Mult timp stiinta economica a fost deficitara atat in interpretarea rolului statului in sistemele economice, cat si in explicarea mecanismului deciziilor publice in sistemele economico-sociale. De asemenea, stiinta economica a fost deficitara si in ce priveste radiografia structurii decizionale in cadrul sisteAŽmelor economico-sociale moderne unde functioneaza simultan mai multe secAŽtoare sau segmente ale acestuia, precum si diferite grupuri de interes.
Pe masura ce cercetatorii economisti au simtit nevoia de a apela si la alte discipline si, in primul rand, la cele sociologice si politice pentru a largi oriAŽzontul cunoasterii, ei au inceput sa clarifice mai bine problemele economice puse in ambianta unor noi realitati sociale si politice si a unor concepte si institutii democrate. Printre pionierii acestui nou mod de abordare se pot mentiona, in special, Pareto, care a studiat si aplicat concepte sociologice in studiile sale de optimizare economica1, Nash, care a studiat deciziile bazate pe negocieri, Wicksell, care a studiat si explicat mecanismele deciziei politice in domeniul teoriei finantelor publice2, precum si Weber, care a explicat mecanismele de decizie birocratica.
Atunci cand stiinta economica traditionala considera ca singurul sau obiect de studiu il constituie sectorul privat, individul era ura centrala: totul se rotea in jurul intereselor lui, a preferintelor lui si a deciziilor sale in cadrul mecanismelor de piata. Predomina metodologia individualista dupa care, in economie, deciziile sunt luate de indivizi, ei fiind aceia care isi exAŽprima preferintele in alegerea bunurilor ce le satisfac trebuintele; totalitatea deciziilor individuale reprezinta o insumare a tuturor preferintelor indiviAŽzilor. Cand s-a extins insa sectorul public ca producator de bunuri publice si ca producator de politici publice aplicate in sectorul privat, problemele decizionale au inceput sa fie tratate de aceeasi stiinta economica traditionala ca actiuni exercitate de un factor exogen investit cu o forta numita putere publica (stat) aflata deasupre societatii, echivalenta cu forta unui monstru (Leviathan).
Teoria economica traditionala a interpretat, adeseori, actiunile sectorului public nu ca pe un mecanism care realizeaza o insumare a preferintelor individuale rezultate din procesele democrate (prin votare) ci ca pe niste acAŽtiuni ce impun preferinte din afara, preferinte ale unui intelept binevoitor. Aceasta este conceptia monista care, din pacate, se intalneste atat in unele abordari teoretice, cat si in practica economico-sociala a regimurilor autoriAŽtare care conduc economiile pe baza ificarii centralizate. Opusul acestei conceptii este cea pluralista care priveste statul nu ca pe o fiinta atotputerAŽnica ci ca pe un grup de indivizi (ofertanti) care produc bunuri publice pentru o multime de alti indivizi (cumparatori). Acestia din urma evalueaza bunurile publice dupa meritul lor in a satisface anumite trebuinte.3 Individualismul metodologic a fost introdus cu mult timp in urma de Sax, Mazzola si Wecksell in teoria finantelor publice. El a devenit relevant, in mod deosebit, in teoria alegerii publice si in alte abordari teoretice privind cresterea sectorului public in cadrul sistemului economico-social. Acest concept ofera explicatii si o claAŽrificare a mecanismelor decizionale publice in conditiile democrate in ce priAŽveste atat partea ofertei, cat si cea a cererii.
La oferta este luat in considerare guvernul in calitate de producator si de distribuitor de bunuri publice. in aceasta ipostaza, guvernul - subliniaza van Den Doel - nu este vazut ca o institutie mitica ridicata deasupra cetatenilor ci ca un set de grupuri (politicieni, functionari publici, grupuri de presiune) si de indivizi (politicieni ai unor partide, functionari publici ai unor departaAŽmente, sindicalisti) care pot urmari anumite scopuri si care sunt, partial, in conflict. Asemenea viziune nu permite o responsabilitate paternalista a guAŽvernului in materie de decizii desi, in principiu, lui i se rezerva pozitii de puAŽtere foarte importante potrivit constitutiei.
La cerere este luat in considerare cetateanul in calitatea sa de beneficiar al bunurilor publice si de subiect in raporturile sale cu puterea publica. Mannheim a constatat ca are loc o crestere a puterii statului asupra socieAŽtatii, fapt ce reprezinta un avertisment real in legatura cu drepturile si posiAŽbilitatile reale ale individului in a-si formula si satisface cererea.1 Cand deciAŽziile colective sunt acelea care silesc marimea partii veniturilor fiecaruia, se pune intrebarea ce statut mai poate avea individul? in acest caz, evident, altii sunt cei care hotarasc pentru el. Analizand deciziile colective prin prisma individualismului, inca din 1896, Wicksell a putut concluziona ca fiecare persoana vorbeste, in ultima instanta, numai pentru sine insasi atunci cand ea participa la alegerile democrate.2 Iata de ce individualismul metodologic este singurul concept care poate explica semnificatia procesului democrat de luare a deciziilor colective prin participarea acestora la exprimarea optiunilor fie prin vot direct (referendum), fie prin vot reprezentati
|
