale ar fi respectate.

In realitate fiecare din conditiile ideale sunt intr-o anumita masura incalcate. Exista mari diferente datorita mostenirii si istoriei sociale, intre aptitudini, sanse si noroc. Anumite grupuri sunt victime ale unor discriminari sistematice. Unele tipuri de productie nu pot fi puse in aplicare in mod eficient decat in mari unitati care sunt incompatibile cu concurenta perfecta. Piata nu este ideala, ea are limite.

Modul in care aceste limite ale pietei pot duce la necesitatea interventiei statului se poate prezenta astfel:

Ø      Discriminarea pe piata muncii. Cand anumite grupuri sunt excluse de la activitati foarte bine remunerate, statul poate decide luarea unor masuri de inlaturare a actiunilor discriminatorii si a barierelor intre grupuri care le face a nu fi egale.

Ø      Esecul concurentei perfecte. Cand monopolurile practica intelegeri pentru a reduce rivalitatea sau pentru a determina firmele concurente sa-si inceteze activitatea, statul poate aplica politici antitrust sau de reglementare.

Ø      Existenta unor externalitati semnificative. Acestea se pot manifesta sub forma de prea multa poluare sau prea putina investitie in cunoastere. In asemenea situatii, statul trebuie sa controleze emisiunile poluatorilor si, respectiv, sa sustina cercetarea stiintifica fundamentala.

Este evident ca statul se confrunta cu multe probleme ce implica alocarea de resurse.

Redistribuirea venitului

Chiar si atunci cand functioneaza eficient, mana invizibila poate da nastere la o repartitie inegala a veniturilor.

Intr-un sistem liberal oamenii ajung bogati sau saraci in functie de averea pe care o mostenesc, de insusirile si eforturile lor, nivelul compe­tentei lor si, uneori, de "sansa de a gasi petrol". Pentru unii oameni, distri­butia veniturilor pe care o genereaza libera concurenta pare a fi la fel de arbitrara ca repartitia darwiniana a hranei si a teritoriului intre animalele din jungla.

In societatile sarace exista putine venituri excedentare ce pot fi luate de la cei mai avuti si redistribuite celor mai defavorizati. Pe masura ce societatile devin mai bogate, ele consacra o parte mai mare din resurse pentru a furniza servicii saracilor. Aceasta activitate - redistribuirea veni­tului - este o functie importanta a statului.

Statul opereaza o redistribuire directa intre diferiti agenti econo­mici prin prelevari obligatorii (impozite, taxe, cotizatii sociale) si prin transferuri (ajutoare, subventii, prestatii sociale etc.).

Functia de distribuire este in mare masura neglijata de teoria politicii economice. Criteriul lui Pareto nu poate fi aplicat pentru evaluarea repartitiei veniturilor si avutiei intre indivizi: o situatie in care un singur individ acapareaza totalitatea avutiilor si a veniturilor este optima in viziunea lui Pareto; exista atatea situatii optime cati indivizi exista!

Distributia pune probleme de decizie, insa nu exista un criteriu operational de evaluare recunoscut de teoria economica.

Incercand sa modifice distributia venitului dupa marime, guvernul este preocupat de veniturile mari si cele mici, indiferent de sursa acestora. Majoritatea guvernelor adopta masuri care reduc veniturile celor care se afla la un "capat" al scarii veniturilor. Procedand astfel, guvernele se confrunta insa cu un "schimb" intre eficienta si echitate.

Multe din masurile de redistribuire a venitului se pot explica prin teoria guvernului maximizator de voturi. Un astfel de guvern este tentat sa adopte politici care ajuta mult fiecare membru al unui grup usor de identificat (anumite grupuri profesionale, mici oameni de afaceri, fermieri, gospodarii cu un numar mare de copii, unele grupuri de muncitori calificati sau necalificati, persoane in dificultate) si reduce usor venitul fiecarui membru al unui grup larg, difuz, neorganizat. Aceia care sunt ajutati foarte mult vor fi recunoscatori guvernului ("ii dau votul"), in timp ce aceia care sunt doar usor afectati, este improbabil ca vor blama guvernul pentru pierderile lor.

Stabilizarea si cresterea economica

Stabilizarea constituie functia economica cea mai recenta asumata de catre stat. In prezent guvernele incearca sa atenueze ciclul economic cu scopul de a preveni somajul, stagnarea economica si inflatia si de a incuraja o crestere economica rapida. Politicile monetare si cele fiscale constituie instrumentele esentiale ale statului pentru a controla fluctuatiile economice si de a promova cresterea economica.

In domeniul functiei de stabilizare, in mod frecvent se retine ca obiectiv "patrulaterul magic" a lui Nicholas Kaldor: cresterea economica, locuri de munca, stabilitatea preturilor si echilibrul extern.

Cresterea economica este masurata prin procentajul sporirii anuale a produsului intern brut pe locuitor.

Pe termen lung, cresterea economica este cel mai puternic determi­nant al standardului de viata. Indiferent de politicile privind eficienta si echitatea, oamenii care traiesc in economii cu o crestere rapida, constata ca standardele lor de viata sporesc in medie mai repede decat ale oamenilor care traiesc in tari cu rate de crestere economica scazute.

De regula, cresterea economica a fost perceputa ca un fenomen macroeconomic corelat cu economisirea si investitiile totale. Mai recent, s-a repus in valoare o conceptie anterioara ce statua schimbarea tehnologica ca motor al cresterii si pe antreprenorii individuali ca agentii ce introduc schimbarea tehnologica prin inovatii. Aceasta este o perspectiva microeco­nomica menita sa sporeasca si nu sa inlocuiasca efortul macroeconomic in legatura cu economisirea totala si investitiile totale.

Inovatiile in materie de produse si procese de productie care sustin cresterea economica solicita schimbari continue si adaptari in intreaga economie. Daca politicile guvernamentale descurajeaza schimbarea, creste­rea economica va fi incetinita. O serie de politici destinate imbunatatirii echitatii pot sa nu aiba nici un stimulent pentru schimbare. In acelasi timp, alte politici sunt orientate spre eficienta sau au ca obiectiv primar cresterea economica pe termen lung.

Multe din dezacordurile asupra politicilor economice depind de dife­rite puncte de vedere asupra corelatiilor microeconomice necesare pentru a incuraja inovatiile generatoare de crestere. Unii economisti apreciaza ca maximizarea concurentei in orice moment este cea mai importanta conditie a cresterii. Altii sunt de acord cu J. Schumpeter, care apreciaza ca existenta profiturilor de monopol si oligopol in orice moment este un stimulent puternic pentru inovatii generatoare de crestere economica.

Ambele variante sunt expresia unei dileme politice. Pe termen scurt firmele care dobandesc putere de monopol datorita inovatiei pot castiga profituri foarte mari pe seama consumatorilor. Pe termen lung incercarile de a controla aceste monopoluri pot inhiba distrugerea creativa care ajuta la cresterea standardelor de viata prin cresterea productivitatii.

Multe politici au potentialul de a afecta rata generala a cresterii economice. Politicile in favoarea cresterii, pentru care se pledeaza adesea, includ impozitarea consumului si nu venitul, evitand cotele de impozitare puternic progresive, incurajand mobilitatea lucratorilor si firmelor care sunt stimulate sa inoveze.

Cresterea economica permite sporirea locurilor de munca si a venitului pe locuitor, insa antreneaza presiuni asupra cresterii preturilor si stimuleaza importurile. Acest obiectiv este, deci, compatibil cu ocuparea, dar intra in contradictie cu stabilitatea preturilor si cu echilibrul extern.

Numarul locurilor de munca este un obiectiv ce semnifica o utilizare optima a factorilor de productie (munca si capital), adica angajari care permit obtinerea celor mai ridicate productivitati. Mai des este folosit sensul de utilizare deplina a mainii de lucru. Obiectivul consta in reducerea somajului la nivelul somajului voluntar necesar bunei functionari a pietei muncii.

Stabilitatea preturilor este exprimata prin rata inflatiei. Un minimum al cresterii preturilor (1-3%) pare un fapt inevitabil intr-o economie in crestere unde se exercita permanent presiuni din partea cererii de bunuri. Obiectivul stabilitatii preturilor vizeaza, deci, o rata a inflatiei nu atat nula, cat mai ales, redusa.

Echilibrul extern se refera la echilibrul balantei de plati, ca expresie a sumei platilor primite sau varsate in restul lumii. Realizarea sa este dependenta de cele trei componente esentiale: platile curente, miscarile de capitaluri non-monetare si variatia rezervelor de schimb ale sectorului bancar sau oficial (trezoreria).

Constrangerea reprezentata de necesitatea asigurarii echilibrului se intalneste mai ales in caz de deficit. Pe termen mediu sau pe termen scurt, o taxa poate compensa un deficit al tranzactiilor curente prin imprumuturi de capitaluri din strainatate, care permite un excedent al balantei capitalurilor, dar aceasta antreneaza apoi rambursarea capitalurilor si a "serviciului datoriei". "Serviciul datoriei" contribuie, de asemenea, la aparitia unor noi deficite. Acestea pot fi acoperite prin imprumuturi de capitaluri straine, dar accentueaza riscul de a pune la indoiala capacitatea tarii de rambursare a datoriei externe. Pe termen lung, presiunea externa este, deci, mai severa decat pe termen scurt; tara trebuie sa caute echilibrul balantei tranzactiilor curente.

TEORIA OPTIUNII PUBLICE

Teoria optiunii publice analizeaza cum, ce si pentru cine produce sectorul public, asa cum teoria cererii si ofertei examineaza alegerile pentru sectorul privat.

Preliminarii

Economistii sunt preocupati in privinta rolului pe care statul il joaca in economie. Dar guvernele urmeaza oare ele recomandarile economistilor si filosofilor? Folosesc ele "mana invizibila" (piata), pentru a garanta ca deciziile de politica economica vor contribui la functionarea armonioasa si eficienta a economiei? Exista "esecuri ale sistemului de stat" asemanatoare imperfectiunilor pietei precum monopolurile si externalitatile?

Aceste intrebari contureaza domeniul teoriei optiunii publice ce studiaza modul in care guvernele iau decizii: cum se decide nivelul impozitelor, al consumului public si marimea transferurilor

Inca din epoca lui A. Smith, economistii si-au concentrat atentia pentru a intelege functionarea pietei. Dar, o serie de teoreticieni au incercat sa estimeze si rolul statului in cadrul societatii. Bazele teoriei optiunii publice au fost puse de Joseph Schumpeter (1942), iar studiul lui Kenneth Arrow privind optiunile sociale a conferit rigoare matematica acestui nou domeniu de cercetare.

Studiul lui Anthony Downs ("Teoria economica a democratiei, 1957) schiteaza pentru prima data o teorie potrivit careia politicienii elaboreaza politicile economice care sa le permita sa fie realesi. Demonstrand ca politicienii au tendinta de a se pozitiona in centrul spectrului politic, Downs a formulat asa-numitul "paradox electoral" conform caruia participarea oamenilor la vot este irationala data fiind scazuta probabilitate ca un individ sa poata influenta rezultatul final al alegerilor.

Ulterior, studiile elaborate de James Buchanan si Gordon Tullock ("Calculul consimtamantului", 1959) au facut apologia sistemului de automatisme si regulatoare si au pledat pentru ideea unanimitatii in luarea deciziilor publice, sustinand ca deciziile unanime nu constrang pe nimeni si nu impun nici un cost. La inceputul anilor '80 politicienii conservatori (SUA) au acordat cea mai mare atentie acestui tip de teorie economica si ea a fost aplicata in domenii precum politica agricola, legislatie si justitie si a constituit baza teoretica pentru o propunere de amendament constitutional cu privire la echilibrarea bugetului.

Teoria economica a democratiei

Potrivit teoriei clasice, democratia este un sistem in care poporul suveran desemneaza reprezentanti a caror actiune vizeaza exclusiv sa exprime vointa poporului. Statul este un organism practic care autori­zeaza aplicarea politicilor conforme cu binele comun. Oamenii politici sunt reflectari pasive ale cetatenilor si sunt motivati de simpla cautare a interesului general. A. Bergson si P. Samuelson au incercat sa formalizeze comportamentul statului ca o cautare a maximizarii bunastarii colective. Conform filosofiei utilitariste, dezvoltate de J. Bentham, este sugerat ca obiectivul politicii economice consta in a maximiza o functie de bunastare sociala, exprimata ca o suma ponderata a satisfactiei tuturor indivizilor ce compun societatea. Insa, continutul precis al functiei de bunastare sociala si ponderile aplicabile satisfactiilor individuale nu se sprijina pe nici o analiza stiintifica.

Dupa Jan Tinbergen, principalele teluri ale statului (argumentele functionarii bunastarii sociale) pot fi clasificate astfel: pacea internationala; bunastarea materiala; imbunatatirea repartitiei veniturilor; emanciparea grupurilor defavorizate; libertatea individuala comparabila cu telurile de mai inainte.

Teoria clasica a democratiei este criticata de Joseph Schumpeter. Dupa el, binele comun nu exista si, deci, vointa poporului, pe care reprezentantii sunt obligati sa o urmeze fidel, este o iluzie. De altfel, cetatenii sunt prea ignoranti fata de problemele nationale pentru ca actiunea publica sa se fondeze pe vointa poporului. In aceasta situatie, Schumpeter propune o alta definitie a democratiei: democratia este o metoda de selectare a unui guvern, o metoda bazata pe libera competitie a indivizilor si a partidelor pentru putere. Motivatia responsabililor politici nu este maximizarea bunastarii colective, ci cucerirea si exercitarea puterii.

De aici decurg o serie de consecinte:

Ø      responsabilii politicii economice sunt rationali, adica actioneaza intr-o maniera coerenta in vederea maximizarii satisfactiei lor personale;

Ø      toate obiectivele atribuite politicii economice - cresterea economica, locurile de munca, justitia sociala etc. nu sunt decat obiective intermediare care trebuie sa contribuie la telul responsabililor politicii: puterea liderilor si a partidelor politice;

Ø      politicile economice aplicate sunt expresia cererii electorilor pe "piata politica"

Ø      din punct de vedere politic, poate fi rational sa adopte politici ineficiente cand ele sunt solicitate de electori si capabile sa asigure victoria electorala a guvernului

Piata politica si optiuni publice

Asa dupa cum exista piete pentru factori de productie, piete ale bunurilor de consum, piata monetara etc., potrivit teoriei optiunii publice exista si o "piata politica", pe care interactioneaza cererea si oferta politica.

Oferta pe piata politica este realizata de oamenii politici care se manifesta ca intreprinzatori, ce urmaresc sa-si promoveze propriul "produs", sa-l "vanda", in sensul de a-l schimba pe un alt "produs".

Produsul ce formeaza continutul ofertei pe piata politica este constituit din idei, programe, propuneri, masuri noi etc., pe care omul politic le pregateste, le lanseaza si le sustine prin mijloace si tehnici specifice, urmarind "profitul maxim" sub forma voturilor care sa-i asigure un loc intr-o structura democratica a statului. Purtatorul ofertei (antrepre­norul) este omul politic care doreste sa fie ales sau reales intr-o anumita structura a statului de drept. Acesta isi asuma o functie asemanatoare cu cea a firmelor intr-o economie de piata. Oamenii politici sunt intreprinzatorii ce interpeleaza cererea de bunuri publice ale cetatenilor si cauta mijloacele de a le oferi.

Care sunt motivatiile politicienilor? Majoritatea celor alesi au un comportament pragmatic si ideologic. In acelasi timp, cauta sa supravie­tuiasca pe scena politica fara a renunta la convingerile lor cu privire la modul in care ar trebui guvernata natiunea. Unii isi schimba pozitia "dupa cum bate vantul". Altii tin atat de mult la idealurile lor incat sunt dispusi sa riste o infrangere pentru a si le apara. Teoria optiunii publice, insa, face abstractie de acest complex de motivatii si formuleaza o ipoteza simpla: politicienii se comporta in asa fel incat sa-si maximizeze sansele de a fi realesi. Se presupune, asadar, ca ei sunt maximizatori de sufragii, tot asa cum firmele sunt interesate de maximizarea profitului.

Cererea pe piata politica este sustinuta de alegatori si consumatori carora organismele democratice trebuie, in ultima instanta, sa le satisfaca nevoile de bunuri si servicii publice, in manifestarea lor de indivizi, colectivitati umane, organisme ale societatii civile, cat si in calitate de oameni de afaceri. In structura cererii pe piata politica se include o serie de bunuri pe care le ofera spre folosire Parlamentul, guvernul, administratiile publice: educatia, ingrijirea sanatatii, apararea nationala, protectia mediului, iluminatul public, acte normative ce reglementeaza relatiile sociale si economice, precum si politici de creare de noi locuri de munca, de sprijinire a unor sectoare economice, de protectie a consumatorului, de reducere a fiscalitatii etc. Pentru a-si satisface aceste cerinte, cetatenii care au statut de electori ofera votul lor ofertantilor de astfel de bunuri, cu speranta ca acestia isi vor respecta promisiunile.

Intre alegatori si politicieni se situeaza organizatiile cunoscute sub numele de grupuri de presiune sau grupuri de interese, ce reprezinta persoane si firme care au rolul de a interveni pe langa mediile oficiale si a influenta oamenii politici, pentru un ansamblu de interese sau probleme specifice. De regula, ele se folosesc de argumentul interesului general care poate fi adevarat, in anumite situatii, si neadevarat, in alte cazuri. Uneori, grupurile de presiune isi asuma un nivel de putere politica fara nici o legatura cu marimea lor efectiva. Cand aceste grupuri "captureaza" organisme oficiale sau corpuri legislative, ne aflam in fata existentei unei situatii de guvernare nonreprezentativa.

Cererea si oferta pe piata politica, ca si piata politica, in general, au anumite particularitati care isi gasesc expresia in existenta unui mecanism de functionare si luare a deciziilor, de echilibrare a celor doua forte, de fixare a "pretului de echilibru". Dintre aceste particularitati se evidentiaza urmatoarele:

Ø     Bunurile publice necesare si dorite apar la inceput sub forma de promisiuni. Cei care iau deciziile politice de a oferi aceste bunuri sunt oameni normali, cu obiective proprii, care reactioneaza la impulsurile mediului si au un comportament ce depinde de oportunitati, constrangeri, recompense si penalizari etc.;

Ø     Omul politic isi focalizeaza beneficiile deciziilor sale asupra unor categorii bine stabilite de indivizi sau colectivitati, in timp ce costurile acestora se difuzeaza in intreaga societate. Astfel, beneficiarii de subventii pot fi producatorii agricoli, iar costurile sunt suportate de toti platitorii de impozite. Beneficiarii unor asemenea decizii pot fi multumiti, dar platitorii costurilor, fie nu isi dau seama de efectele pozitive, fie nu sunt multumiti, fie sunt indiferenti.

Ø     "Antreprenorul" politic nu-si poate adapta "rezidiul" opera­tiunilor sale ("profitul") si adopta un comportament care sa-i permita sa-si satisfaca dorintele prin sporirea influentei puterii si prestigiului Dar acestea au ca efect cresterea dimensiunilor administratiei publice si a costurilor de functionare a acesteia.

Ø     Pe piata politica, comportamentul alegatorului nu este similar cu cel al purtatorului cererii pe piata bunurilor private. El stie, de fapt, ca votul sau nu are nici un efect asupra alegerilor sau asupra deciziilor politice care urmeaza sa se ia cu privire la o serie de masuri si la cheltuielile bugetare care sunt necesare a se efectua.

Ø     Atat din partea cererii, cat si a ofertei de pe piata politica exista forte care duc atat in directia accentuarii birocratizarii statului, a dimensiunilor si a cheltuielilor sale, cat si in directia distorsiunilor si dezechilibrelor intre cerere si oferta. De aceea eficacitatea mecanismului de functionare a pietei politice poate fi afectata si se intalnesc forme diverse de esecuri.

Ø     Desi piata politica functioneaza cu costuri mari, de multe ori cu esecuri si dezechilibre, acest tip de piata este imperfecta si de aceea Winston Churchill afirma ca "democratia este cel mai rau dintre sisteme, cu exceptia tuturor celorlalte".

Teoria pietei politice si a optiunilor publice, desi de data recenta, totusi a reusit sa furnizeze o serie de explicatii cu privire la motivatia votarii, functionarea grupurilor de interes, a sistemului judiciar, a birocratiei politice si administrative, a societatii constitutionale etc. Prin aceasta contributie este deschisa calea spre "optimalitatea sociala".

Cu gandul la "Societatea perfecta", economistul american J.K. Galbraith, sintetizand esenta pietei politice in sistemele democratice de azi, scria ca: "E vorba de o competitie inegala: cei bogati si prosperi au bani si influenta. Si voteaza. Cei cu grija zilei de maine si cei saraci sunt in numar mare, dar multi dintre ei, din pacate, nu voteaza. Exista democratie, dar nu in mica masura este o democratie a celor bogati".

Mecanismele si rezultatele alegerii publice

In sectorul privat, oamenii isi exprima opinia prin "voturile monetare" pentru bunurile pe care le doresc. In sfera politica, optiunea se realizeaza prin "votul real" pentru o anumita oferta - program prezentata de un partid sau candidat la o demnitate politica.

Optiunea publica este procesul prin care preferintele individuale sunt interpretate pentru a conduce la decizii colective. O societate democratica insista pe importanta valorilor si gusturilor individuale. Sloganul "o persoana, un vot" exprima cel mai bine fundamentul individualist al sistemului politic democratic.

O problema esentiala rezulta din faptul ca milioane de opinii indivi­duale trebuie agregate intr-o singura decizie. Exista milioane de puncte de vedere cu privire la bugetul apararii si la ocrotirea sanatatii. Dar, in final, nu poate exista decat o singura decizie, o singura politica bugetara sau de ocrotire a sanatatii aplicata de guvern. Un semnal rosu inseamna "stop" pentru toata lumea, intrucat optiunile politice sunt indivizibile pentru o natiune. Asemenea decizii sunt coercitive, spre deosebire de cele cu caracter privat. Optiunea colectiva are un caracter indivizibil deoarece ea trebuie sa aduca o solutie unica pentru fiecare problema abordata.

Consecintele optiunilor colective pot fi prezentate cu ajutorul fig. 10.1.

Graficul reprezinta performanta unei economii cu si fara actiunea colectiva. Societatea este constituita din doua grupuri de oameni, A si B, care pot fi bogati sau saraci, republicani sau monarhisti, oraseni sau sateni. Punctul E corespunde unei situatii de laissez-faire pur, unde guvernul nu realizeaza activitate de educatie, de ocrotire a sanatatii, nu construieste nici un drum. Viata societatii fara "stat" este comparabila cu o jungla in care oamenii ar avea venituri foarte scazute.

Prin actiuni colective de tipul constructiei de sosele, sprijinirea cercetarii stiintifice, reglarea ofertei de moneda, instituirea de impozite si efectuarea de cheltuieli public etc., veniturile pot creste si societatea se apropie de limita posibilitatilor de productie. Mai mult, activitatile desfa­surate cu succes de sectorul public imping spre exterior limita posibilitatilor de productie.

Cand se au in vedere numeroasele activitati utile intreprinse de stat, se poate pune intrebarea daca optiunile publice sporesc intotdeauna eficienta. Exista o teorema a "mainii invizibile" in virtutea careia politicile economice conduc intotdeauna economia la o alocare eficienta si echitabila a bunurilor publice si a venitului?

Raspunsul este negativ. Asa cum se observa in figura 10.2, rezultatele deciziilor colective pot fi daunatoare, redistributive si eficiente.

Prima categorie si, probabil, cea mai rara, reprezentata de rezultate daunatoare apare atunci cand statul ia masuri ce au drept efect o deteriorare a situatiei tuturor membrilor societatii. Daca o decizie guvernamentala impinge tara intr-un razboi, aceasta strategie provoaca un esec total. O astfel de situatie este ilustrata prin deplasarea din E in W.

A doua categorie este reprezentata de rezultate redistributive ilustrate prin sageata . Este cazul in care societatea impune unei grupe sa plateasca taxe ce aduc beneficii altui grup. Taxele vamale pot fi benefice pentru anumite industrii ce sunt protejate, dar afecteaza consumatorii.

A treia categorie de actiuni colective sunt cele mai eficiente; ele pot duce la o optimizare Pareto, ceea ce reprezinta actiuni aducatoare de sporuri de satisfactie pentru toti: ele imbunatatesc situatia fiecaruia si nu o deterioreaza pe a nimanui. O imbunatatire in sens Pareto reprezentata de sageata poate fi data de sprijinul statului pentru cercetarea stiintifica sau ajutorul public pentru unele masuri de sanatate publica.

De retinut ca aceasta distinctie intre cele trei categorii de rezultate este relativa, deoarece nu exista reguli infailibile care imbunatatesc situatia pentru toti membrii societatii.

Regulile procesului decizional

Societatile au creat diverse forme de luare a deciziilor colective: unele din ele se bazeaza pe traditie, iar majoritatea tarilor dezvoltate de astazi se bazeaza pe existenta unei democratii reprezentative. Teoria optiunii publice se ocupa si cu cercetarea proceselor decizionale care stau la baza diferitelor forme de guvernamant. Sistemele sociale fondate pe consens sau unanimitate dau nastere la decizii eficiente si coerente? Care este semnificatia exacta a "vointei majoritatii"? In ce imprejurari deciziile colective sunt incoerente sau ineficiente?

Unanimitatea

Numerosi sociologi si economisti au subliniat avantajele luarii deciziei pe baza consensului sau unanimitatii. Aceasta abordare cere ca toata lumea sa fie de acord cu deciziile publice luate.

Principiul unanimitatii afirma ca daca exista doua stari x si y (variante de solutionare a unei probleme economice, de realizare a unui bun public etc.), starea x este mai buna decat starea y, daca cineva prefera starea x starii y si nimeni nu prefera starea y starii x. In conditiile unanimitatii, starea x este o stare Pareto superioara starii y. Principiul unanimitatii este aplicabil starilor Pareto - comparabile.

Fig. 10.3. ilustreaza modalitatea luarii deciziilor prin consens. Nici o decizie nu poate fi luata fara asentimentul fiecarei persoane. Fiecare decizie trebuie sa sporeasca venitul fiecarei persoane, situatia nimanui nu poate fi deteriorata.

Prin aplicarea regulii unanimitatii, societatea se deplaseaza catre curba veniturilor posibile, din E in E^*. Rezultatele deciziilor se situeaza in regiunea EXY.

Un sistem electoral bazat pe unanimitate ofera garantia ca toate deciziile care se iau reprezinta optimizari Pareto, decizii care nu diminueaza bunastarea nimanui. Mai mult, dat fiind ca fiecare alegator trebuie sa fie de acord cu oricare din deciziile luate, nu se poate manifesta niciodata dominatia minoritatii de catre grupuri mai numeroase.

Asadar, apelarea la regula unanimitatii este dictata de urmarirea realizarii optimului paretian. Amartya Sen, insa, a demonstrat ca alegerea intre diferite alternative sociale astfel incat sa se respecte drepturile individuale si, in acelasi timp, sa se atinga rezultate optime poate fi imposibila. Altfel spus, cautarea unor rezultate optime in sens paretian poate fi in contradictie cu respectarea drepturilor individuale.

Un astfel de model bazat pe regula unanimitatii este un model idealizat. In primul rand, dificultatile de comunicare si votare creeaza stimulentul pentru indivizi de a adopta un comportament strategic, adica voteaza impotriva unei propuneri care imbunatateste situatia, in speranta obtinerii unei situatii mai bune. Un sceptic poate impiedica luarea unei masuri oricat de utila ar fi ea. Daca acea persoana isi da seama cat de puternica este, ea poate practica santajul asupra celor care sunt favorabili aplicarii unei masuri.

In al doilea rand, obtinerea consensului necesita consum de timp si energie, implica costuri necesare incercarii obtinerii unei alocari mai eficiente. Aceste costuri ridicate se datoreaza faptului ca este putin probabil sa se cunoasca alocarea optima inainte de inceperea votului. Vor exista discutii si propuneri. Procedura continua pana cand propunerea nu mai poate fi imbunatatita. Ea este neconvenabila si din cauza inexistentei unui rezultat bine definit.

Un sistem de vot bazat pe regula unanimitatii, in cele din urma se va "impotmoli" in negocieri, santaje si amanari care vor face sa nu se realizeze nimic. Nici o lege nu va fi aprobata. Sistemul intra in impas sau inceteaza a mai functiona. In loc sa se deplaseze spre E^*, societatea ramane blocata in E. Daca forma de guvernamant adopta principiul unanimitatii, rezultatul probabil este mentinerea starii existente, indiferent daca aceasta este buna sau rea.

Votul majoritar. Teorema alegatorului mijlociu

In principiu toate institutiile care iau decizii pe baza voturilor alegatorilor apeleaza la regula majoritatii. Regula poate totusi sa nu imbunatateasca situatia tuturor membrilor colectivitatii si beneficiile totale pot fi mai mici decat costurile totale. O astfel de regula asigura cel putin pentru jumatate din membrii colectivitatii o situatie mai buna in urma votului. Aceasta regula este perfect democratica. "Democratia este ideea persistenta potrivit careia mai mult de jumatate din oameni au dreptate mai mult de jumatate din timp", scria E.B. White. O lege sau o regula sunt adoptate atunci cand mai mult de jumatate din alegatorii participanti la vot o aproba.

O descriere ideala a regulii majoritatii este prezentata in fig. 10.4.

Se presupune o societate compusa din doua grupuri. Grupul A este cel majoritar. Acesta va vota orice masura care contribuie la sporirea venitului sau real. Prin votul majoritar, oricare din cele trei puncte L, M, N va fi preferat de grupul A. Evident, punctul M da venitul cel mai ridicat pentru grupul A si de aceea el va atrage numarul cel mai mare de voturi in raport cu alte optiuni posibile.

Regula votarii prin majoritate genereaza un rezultat stabil sau o situatie de echilibru. Aceasta concluzie formeaza continutul teoremei alegatorului mijlociu, enuntata de Duncan Black: daca toti alegatorii au preferinte cu maxim unic cu privire la acelasi bun public si decizia este luata cu majoritatea voturilor, atunci intotdeauna rezultatul va fi cel preferat de alegatorul mijlociu.

Regula majoritatii respecta patru proprietati care permit unei colectivitati sa ia in mod valabil o decizie:

Ø      capacitatea de a ordona alternativele supuse alegerii sau "caracterul decisiv";

Ø      capacitatea de a formula optiuni in mod independent de maniera in care sunt organizate voturile, indivizii votand in functie de preferintele lor si nu de votul scontat al altora (anonimatul);

Ø      capacitatea de a trata aceste alternative in mod independent de problemele anterioare (neutralitatea);

Ø      capacitatea de asociere pozitiva sau sensibilitatea optiunii finale in raport cu variatia preferintelor unui individ, ceilalti indivizi pastrand aceleasi optiuni.

Teorema alegatorului mijlociu arata ca deciziile luate pe baza de majoritate de voturi, pentru care preferintele sunt cu un singur punct culminant, este politica preferata de catre alegatorul median care va castiga, deoarece ea reprezinta preferintele alegatorului median producand minimum de pierdere de bunastare pentru intregul grup.

Regula majoritati prezinta doua caracteristici importante. In primul rand, aceasta nu poate garanta realizarea optimului Pareto. Echilibrul in consumul si productia bunurilor publice presupune calcularea ratelor de substituire intre bunurile publice si cele private. Calcularea ratei de substituire necesita cunoasterea nivelurilor de utilitate generate de diferite cantitati de bunuri sau ceea ce se mai numeste intensitatea preferintelor. Utilitatea sau preferinta trebuie sa fie in acest caz cardinala, dar votul pe baza regulii majoritatii presupune utilitatea sau preferinta ordinala: pentru a alege intre proiectele X si Y, o persoana trebuie sa stie doar ca prefera pe X lui Y sau pe Y lui X. Nu este nevoie sa cunoasca exact nivelul de utilitate furnizat de X sau Y. Din aceasta cauza, rezultatele care apar pe baza votului majoritar nu sunt in mod necesar Pareto - optime. Daca avem in vedere fig. 10.4, majoritatea persoanelor prefera situatia M, care le imbunatateste situatia lor, a grupului A, dar inrautateste situatia grupului B.

In al doilea rand, regula majoritatii poate duce la "tirania majoritati". Majoritatea isi poate impune vointa politica minoritatii, prin discriminare, redistribuirea venitului, adoptarea unor legi opresive

Problema tiraniei majoritatii i-a preocupat pe filosofi secole la rand. Pentru ca activitatea politica sa nu capete caracter coercitiv, J. Madison si Alex. Hamilton au propus principiul majoritatii absolute pentru adoptarea deciziilor de o importanta deosebita. O masura cum ar fi aprobarea sau amendarea Constitutiei sau a legilor cu un impact social deosebit ar trebui sa obtina nu majoritatea simpla (50%+1), ci o majoritate calificata, de doua treimi din voturi pentru adoptare.

Problemele agregarii preferintelor

Optiunile publice trebuie sa se supuna axiomelor de rationalitate impuse de preferintele individuale. Ele trebuie sa fie complete si tranzitive. Cu toate acestea, este foarte dificil sa se realizeze astfel de optiuni.

Paradoxul votarii si teorema imposibilitatii a lui Arrow

Se poate crede ca daca toti membrii societati au preferinte complete si tranzitive, atunci si preferintele sociale bazate pe preferintele individuale vor fi complete si tranzitive.

O asemenea ipoteza nu se verifica. Regula votului majoritar nu conduce in mod necesar la o preferinta sociala tranzitiva atunci cand preferintele individuale sunt tranzitive. Aceasta situatie este cunoscuta sub denumirea de paradoxul votarii. El a fost descoperit in 1785 de filosoful Condorcet, iar implicatiile sale au fost generalizate de Kenneth Arrow.

Paradoxul votarii consta in ciclicitatea alternativelor alese, adica in faptul ca nu se poate ajunge la o situatie de echilibru sau alegerea unei alternative care sa le domine pe toate celelalte.

Paradoxul votarii apare atunci cand sunt reunite urmatoarele conditii:

a)      optiunea publica este rezultatul votului majoritar, adica pe baza regulii 50%+1;

b)      preferintele alegatorilor nu au un maxim unic, ci un maxim multiplu.

Pentru a intelege paradoxul votarii, consideram matricea preferin­telor, reprezentata in tabelul 10.1.

Tabelul 10.1

Matricea preferintelor

pentru o societate de trei persoane

Colectivitatea pe care o analizam este formata din 3 indivizi A, B, C care au de ales intre 3 optiuni X, Y, Z si care pot reprezenta 3 niveluri de aparare nationala, 3 niveluri de impozitare a veniturilor sau 3 scheme orare de functionare a bibliotecii publice.

Persoana A prefera X lui Y si Z, persoana B prefera Z lui X si Y, iar persoana C prefera Y lui Z si X. Consideram ca preferintele fiecarui individ sunt tranzitive si complete. Fiecare persoana are o alternativa de preferinta unica, voteaza cinstit si nu incearca sa falsifice preferintele. Daca cele trei persoane trebuie sa aleaga intre X si Y, atunci bunul X va fi ales, caci doua persoane, A si B, prefera X lui Y. Daca bunurile Y si Z sunt puse in concurenta, votul majoritar va conduce la alegerea lui Y, deoarece doua persoane, A si C, prefera Y lui Z.

Pana in prezent, votul majoritar al colectivitatii a indicat ca X este preferat lui Y si Y este preferat lui Z, de unde rezulta ca X este preferat lui Z.

Cand X si Z sunt in concurenta, constatam ca Z este preferat lui X, doua persoane, B si C, voteaza pentru Z. Rezulta ca preferintele sociale sunt: X>Y; Y>Z; Z>X. Deci, ne confruntam cu o ciclicitate, constand in faptul ca fiecare bun public este ales in una din rundele de votare. Dupa operatiunea de votare, in cadrul fiecareia din cele trei perechi de bunuri publice, ne aflam intr-o situatie similara cu cea care a precedat votarea: nici o alternativa nu prevaleaza asupra celorlalte.

Exista vreo procedura care sa elimine ciclicitatea rezultatului votarii? Studiind aceasta problema, K. Arrow a ajuns la concluzia ca nici un sistem electoral care se bazeaza pe principiul majoritati si care respecta preferintele indivizilor nu garanteaza rezolvarea eficienta a tuturor situatiilor. Nu a fost creata inca, si K. Arrow a demonstrat ca nu este posibil sa fie creata, o schema electorala care sa poata garanta ca votul majoritatii va fi conform cu vointa natiunii si ca aceasta va ajuta societatea sa ajunga in situatia cea mai de dorit. El a aratat ca este imposibil sa se deduca din regulile privind optiunea individuala o optiune colectiva coerenta, indiferent care ar fi aceste reguli.

Teorema imposibilitatii a lui Arrow este asemanatoare cu teorema lui Sonnenschein-Mantel-Debreu, care spune ca insumarea optiunilor individuale carora nu li se impune nici o constrangere poate conduce la situatii paradoxale; cu alte cuvinte, rationalitatea optiunilor individuale nu inseamna obligatoriu o optiune colectiva rationala. Optiunea si decizia colectiva trebuie sa se bazeze pe o informatie mai larga si pe alte ratiuni decat simplele preferinte individuale.

Conditiile pentru un mecanism ideal de votare

In cercetarea mecanismului de vot care sa conduca la rezultate sociale tranzitive nu se urmareste sa se obtina preferinte sociale tranzitive pentru care nu intereseaza costul.

Sa consideram un mecanism in care o persoana este aleasa la intamplare din colectivitate si ale carei preferinte sunt considerate ca reprezentative pentru societate.

Acest mecanism conduce la preferinte sociale tranzitive intrucat preferintele fiecarei persoane sunt considerate a fi tranzitive. Preferinte sociale determinate prin acest mecanism sunt in mod necesar bazate pe preferinte individuale, caci fiecare persoana are sansa egala de a fi aleasa. Un asemenea mecanism actioneaza in sens invers idealului democratic, caci preferintele sociale s-au presupus ca ar reprezenta preferinta tuturor indivizilor. Preferintele sociale nu se bazeaza pe preferinta unui dictator, ci pe preferintele individului ales la intamplare.

Pentru aceasta trebuie satisfacute mai multe conditii:

Conditia 1: rationalitatea grupului. Preferintele sociale generate prin toate procedeele de vot trebuie definite in ordinea completa si tranzitiva a ansamblului de optiuni. Altfel spus, cand o regula de vot este utilizata pentru agregarea preferintelor individuale, preferinte sociale rezultate trebuie sa fie asemanatoare cu cele ce rezulta din rationalitatea individuala, adica sa fie complete si tranzitive.

Conditia 2: domenii fara restrictii. Toate preferintele trebuie sa fie acceptate in procesul agregarii atat timp cat sunt rationale - este vorba de tranzitivitate si complementaritate. Societatea nu trebuie sa inlature anumite tipuri de preferinte.

Conditia 3: optimul Pareto. Daca exista o optiune X, iar toti oamenii prefera o alta optiune Y, atunci X trebuie sa fie in egala masura preferat lui Y in mecanismul social.

Conditia 4: interdependenta prin raportarea optiunilor exterioare. Clasamentul social intre doua optiuni X si Y trebuie sa depinda exclusiv de preferintele indivizilor intre cele doua optiuni. Clasamentul social intre X si Y trebuie sa fie independent de modul in care indivizii clasifica alte optiuni.

Conditia 5: absenta dictatorului. Preferintele sociale nu rezulta din preferintele impuse de un individ pentru intreaga colectivitate.

Mecanismul votului si conditiile ideale

Ar putea fi luate in considerare si examinate mai multe mecanisme de vot, dar acest lucru este inutil: teorema imposibilitatii lui Arrow spune ca nu exista un mecanism de vot care conduce la preferinte sociale tranzitive si care sa satisfaca in egala masura cele cinci conditii enuntate anterior.

Teorema lui Arrow poate fi privita in diferite modalitati. Sa ne reamintim de conditia 2, ce vizeaza absenta limitelor pe tipuri de preferinte pe care le au agentii. O autoritate externa nu trebuie sa aiba dreptul de a stabili ca anumite preferinte nu sunt admisibile. Desigur, din punct de vedere practic, stim ca anumite tipuri de preferinte nu sunt usor de acceptat in societatea reala. Intr-o astfel de situatie poate exista o speranta in a gasi un mecanism de vot care satisface toate conditiile, mai putin conditia 2.

Economistii au studiat tipul restrictiilor asupra preferintelor care ar conduce la regula votului al carui produs simplu ar fi preferinte sociale tranzitive. Vom presupune ca problema de discutat ar fi una unidimen­sionala - optiunile difera printr-o caracteristica, care poate fi o suma de bani cheltuita pentru sistemul scolar public local. Se considera ca un individ are preferinte unidimensionale daca are o preferinta marcata prin cheltuirea unei anumite sume si printr-o preferinta descrescatoare pe masura ce suma de plata propusa se departeaza de suma sa preferata. Graficul 10.5 ilustreaza astfel de preferinte pentru o colectivitate de patru persoane care dezbat problema cheltuielilor scolare.

Fig. 10.5. Preferinte minimale.

Functia de utilitate a fiecarui individ are forma de V inversat. Aceasta inseamna ca optiunea corespunzatoare nivelului V₃ este optiunea preferata si toate celelalte optiuni sunt mai putin preferate.

Este clar ca acestea sunt tipuri de preferinte specifice si care nu satisfac conditia 2. Toate celelalte conditii pentru un mecanism de vot ideal pot fi satisfacute utilizand regula votului majoritar.

Problema manipularii votului

Specialisti in teoria optiunii publice pun accent pe unele implicatii importante pe care paradoxul votului le are in conducerea unei organizatii sau organism legislativ. Rezultatele votului pot fi manipulate in diferite moduri.

Manipularea agendei (ordinea de zi)

Datorita nevoii de a economisi timp, organismele trebuie sa dispuna de un set de proceduri bine stabilite. Ele nu pot reveni la nesfarsit asupra problemelor in privinta carora opiniile sunt impartite. Paradoxul votului este o dovada a faptului ca agenda poate avea o importanta deosebita pentru rezultat, prin aceea ca ordinea in care problemele sunt supuse votarii ne poate arata care program prevaleaza.

Sa presupunem ca membrii parlamentului trebuie sa decida asupra politicii de aparare, dar sunt impartiti in trei grupari egale, ale caror preferinte sunt identice cu cele prezentate in tabelul 10.2. Aici este momentul in care Biroul parlamentului devine important prin stabilirea ordinii de zi, respectiv ordinea votarii ce poate determina de fapt castiga­torul. Daca Biroul parlamentului este dominat de persoane ce considera ca razboiul rece este de domeniul trecutului si, prin urmare, se poate renunta la efectuarea unor cheltuieli mari de aparare, se poate stabili ordinea de zi a lucrarilor parlamentului astfel incat sa se obtina rezultatul dorit.

Tabelul 10.2

Preferintele de vot

pentru diferite niveluri ale cheltuielilor militare

Se incepe cu un vot intre varianta cheltuieli mari si cheltuieli medii, varianta cheltuieli medii iese castigatoare cu scorul 2 la 1 (B si C pentru, iar A impotriva). Acest rezultat este confruntat cu varianta cheltuielilor reduse, care iese invingatoare cu 2 la 1 (A si C pentru, iar B impotriva). Cea care a stabilit rezultatul final al votului a fost ordinea votarii. Puterea de a stabili ordinea de zi este adesea cea care determina rezultatul votului.

Votul strategic

In studiul mecanismului de vot se considera ipoteza conform careia voturile indivizilor ar reflecta sincer preferintele pentru diferite optiuni. Or, se cunoaste ca nu este cazul in mod absolut. Daca un votant se gandeste ca prima optiune nu are sanse de a fi selectionata, poate sa voteze pentru optiunea a doua sau chiar a treia, pentru a evita ca sa fie aleasa optiunea pe care el o considera dezastruoasa. Aceasta procedura este numita votul strategic.

Pentru a intelege cum functioneaza votul strategic, vom considera din nou tabelul 10.1. Individul B conduce comitetul. Ca presedinte, el selectioneaza agenda care pune X contra Y, iar optiunea aleasa contra Z, ceea ce determina votul pentru optiunea preferata Z, adica a treia preferinta pentru individul A. Daca el va adopta ipoteza ca alti doi agenti din comitet practica un vot sincer, atunci poate impiedica ca Z sa fie ales punand in primul rand la vot pe X si el voteaza Y, preferinta II. Cand X si Y sunt mai intai in concurenta, individul A are de ales intre a vota sincer pentru X sau a minti, votand pentru Y. Daca voteaza X, aceasta castiga. In situatia , Z castiga daca persoana A voteaza. Cu toate acestea, daca individul A minte si voteaza Y, cat timp Y si Z sunt in concurenta, Y castiga.

Aici cinstea nu este cea mai buna strategie. Daca ne gandim la aceasta situatie ca la un joc, o maniera diferita de analiza a rezultatului, ea ne spune ca strategia "spune adevarul" nu este o strategie de echilibru Nash.

Manipularea votului prin votul strategic este posibila si printr-o alta regula decat regula scrutinului majoritar. In loc de a utiliza regula votului majoritar, comitetul poate utiliza metoda decontarii a lui Borda. In acest scop se considera tabelul 10.3. Fiecare persoana clasifica cele cinci optiuni si acorda pentru preferinta I - 5 puncte; preferinta II - 4 puncte; preferinta III - 3 puncte; preferinta IV - 2 puncte; preferinta V - 1 punct.

Tabelul 10.3

Matricea preferintelor

pentru un comitet de cinci persoane

Alternativa care primeste cel mai mare numar de voturi este aleasa. Cu aceasta metoda, daca cele cinci persoane practica votul sincer, atunci optiunea c castiga. Ea primeste 18 puncte, X - 17 puncte, Y - 17 puncte, d - 12 puncte, iar e - 11 puncte.

Intrebarea care se pune este aceea de a sti daca a spune adevarul este o strategie de echilibru Nash? Presupunem ca individul 1 nu voteaza dupa adevaratele sale preferinte X,c,d,Y,e. El minte si preferintele sunt X,e,d,c,Y. In acest caz X primeste 17 puncte, ca mai inainte, dar c obtine 16 puncte, ceea ce inseamna ca modificandu-se votul agentului 1, acesta este capabil sa schimbe alegerea comitetului. Rezulta ca metoda lui Borda poate fi manipulata

Un mecanism de vot ce nu poate fi manipulat este enuntat de teorema lui Gibbard Satterthwaire: cand un rezultat unic trebuie ales dintre doua optiuni, singura regula de vot ce nu poate fi manipulata este regula dictatoriala.

Trocul politic

Pentru a fi posibila luarea in consideratie a intensitatii preferintelor si aparitia, pe baza votului majoritar, a solutiilor care satisfac conditia de optim - Pareto, trebuie sa admitem schimbul de voturi. Ca orice schimb voluntar, schimbul de voturi sporeste nivelul de utilitate al participantilor si, deci, permite deplasari Pareto - eficiente.

Schimbul de voturi nu este permis prin mijlocirea banilor. Vanzarea directa a voturilor ar permite o concentrare a puterii politice analoaga cu concentrarea economica. Organizarea democratica a societatii este caracterizata printr-un echilibru al puterii politice care trebuie protejat, inclusiv prin limitarea schimbului de voturi.

Schimbul de voturi seamana cu un troc, are o importanta particulara si este numit troc politic. Prin troc politic se intelege schimbul vot contra vot, fara ca schimbul sa se consume intr-un singur act, ci intr-o perioada de timp a carei marime depinde de succesiunea temporara a votarii diferitelor proiecte legislative. Trocul politic se face prin mijlocirea timpului, nu este instantaneu.

Trocul politic presupune o intelegere pentru transferul (acordarea) unui vot in prezent unui parlamentar, urmand ca acesta sa acorde votul propriu ulterior pentru alt proiect legislativ.

Se presupune trei parlamentari (grupuri parlamentare egale) care trebuie sa voteze doua proiecte legislative ce ofera castiguri in termeni de utilitate, conform tabelului urmator.

Tabelul 10.4

Matricea castigurilor

de utilitate pentru proiecte legislative

Daca nu se practica trocul politic, si cele doua proiecte se supun succesiv la vot, pentru proiectul X voteaza C care ar castiga 8 unitati de utilitate, dar A si B voteaza impotriva intrucat ambii ar pierde. Pentru proiectul Y voteaza B care ar castiga 7 unitati de utilitate, dar se opun A si C care ar pierde. Ambele proiecte nu obtin majoritatea voturilor si sunt respinse.

Daca se priveste pe ansamblu, se vede ca B si C castiga daca cele doua proiecte sunt aprobate. Daca este posibil, B si C realizeaza o intelegere de troc politic: B voteaza pentru proiectul X alaturi de C, cu conditia ca C sa voteze pentru proiectul Y. In conditiile trocului politic, ambele proiecte sunt adoptate, doi parlamentari (grupuri) castiga si doar unul pierde.

Aceasta situatie poate fi considerata ca o imbunatatire, chiar daca nu pare a fi o deplasare Pareto - eficienta. Este insa posibila o deplasare Pareto - eficienta sau o stare Pareto - optima in cazul unui vot majoritar, situatie in care o minoritate pierde? Pe fondul pierderilor suferite de mino­ritate, pot exista pe ansamblu, chiar si pentru aceasta, castiguri. Aprobarea la nivel constitutional a regulii votului majoritar este o dovada in acest sens.

Teoria trocului politic permite intelegerea unor noi implicatii pe care paradoxul votului le are, si anume este vorba de instabilitatea conditiilor care vizeaza redistribuirea veniturilor. Sa consideram ca este o suma de 100 u.m. ce trebuie impartita la trei persoane - A, B si C - aplicand regula majoritatii. A si B voteaza in asa fel incat lor sa le revina cate 50 % din suma, iar pentru C nu mai ramane nimic. Dar C poate convinge pe B sa-si schimbe optiunea, oferindu-i 60% din total si retine pentru el 40%. In acest fel A nu obtine nimic.

Se observa ca orice coalitie de persoane care urmaresc sa-si spo­reasca la maximum veniturile poate fi destramata de o alta coalitie.

Rezulta ca in chestiunile de politica publica, care prezinta importante elemente referitoare la redistribuirea veniturilor, solutiile adoptate la un moment dat sunt deosebit de instabile.

Costurile interventiei guvernamentale.

Interventie publica optima

Daca situatiile de "esec" al pietelor furnizeaza motive pentru ca guvernele sa intervina in economie, creandu-se instrumente corespunza­toare, evaluarea interventiei nu se poate face fara luarea in considerare a costurilor si beneficiilor.

Beneficiile potentiale mari nu justifica neaparat interventia guverna­mentala si nici costurile potentiale ridicate nu o fac nejustificata. Ceea ce conteaza sunt beneficiile nete - adica excedentul de beneficii peste costuri.

Interventia guvernamentala in economie genereaza trei tipuri de costuri. In primul rand sunt costurile interne pentru guvern, adica toate resursele utilizate de guvern in acest scop: costuri salariale si de echipament necesare pentru verificarea standardelor impuse in diferite domenii (mediu, sanatate, concurenta, respectarea cadrului legal etc.). In al doilea rand sunt costurile externe directe, adica costuri impuse celorlalti de catre actiunea guvernamentala, care se pot manifesta sub forma sporirii costurilor de productie, costuri generate de respectarea unor reglementari sau pierderi de productivitate. In sfarsit, sunt si costuri externe indirecte, adica costuri ale actiunii guvernamentale care se intind dincolo de cei imediat afectati de ea - acoperind uneori intreaga economie - care se manifesta sub forma de externalitati sau ineficienta.

Interventia guvernamentala este justificata cand beneficiile depasesc costurile. Dar in ce masura este optima? Daca este vorba de poluare, nivelul optim este in punctul in care costurile marginale ale prevenirii poluarii egaleaza beneficiile marginale in termenii evitarii efectelor externe. Nivelul optim de interventie guvernamentala pentru evitarea esecului pietei va fi cu atat mai scazut, cu cat costurile de prevenire si interventie sunt mai mari.

Guvernele nu sunt perfecte. Problema este daca guvernele imperfecte obtin unele beneficii. Acolo unde ele nu reusesc sa obtina beneficiile potentiale, se vorbeste despre esec guvernamental. Acesta poate aparea din cauza rigiditatilor care provoaca lipsa unui raspuns adecvat al regulilor si reglementarilor la schimbarea conditiilor de piata, sau prevederea mai precara din partea reglementatorilor publici, in comparatie cu participantii privati pe piata.

Cea mai importanta cauza a esecului guvernamental apare din natura propriilor obiective. Fara indoiala, guvernele sunt interesate, intr-o anumita masura, de binele social, dar si guvernantii au propriile interese.

Modelarea guvernului ca maximizator al propriei bunastari si apoi incorporarea ei in modele teoretice ale functionarii economiei a fost o realizare importanta a teoriei optiunii publice. Progresul fundamental a fost considerarea guvernului ca un alt agent economic (in afara de firma ofertanta si de consumatori) care are doar o variabila in functia de utilitate - voturile. Un astfel de guvern ia toate deciziile cu scopul de a-si maximiza voturile la urmatoarele alegeri.

In realitate, comportamentul guvernului este mai complex, asa cum comportamentul firmei si cel al consumatorului este mai complex decat presupune teoria. In primul rand, unele decizii ale guvernului sunt orientate spre imbunatatirea vietii oamenilor, chiar daca ele reduc popularitatea guvernului. Fara indoiala, insa, o parte surprinzator de mare din comportamentul guvernului poate fi inteleasa plecand de la ipoteza ca pe guverne le intereseaza numai voturile si ca ele actioneaza pentru a spori bunastarea sociala numai cand o astfel de actiune este maximizatoare de voturi.

Se au in vedere voturile castigate si voturile pierdute prin aplicarea unei politici economice. Cand voturile pierdute tind sa depaseasca pe cele castigate, guvernul maximizator de voturi trebuie sa schimbe politica. Ceea ce este necesar pentru o schimbare de politica, conform teoriei optiunii publice, este ca cei care pierd sa devina suficient de constienti de pierderile lor incat aceasta intelegere sa le afecteze comportamentul electoral.

Intervin guvernele prea putin sau prea mult ca raspuns la una din manifestarile de esec ale pietei? Aceasta intrebare reflecta un aspect al dezbaterii contemporane cu privire la rolul guvernului in economie.

Analiza pozitiva are rolul de a elimina unele confuzii si erori. In primul rand, nivelul optim al unei externalitati negative, cum ar fi poluarea, nu este in nici un caz nivelul zero. In al doilea rand, o eroare este de a egala esecul pietei cu marimea firmelor motivate de profit. Externalitatile negative nu decurg din practici dure sau deliberat inselatoare ale firmelor private ce urmaresc profitul. Ele apar ori de cate ori semnalele la care raspund oamenii ce iau decizii exclud beneficii si costuri importante. Polueaza nu numai firmele private, ci si administratiile publice locale si firme publice, cand neglijeaza efectele negative ale activitatii lor si pe care le suporta tertii. O a treia greseala este de a crede ca profiturile sunt corelate cu externalitatile. O industrie profitabila si una neprofitabila pot sa cheltuiasca la fel de mult sau putin pentru a preveni externalitatile.

In evaluarea interventiei guvernamentale, un rol important il joaca si ideologia, din mai multe motive.

In primul rand, aprecierea marimii costurilor interventiei guvernamentale este dificila, mai ales a costurilor indirecte, deoarece unele alegeri sunt incerte. Cat de importanta si de periculoasa este energia nucleara? Costurile care nu pot fi masurate imediat, pot fi presupuse extrem de mari sau mici de catre oponenti sau adeptii interventiei guvernului.

In al doilea rand, a judeca modelul actual al interventiei guverna­mentale ca avand sau nu succes este cel putin partial o judecata subiectiva. Este o anumita reglementare guvernamentala de securitate, utila, chiar daca este imperfecta, virtual ineficienta sau categoric inutila? Toate cele trei variante pot fi sustinute.

In al treilea rand, este dificil uneori de a specifica ceea ce constituie un esec al pietei. Diferentierea produselor reprezinta un succes al pietei (consumatorii au posibilitatea de a alege) sau un esec al pietei (consuma­torilor le sunt impuse prin publicitate bunuri pe care nu le doresc).

La mijlocul anilor '80, in multe tari industrializate, increderea in mixul dintre piata libera si reglementarea guvernamentala era foarte scazuta. Astazi nimeni nu crede ca interventia publica trebuie sa fie zero, dar guvernele sunt precaute in evaluarea beneficiilor nete potentiale si lasa o mare varietate de decizii pe seama mecanismului de piata.

APLICATII ALE TEORIEI OPTIUNILOR PUBLICE

Teoria optiunilor publice permite intelegerea modului in care fortele politice pot influenta asupra activitatii economice. Dar chiar daca statele joaca un rol central in economiile moderne, ele au propriul lor gen de imperfectiuni. Asa cum economiile reale nu ating niciodata perfectiunea pietelor concurentiale, la fel si democratiile nu reusesc sa satisfaca in cel mai eficient mod nevoile sociale. Exista limite ale statului ca si ale pietei.

Limitele (esecurile) statului se manifesta atunci cand prin actiunile sale nu se reuseste o imbunatatire a eficientei economice sau cand statul redistribuie venitul in mod inechitabil. Cele mai importante cauze care genereaza aceste situatii sunt imperativul democratic si orizonturi de timp prea scurte.

Imperativul democratic. Exista putini oameni care rezista tentativei de a-si spori puterea sau influenta. Statele nu fac exceptie de la regula. Si ele o fac adesea pe o perioada mult prea indelungata. O explicatie a tendintei statului de a-si extinde sfera de actiune este ca profiturile rezultate nu sunt verificate. Daca statul construieste prea multe baraje sau avioane, valoarea economica a acestor proiecte nu se poate calcula, nu exista pentru ele conturi de profit si pierderi. Singura conditie ce trebuie satisfacuta pentru ca aceste proiecte sa fie realizate este asigurarea majoritatii legislative, iar aceasta se poate face adeseori prin finantarea campaniilor electorale ale unor politicieni importanti. O data ce ei au obtinut o anumita reprezen­tativitate, programele au o puternica sustinere din partea celor care le-au elaborat si a celor care vor beneficia de ele.

Din moment ce un proiect incepe a fi realizat, guvernele au mari probele in al stopa. Un exemplu clasic pentru SUA este proiectul "reactor nuclear reproducator". Proiectul a fost conceput la sfarsitul anilor cand se credea ca utilizarea energiei nucleare se va extinde rapid, iar zacamintele de uraniu aveau sa se epuizeze. La mijlocul anilor '70 s-a demonstrat ca realizarea noului reactor nu este viabila din punct de vedere economic, si in plus nimeni nu mai solicita construirea de centrale nucleare. Cu toate acestea, guvernul a continuat finantarea proiectului pana in 1983.

Orizontul de timp foarte scurt. In statele democratice, conducatorii politici alesi trebuie sa faca fata frecvent alegerilor, care se deruleaza la intervale de timp de 2, 4, 6 ani. Exista sanse mari ca datorita presiunilor electorale, deciziile politice sa vizeze un orizont de timp scurt.

Sindromul orizontului scurt de timp poate fi ilustrat prin disputele privind deficitul bugetar in SUA. Aproape toata lumea considera ca un deficit bugetar ridicat ar fi daunator economiei. Se considera ca daca deficitul bugetar nu avea sa fie redus, productivitatea si prosperitatea ar fi amenintate. Cu toate acestea, statul amana pentru mai tarziu sa ia masurile necesare pentru a elimina deficitul, iar un program in acest scop se adopta cu mari greutati.

Care este cauza acestui esec? Reducerea deficitului implica luarea unor masuri nepopulare in prezent pentru a imbunatati performanta economica in viitor. Pentru a spori economisirea, investitiile si producti­vitatea, trebuie sa se procedeze in prezent la cresterea impozitelor sau la diminuarea cheltuielilor publice. Dar membrii parlamentului, care fac totul pentru a fi realesi, nu au intentia sa ia masuri care, pe termen scurt, i-ar face nepopulari. Ei par mult mai preocupati de realegerea lor, in prezent, decat de problemele economice viitoare. De asemenea, aspirantii la un loc pe scena politica considera ca alegatorii acorda mai multa atentie cresterii impozitelor sau reducerii cheltuielilor publice in prezent, decat avantajelor pe termen lung, care rezulta din diminuarea deficitului bugetar.

Tendinta de concentrare excesiva asupra viitoarelor alegeri poate determina guvernele sa sustina programe cu perioade scurte de rentabi­li­tate si sa le evite pe cele care au costuri imediate si produc avantaje in viitor

Accentul pus pe orizontul scurt de timp favorizeaza elaborarea de programe publice de stimulare a consumului in prezent si nu a celui viitor. Este posibil ca investitiile pe termen lung (cercetare stiintifica, protectia mediului) vor avea de suferit in perioadele premergatoare alegerilor, si mai ales a campaniilor electorale disputate.

Unii analisti au remarcat ca teoria optiunii publice da o imagine pesimista a comportamentului statului, fara ca istoria sa justifice o asemenea viziune cinica. Istoria este infaptuita de conducatorii politici care au luat masuri pe termen lung, clarvazatoare, care insa uneori au fost si nepopulare. Teoria optiunii publice ne reaminteste ca in democratie alegerea colectiva nu duce intotdeauna la un rezultat optim sau macar eficient. Democratiile i‑au ales pe Lincoln si Churchill, dar si pe Hitler sau Mussolini.

TEORIA ECONOMICA CONSTITUTIONALA

Teoria economica, intr-un anumit sens, este o teoria a optiunii. Individul poate alege intre bunuri sau actiuni, in cadrul unor limite sau constrangeri naturale ori institutionale sau limite ori constrangeri a caror existenta si modificare depind de el.

Conceptul

Teoria economica s-a ocupat, pana recent, doar de optiuni facute in cadrul constrangerilor. De exemplu, comportamentul consumatorului urmareste maximum de satisfactie in limitele permise de bugetul disponibil, care pentru el este o realitate ce nu o poate modifica.

Teoria economica constitutionala se ocupa de optiunea indivi­dului in cadrul unor constrangeri care stau in puterea acestuia sa le modifice. Individul desfasoara o activitate maximizatoare, care consta in alegerea celor mai potrivite reguli si a celor mai bune strategii care urmeaza a fi adoptate in cadrul regulilor. In acesti termeni, teoria economica standard este teoria alegerii strategiilor, iar teoria economica constitutionala este teoria optiunii cu privire la reguli.

Individul poate sa-si stabileasca si aleaga singur regulile pentru comportamentul propriu (regim alimentar, vestimentatie, program de activitate etc.) sau poate ca, impreuna cu ceilalti indivizi, sa aleaga reguli de comportament pentru intreaga colectivitate (reguli privind circulatia rutiera, reguli electorale, reguli care privesc activitatea parlamentului etc.).

In sens restrans, teoria economica constitutionala este teoria economica a optiunii cu privire la regulile de organizare sociala. Acest proces poate fi studiat cu ajutorul metodologiei economice generale, deoarece alegerea de reguli de organizare sociala este conceputa ca un proces de schimb, in care fiecare individ schimba restrictionarea comporta­mentului propriu, considerat ca ceva rau, cu restrictionarea comportamen­tului celorlalti indivizi, considerat ca ceva bun.

Calculul constitutional al organizarii activitatilor umane

Organizarea privata si organizarea colectiva a activitatii umane sunt inca alternative cu incarcatura ideologica, dar unde se poate folosi un criteriu de decizie bazat pe calculul individului maximizator de utilitate.

Se pot concepe trei posibilitati de organizare a activitatii umane: organizare individualista; organizare privata; organizare colectiva.

Organizarea individualista presupune ca toate activitatile sunt desfasurate de indivizi izolati si nu exista externalitati. Nu exista nici un fel de interferente intre indivizi, in sensul ca nu se angajeaza in tranzactii voluntare directe si nu participa la luarea deciziilor colective.

In realitate, cea mai mare parte a activitatilor umane afecteaza si pe indivizii care nu sunt implicati direct, generand externalitati. Indivizii recurg la organizarea privata sau colectiva tocmai pentru a internaliza externalitatile, ca si pentru a genera castiguri care nu apar in organizarea individualista.

Se presupune, in continuare, ca in cadrul organizari individualiste, activitatile organizate de indivizi genereaza numai externalitati sau costuri externe (C_E), iar organizarea privata si organizarea colectiva sunt modalitati de reducere a costurilor externe si de maximizare a utilitatii indivizilor. Costurile externe sunt acelea pe care individul se asteapta sa le suporte ca rezultat al actiunii altora, asupra carora nu are un control direct. Pentru individ, aceste costuri sunt externe comportamentului propriu.

Organizarea privata presupune ca indivizii realizeaza angajamente organizatorice voluntare, stabilite prin tranzactii directe intre parti, in scopul diminuarii costurilor externe derivate din organizarea individualista. Angajamentele sunt valabile doar pentru indivizii care au participat direct la elaborarea lor. Organizarea privata ocazioneaza aparitia unor costuri suplimentare determinate de propria ei implementare, denumite costuri de decizie (C_Dp).

Costurile de decizie sunt costurile ocazionate individului de negociere, de ajungerea la un acord cu privire la o decizie intre doi sau mai multi participanti. Acestea sunt costuri pe care individul se asteapta sa le suporte ca rezultat al participarii sale la activitatea organizata.

Organizarea colectiva presupune ca indivizii iau in comun deciziile cu privire la activitatile desfasurate. Deciziile se iau pe baza unor reguli (de exemplu regula majoritatii) care precizeaza cati iau decizia in numele grupului si cati membri trebuie sa respecte decizia adoptata. Organizarea colectiva ocazioneaza costuri de decizie C_Dc. In plus, sunt si costuri de natura costurilor externe care apar datorita posibilitatilor pe care le are o parte a grupului de a lua decizii pentru tot grupul.

Costurile externe, impreuna cu costurile de decizie, formeaza costurile de interdependenta sociala. Cand costul de interdependenta sociala care ii revine este minim, individul isi maximizeaza propria utilitate.

Decizia daca o activitate trebuie organizata individual, privat sau colectiv, depinde de urmatoarele seturi de reguli:

primul set de reguli

a)      daca C_D>C_E, activitatea trebuie organizata individual;

b)      daca C_D<C_E, activitatea trebuie organizata

privat, cand C_Dp<C_Dc ,

colectiv, cand C_Dc<C_Dp ;

al doilea set de reguli

a)      daca C_E<C_ER+C_D, activitatea trebuie organizata individual. C_ER este costul extern remanent, adica costul extern care ramane dupa ce s-a recurs la organizarea privata sau colectiva;

b)      daca C_ER+C_D<C_E, atunci activitatea trebuie organizata:

privat, daca C_ER+C_Dp<C_ER+C_Dc ,

colectiv, daca C_ER+C_Dc<C_ER+C_Dp .

Reguli de luare a deciziilor colective

Costurile pe care o activitate organizata in mod colectiv le impune individului depind de modul in care deciziile colective urmeaza a fi luate. Alegerea regulii posibile de luare a deciziei colective nu este independenta de metode de organizare.

Actiunea colectiva poate avea castiguri ce se masoara prin termenii reducerii costurilor pe care actiunea privata a altor indivizi se anticipa ca le va impune individului decident. Daca se intreprinde actiunea colectiva, pentru ea individul cheltuieste timp si efort pentru elaborarea deciziilor la nivel de grup pentru a ajunge la un anumit acord cu ceilalti membri ai grupului. Deci, participarea la actiunea colectiva implica costuri pentru individ care trebuie luate in considerare in etapa optiunii constitutionale.

Folosind cele doua elemente ale costului de interdependenta (costul extern si costul de luare a deciziei) se pot defini doua functii ale costului, utile pentru definirea regulii optime de luare a deciziilor colective.

Relatia dintre costul de decizie propriu-zis si regula de decizie se poate prezenta cu ajutorul functiei costurilor de decizie:

unde C_Di este costul de decizie ocazionat de organizarea colectiva, pentru individul I, iar N_a este numarul indivizilor care pot adopta decizia (regula de decizie)

Orice persoana, luata separat, trebuie sa suporte unele costuri in luarea deciziei publice sau private. Independent de acestea, daca doua sau mai multe persoane trebuie sa cada de acord asupra unei decizii unice, necesita un cost de timp si efort. Aceste costuri sporesc pe masura ce dimensiunea grupului sporeste. De asemenea, aceste costuri se majoreaza pe masura ce regula de decizie colectiva este modificata. Pe masura ce ne apropiem de regula unanimitatii, pot fi apreciate cresteri substantiale ale costurilor de decizie.

Functia costurilor de decizie este crescatoare, ceea ce inseamna ca aceste costuri care urmeaza sa fie suportate de un individ, ca urmare a organizarii colective, cresc pe masura ce sporeste numarul de indivizi care trebuie sa adopte regula sau decizia.

Organizarea colectiva genereaza si un cost extern, ce consta in descresterea nivelului de utilitate al unui individ ca urmare a deciziilor potrivnice lui, luate de ceilalti membri ai grupului, decizii pe care el trebuie sa le accepte daca au fost luate cu regula de decizie convenita la nivel constitutional. Costul extern este cu atat mai mare cu cat este mai putin probabil pentru un individ sa faca parte din grupul care ia decizia si este mic cand .

In consecinta, functia costurilor externe este descrescatoare si are forma:

unde C_EDi este costul extern de decizie suportat de individul i.

Acest cost este maxim cand N_a=1, un singur individ ia decizii in numele grupului (regim de dictatura personala) si este zero cand deciziile se iau pe baza unanimitatii, ceea ce inseamna ca individul se poate opune la deciziile care ii provoaca costuri, dezutilitati.

Pe baza folosirii celor doua functii, fiecare stabilind o legatura intre costurile individului si numarul de persoane necesare in cadrul grupului pentru a cadea de acord asupra unei decizii, putem sa analizam alegerea regulilor de catre individ. Aceste reguli pot sa fie definite in functie de proportia din grupul total care este necesara pentru a lua o decizie. Pentru o activitate data, individul rational va incerca sa aleaga acea regula a deciziei care minimizeaza valoarea costurilor pe care el trebuie sa le suporte. El poate realiza aceasta prin minimizarea sumei costurilor externe si a costurilor de luare a deciziei. Regula optima de decizie rezulta din confruntarea functiei descrescatoare a costului extern de decizie, C_EDi, cu functia crescatoare a costului de decizie propriu-zis. Intersectia acestora reprezinta minimul costului de decizie, si care defineste regula optima de decizie.

In principiu, regula optima de decizie coincide cu regula de votare cu majoritatea de 50%+1. Dar datorita particularitatilor domeniilor de activitate umana, a problemelor ce se cer reglementate si a consecintelor, cat si a diferentelor dintre personalitatile indivizilor care compun diferite colectivitati, regulile optime de decizie sunt diferite de la un domeniu la altul si de la o colectivitate la alta.

*

Analiza introductiva asupra rolului statului in economie este o trecere in revista a responsabilitatilor si imperfectiunilor actiunii colective. Pe de o parte statul trebuie sa asigure apararea nationala, sa stabilizeze economia, sa protejeze sanatatea publica si mediul, iar pe de alta parte, multe politici destinate promovarii interesului public sufera de ineficienta si contradictii.

Aceasta inseamna ca trebuie abandonata mana vizibila a statului pentru mana invizibila a pietelor? Teoria economica nu a raspuns inca la o asemenea intrebare. Tot ceea ce poate face ea este sa studieze aspectele pozitive si limitele, atat ale optiunilor colective, cat si ale pietei si sa se concentreze asupra mecanismelor cu ajutorul carora mana invizibila ar putea opera cu o eficienta superioara extremelor reprezentate, pe de o parte, de sistemul "laissez-faire", iar pe de alta parte, de birocratia discretionara.

*

REZUMAT

Unul din argumentele de necontestat privind interventia statului in economie se refera la necesitatea inlaturarii imperfectiunilor mecanismului pietei, prin instrumente ale politicii economice precum: impozite, cheltuieli, reglementari sau masuri de control.

Intr-o economie mixta, moderna, statul indeplineste in primul rand functia de stabilire a cadrului legal al activitatii economice concretizat in fixarea regulilor pietei. Functia de imbunatatire a alocarii resurselor ia in considerare si aspectul social al acestui proces, evidentiind astfel latura macroeconomica a politicii statului. Redistribuirea venitului este o functie importanta a statului, cu atat mai mult cu cat actul de decizie in acest domeniu nu are un criteriu operational de evaluare recunoscut de teoria economica. In domeniul functiei de stabilizare se retine ca obiectiv "patrulaterul magic": cresterea economica, locuri de munca, stabilitatea preturilor si echilibrul extern. Exercitarea functiilor statului prin fundamentarea deciziilor referitoare la nivelul impozitelor, al consumului public si al marimii transferurilor contureaza domeniul teoriei optiunii publice.

Teoria economica a democratiei, in viziunea clasica, se dezvolta in jurul conceptelor de bine comun si de vointa a poporului, concepte contestate intr-o abordare moderna, care transfera rationamentele pe terenul luptei pentru cucerirea si exercitarea puterii. Pornind de aici, intra in discutie conturarea optiunilor publice prin prisma raportului dintre cererea si oferta de pe piata politica, unde pot fi identificate o serie de caracteristici ce nu pot face abstractie de specificul comportamentului uman atunci cand se afla in situatia de om politic sau de alegator. Astfel teoria pietei politice si a optiunilor publice furnizeaza explicatii cu privire la motivatia votarii, functionarea grupurilor de interes sau a sistemului judiciar. Studiul mecanismului si al rezultatelor alegerii publice evidentiaza ca acestea din urma pot fi daunatoare, redistributive sau eficiente.

Regulile procesului decizional se bazeaza pe diferite principii, in functie de natura deciziei sau al contextului in care aceasta trebuie elaborata. Principiul unanimitatii este aplicabil starilor Pareto - comparabile. Principiul votului majoritar genereaza o situatie de echilibru ce defineste teorema alegatorului mijlociu. Sunt evidentiate totodata doua caracteristici importante: nu se poate garanta realizarea optimului pareto si se poate manifesta dominatia majoritatii asupra minoritatii. Faptul ca optiunile publice trebuie sa se supuna axiomelor de rationalitate, sa fie complete si tranzitive, impune studierea problemelor legate de agregarea preferintelor, de posibilitatea de manipulare a votului si nu in ultimul rand de trocului politic.

Interventia statului in economie, prin formularea optiunilor publice, genereaza costuri si beneficii. Ceea ce prezinta importanta insa, sunt beneficiile nete, adica excedentul de beneficii peste costuri. In acest context se pune problema optimizarii interventiei publice.

Abordarea teoriei economice constitutionale porneste de la definirea conceptului si continua cu calculul constitutional al organizarii activitatilor umane. Regulile de luare a deciziilor colective permit determinarea minimului costului de decizie, definitoriu pentru regula optima de decizie, diferita in functie de domeniul vizat si de specificul comportamentului colectivitatii.