Dreptul si justitia sociala

DREPTUL SI JUSTITIA SOCIALA

Evolutia raporturilor dintre drept si justitie,a interferentelor si conexiunilor lor reciproce,a preocupat deopotriva pe juristi si sociologi atat in termenii organizarii si functionarii pe baze legale si legitime a institutiilor si organizatiilor sociale, cat si in cei ai realizarii dreptatii, echitatii si justitiei in societate. Principala problema care s-a pus in legatura cu relatiile dintre dreptul unei societati si realizarea ideii de justitie a fost aceea de a stabili daca reglementarile juridice sunt intotdeauna drepte si juste si daca dreptul este echivalent,partial sau total, cu justitia si dreptatea sociala.

Acceptand premisa ca dreptul reprezinta nucleul principal al ordinii sociale si nirmative,majoritatea autorilor sunt de acord ca stabilitatea si functionalitatea unei societati depinde,in mare masura,de stabilitatea normativa, in primul rand legislativa, ca si de aplicarea uniforma si constanta a regulilor si prescriptiilor juridice la nivelul institutiilor, grupurilor sociale si indivizilor insa, atat stabilitatea normativa, cat si aplicarea uniforma a regulilor juridice intr-o societate reprezinta doar premisa necesara, dar nu suficienta,pentru realizarea justitiei sociale, intrucat,la un moment dat,desi norma poate sa fie dreapta sau corecta din punct de vedere juridic-legislativ,ea poate genera inechitati si nedreptati datorate modului sau de aplicare de catre instantele s 232i82c au "agentii" dreptului ( in primul rand judecatorii).

Plecand de aici si supralicitand virtutile instrumentale si moralizatoare ale legislatiei, unii autori au fost tentati sa considere ca dreptul este echivalent cu justitia sociala, reprezentand o forma "sui-generis" de adaptare a justitiei morale la diferitele exigente si imprejurari sociale, adaptare ce presupune totusi utilizarea constrangerii publice in cadrul procesului judiciar. Echivalarea dreptului cu justitia reprezinta o teza constanta mult mai veche, ea aparand in lucrarile unor filosofi , moralisti si juristi antici si medievali, dar si moderni,care au considerat ca ratiunea ultima ("ultima ratio") a dreptului este realizarea ideii de justitie. Pentru toti acesti teoreticieni ai moralei, filosofiei si jurisprudentei care identificau ideea de drept cu cea de justitie, dreptul sa asigure in orice societate ceea ce este just, drept si echitabil,astfel incat fiecare individ sa se bucure de dreptul sau in conformitate cu faptele, meritele si contributia adusa binelui comun. In acest sens , justitia a fost definita ca fiind "vointa constanta si permanenta de a da fiecaruia dreptul sau " (dupa Ulpian) sau "traducerea practica a dreptului sub forma ideii de just si drept".(Fr.Geny)

Relevand rolul dreptului ca principalul garant al ordinii sociale si normative si al respectarii drepturilor si libertatilor indivizilor, alti autori, intre care si M.Djuvara, au considerat ca dreptul nu este, de regula, echivalent cu justitia intrucat aceasta din urma se caracterizeaza printr-o serie de elemente rationale (cum ar fi: egalitatea partilor, natura rationala si logica a justitiei, ideea de echitate si de proportionalitate in distribuirea justitiei) si de fapt (concretizate in stabilitatea legilor, aplicarea lor uniforma). In consecinta,dreptul nu poate realiza in totalitate aceste elemente rationale si de fapt ale justitiei sociale, de aceea el nu poate fi niciodata , si in acelasi timp ,just , drept si echitabil pentru toti indivizii, dupa cum nici o societate dreapta sau justa nu va fi mai eficienta si functionala decat una nedreapta din punct de vedere juridico-legislativ, ceea ce conduce la relativitatea criteriilor in functie de care sunt definite notiunile de justitie si dreptate in diferite sisteme normative.

Plecand de aici,teoria si practica dreptului considera ca pot fi distinse mai multe tipuri sau modalitati de realizare a justitiei in societate:

a)justitia distributiva,intemeiata pe garantarea si realizarea drepturilor si obligatiilor indivizilor in conformitate cu o anumita norma proportional stabilita de legiuitor, astfel incat fiecare individ sa primeasca ceea ce I se cuvine(ceea ce merita)in functie de contributia sa in cadrul societatii. De regula justitia distributiva se refera la "egalitatea proportionala stabilita de legiuitor tinand seama de ceea ce datoreaza colectivitatea (statul) membrilor sai";

b)justitia coercitiva (reparativa),care incearca sa realizeze o anumita egalitate intre drepturile si obligatiile indivizilor, astfel incat fiecare individ sa nu datoreze sau sa primeasca nici mai mult ,nici mai putin decat ceilalti. Ea este conceputa ca fiind un fel de "egalitate" intre ceea ce ofera si ceea ce primesc indivizii, intre actele si faptele lor si urmarile acestora. In functie de modalitatile de realizare , acest tip de justitie poate fi de doua feluri :

1.justitie comutativa, care se refera la un raport echivalent intre indivizi, atunci cand acestia isi stabilesc singuri masura sau " norma" opozabila relatiilor dintre ei (de pilda, cazul vanzarii-cumpararii, repararii pagubelor produse etc.);

2.justitie "judiciara", intemeiata pe interventia celui de al treilea factor (judecatorul) in caz de disputa sau neintelegere dintre indivizi in legatura cu drepturile si datoriile lor.

In schimb, alti autori (J.Dabin) considera ca exista si asa numita justitie legala, care se fundamenteaza pe indatoririle si obligatiile juridice pe care indivizii le datoreaza colectivitatii (in speta,statului), acesta putand pretinde executarea si realizarea colectiva de catre de indivizi a acestor obligatii (cum ar fi, de pilda, plata impozitelor,diverse taxe si contributii banesti,prestarea unor activitati sociale in favoara comunitatii etc.).

In orice societate , justitia sociala trebuie sa asigure exercitarea neingradita de catre indivizi a drepturilor si obligatiilor fundamentale, realizand astfel legalitatea si legitimitatea actului de justitie. Conceputul de legalitate este intim legat de cel de legiferare si de legislatie, motiv pentru care ele sunt uneori confundate intre ele, desi se refera la activitati diferita. Daca legiferarea include activitatea de elaborare a legilor si actelor normative, rezultanta ei este tocmai legislatia care, la randul ei, face obiectivul legalitatii.

Legalitatea reprezinta un principiu fundamental al oricarui sistem normativ si presupune respectarea legilor si a actelor normative de catre toate institutiile si organizatiile statale si nonstatale,de catre toti "agentii" dreptului abilitati sa aplice legislatia, precum si de catre toti indivizii dintr-o societate. Ea reprezinta ,totodata ,principala garantie pentru protectia sociala si juridica a indivizilor si grupurilor sociale fata de potentiale abuzuri si manifestari birocratice care pot leza statutul si drepturile indivizilor.

Pentru acest motiv ,indivizii accepta si recunoasc legalitatea normelor juridice elaborate de catre autoritatea publica dintr-o societate, aderand si conformandu-se la ele. Atunci cand adeziunea indivizilor se manifesta fata de ansamblul normelor existente intr-un sistem juridic, legalitatea regulilor antreneaza prezumtia irefragabila a legitimitatii acestora. Pe aceasta baza,o serie de puncte de vedere exprimate in literatura juridica considera ca o norma juridica va fi in mod necesar valida si efectiva fie in functie de criteriul legalitatii ( validitate formale) , fie in functie de cel al legitimitatii (validitate informala), exprimat prin gradul de adeziune al indivizilor fata de norme. Insa, nici una din cele doua forme de recunoastere,acceptare si adeziune fata de norme nu implica in mod necesar , pe cealalta ,desi ele tind sa fie convergente in campul spatial si temporal al sistemului juridic. Pe de alta parte,efectivitatea si functionalitatea unui sistem juridic nu se reduce la simpla adeziune fata de amnsamblul de norme si prescriptii juridice, ci presupune identificarea unor reguli "secundare", a unor consecinte "secundare" ce decurg din aplicarea regulilor "primare" la nivelul diferitilor indivizi si grupuri sociale. In consecinta,in aprecierea validitatii legale si legitime anormelor juridice,concretizata in gradul de adeziune manifestata fata de ele, trebuie analizate cele trei elemente componente care participa pe "scena" sociala:

a)primul include pe cei desemnati oficial sa elaboreze normele(legislatorul);

b)al doilea se refera la cei care realizeaza aplicarea si respectarea normelor (judecatorul);

c)al treilea include indivizii carora le sunt aplicate normele si morul cum reactioneaza fara de ele(actorii sociali).

a)Legislatorul

Majoritatea autorilor sunt de acord ca definirea, clasificarea si interpretarea normelor juridice se intemeiaza ,deopotriva,pe doua principii,cel al rationalitatii si cel al suveranitatii legislatorului. Legislatorul este considerat ca personificarea sistemului juridic, iar rationalitatea lui are o tripla ipostaza:

1.in plan lingvistic si tehnic ,legislatorul este unu "utilizator rational" al limbajului natural si un "creator rational" al limbajului juridic, formuland prescriptiile normative intr-o maniera precisa si univoca, accesibile intelesului majoritatii indivizilor;

2.in plan exiologic, legislatorul promoveaza un set omogen de valori care permit articularea si armonizarea lor intr-un sistem coerent de prescriptii si norme juridice. El trebuie,totodata,sa respecte regula justitie conform careia prin aceste norme trebuie sa fie aplicat un tratament identic tuturor indivizilor care sunt implicati in situatii esentiale asemanatoare;

3.in plan praexologic,legislatorul elaboreaza normele intr-o maniera rationala, evitand pe cat posibil aparitia unor lacune, antinomii sau ambiguitatii.

In ceea ce priveste cel de al doilea principiu al suveranitatii legislatorului , se considera ca dreptul nu exista , cu titlul de regula obligatorie,decat in momentul in care statul,prin organele sale calificate (legislative) il traduce norme si prescriptii codificate si sistematizate intr-o maniera explicita sau implicita,direct sau indirect. In consecinta,in sens larg, legislatorul poate fi asimilat statului suveran, stat considerat a fi creatorul suprem al regulilor de drept. Ca atare , suprematia legislatorului implica o dubla ipostaza :

1.o suprematie externa in raport cu orice alta autoritate juridica statala sau suprastatala din acea societate ;

2.o suprematie interna in raport cu organele autorizate ale altor organisme publice sau private inglobate in stat(societate). In consecinta, criteriul unic de validare a dreptului trebuie sa-l reprezinte conformitatea acestuia atat cu vointa legislatorului recunoscut si acceptat ca suprem I ntr-o societate, cat si cu norma considerata ca suprema in ordinea juridica respectiva (care este,de regula,constitutia).

b)Judecatorul

In cadrul sistemului juridic,judecatorul reprezinta "personajul" ce mai tipic,avand menirea de a aplica legea si de a realiza justitia, prin garantarea legalitatii si legitivitatii solutiilor pronuntate in situatiile conflictuale sau contencioase dintre indivizi,grupuri si institutii sociale. Este este un fel de "intermediar" intre autorul regulii de drept (legislatorul) si actorii sociali care se supun (voluntar sau constransi) regulei,avand rolul de a interpreta si aplica textu de lege in cadrul unui mecanism social organizat definit de procesul judiciar. Aceasta pozitie speciala a judecatorului deriva din faptul ca,pe de o parte el este delegat sa aplica in mod profesionist,iar pe de alta parte el este obligat sa-si motiveze deciziile sale partilor implicate in proces, altfel spus sa justifice atat temeinicia (justetea lor in raport cu norma), cat si legalitatea (in raport cu respectarea drepturilor si libertatilor indivizilor). De aici, rezulta si cele doua ipostaze in care s e plaseaza judecatorul :

1.in masura in care el se impune partilor prin temeinicia si legalitatea solutiilor adoptate, el actioneaza in virtutea autoritatii legale si legitime cu care a fost investit;

2.in masura in care aplica legea si pronunta solutii in "sensul" si "spiritul" acesteia, el este rationalist intrucat incearca sa puna in concordanta drepturile si obligatiile reciproce ale indivizilor, dar orientandu-le spre eficienta si profit in favoarea unora sau altora. Aceasta combinatie de "autoritate" si de "rationalitate" care poate opera intr-o masura variabila,pare sa reprezinte trasatura cea mai constanta a activitatii sale jurisdictionale.

c)Actorii sociali

sunt reprezentati de indivizi sau grupurile sociale carora le sunt adresate regulile si care le pot accepta,suporta si respecta sau, din potriva, le pot incalca sau transgresa. I n consecinta, pot exista indivizi care recunoasc atat legalitatea,cat si legitimitatea regulilor,ceea ce asigura consencul si adeziunea lor (de cele mai multe ori voluntara si nu constransa), dar si indivizi care nu recunosc nici legalitatea si nici legitimitatea regulilor , fiind , in consecinta, nonconformisti,devianti sau chiar delincventi.

Insa, cele doua tipuri de situatii lasa loc pentru aparitia si manifestarea unei diversitati de comportamente individuale, generate de modul diferit de percepere,receptare si recunoastere a legalitatii si legitimitatii normelor si regulilor juridice:

1.astfel,pot exista indivizi care recunosc legalitatea regulei,dar respung legitimitatea ei. Acestia pot fi deifinit ca indivizi obedienti in cazul in acre se conforma regulei sau ca indivizi nonconformisti in cazul in care calca sau transgreseaza. In cazul in care aceasta transgresare este publica si manifesta (datorata unei conceptii diferite de legitimitate juridica), ea poate fi considerata chiar ca o "sfidare a autoritatii"(exista, de pilda, devianti nonconformisti care urmaresc reformarea si transformarea normelor legale, dar pe care ei practic nu le respecta);

2.exista insa indivizi care recunoasc legitimitatea normei, dar nu si legalitatea ei, atitudine ce poate fi calificata ca "legitimista" in cazul in care ei se conformeaza normelor in general sau "legalista" in cazul in care transgreseaza o anumita norma (exista,de pilda, indivizi care, in mod paradoxal,acorda o importanta deosebita structurii de "legalitate" a anumitor norme,dar pe care le considera legitime).

In consecinta, in orice societate pot exista diferite tipuri de comportament, a caror gama include atat pe cele conformiste, legaliste sau legitimiste, cat si pe cele nonconformiste, deviante sau rebele. Ele sunt determinate ,in mare masura,de existenta unor modalitati diferite de cunoastere , repetare si acceptare a normelor de catre indivizi,ca si gradul diferit de adeziune fata de ele. In acelasi timp, aparitia acestor tipuri diverse de comportament se poate datora si inefectivitatii normelor dreptului,precum si efectelor "secundare" nedorite pe care ele le genereaza fie prin lipsa de validitate si eficienta , fie prin absenta legalitatii si legitimitatii lor.